CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Cultural > Civilizatie >  




Autor: Dumitru Mircea         Ediţia nr. 2162 din 01 decembrie 2016        Toate Articolele Autorului

Religia dragostei. (3)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
... O istorie interesantă mi se păru cea din cazul ce mi se întâmplă într-o zi, mult mai târziu după studii, când eram deja angajat în calitate de comentator la televiziunea naţională.  
  
Nicole Kidman se producea într-o conferinţă de presă în Italia, având alături pe fostul soţ, actorul Tom Cruise. Conferinţa, prilejuită de prezentarea filmului Misiune Imposibilă 3. O priveam la unul din monitoarele de la pupitrul regizoral. Ca şi partenerul ei, actriţa, cu o vârstă de sub treizeci de ani, iar el de peste 30 de ani, vorbea despre noul film în care jucaseră amândoi. Fără să vreau, observai că ea îl priveşte cu ochi ai unei femei îndrăgostite. Şi mi-am zis: ,,Îl mai iubeşte!”. Deducţie făcută după expresia ochilor, intonaţie şi modelarea vocii, dar chiar după toată înfăţişarea ei. Ei divorţaseră de mai mulţi ani, pe motive de credinţă, Kidman nedorind să-i împărtăşească viziunea de scientology. Cruise nu a cedat. Mai mult, la momentul conferinţei Kidman avea o nouă relaţie, bănuiesc, o relaţie frumoasă, de vreme ce era în prag de căsnicie. Observaţia mea n-o mai comunicasem nimănui, nu voiam să tratez subiectul cu vreo cineva: să creadă că-s un închipuit, mă consider un profet sau mă bag în chestii intime? Pe când eu însumi nu doream decât să-mi testez intuiţia, să verific dacă am harul de analiză şi-mi mai doream, în propria verificare, să văd dacă am dreptate sau nu. Aşa că aşteptam să văd cum va evolua acest fapt pe viu.  
  
Peste câteva luni Nicole Kidman dădu o altă conferinţă, în care mărturisi public: ,,Îl mai iubesc!” O declara în vremea în care, aşa cum am mai zis, era aproape în ziua nunţii cu altcineva. Deci, nu am greşit! Şi rămasei eu însumi măgulit de mintea mea: pot să mă strecor în trăirile fiinţelor umane, să citesc gândurile şi trăirile altora. ,,Iată consecinţele încercării de-a merge împotriva naturii!”, îmi zisei atunci.  
  
O frumoasă istorie de dragoste a trăit Puşkin cu Natali, soţia sa. Era a 113-ea femeie în viaţa sa. Şi el o iubi cu adevărat. ,,Când am văzut-o prima dată, mi-am pierdut minţile!”, mărturisea el. Se afla la un bal şi avea în faţă o tânără de 16 ani, de-o frumuseţe răpitoare sau de-o frumuseţe covârşitoare! Mai târziu, de ea se îndrăgosti şi ţarul, Nikolai I. La curte, şi în toată Rusia, pe-atunci se considera drept cinste ca o femeie – măritată sau nu – să aibă o relaţie cu ţarul. Bărbaţii celor care nimereau în braţele sau în patul lui, nu-şi mai turnau cenuşă în cap. Pe când Puşkin suferea - îşi iubea nevasta ca pe ochii din cap, respectiv, nu vroia s-o împartă cu nimeni, fie el şi ţarul. Poetul mai era şi-o fire rebelă. S-au purtat discuţii în familie, Puşkin n-a admis relaţia sau, cel puţin, au convenit s-o evite. La urechile ţarului a ajuns decizia, poate chiar din gura Nataliei. Şi suveranul avea hatârul său: a luat decizia sa. Natali întrunea toate graţiile - brunetă, cu ochi verzi şi un profil de statuie antic - frumuseţe covârşitoare! Era admirată de toţi bărbaţii, ţarului plăcea în mod deosebit. Cochetă, de-o frumuseţe rară, gingaşă şi graţioasă, îi plăceau petrecerile. Şi ţarul o îndrăgi, şi şi-o dori. Iar ce dorea ţarul - lege! Îl irita însă împotrivirea poetului. De-aceea, i-a acordat o funcţie onorifică, atribuţia de istoriograf, prin care îl obliga să participe la ceremonii, inclusiv la balurile de curte. Nu Dantes a fost cauza morţii lui. Duelul cu-acesta e doar ceea ce stă la suprafaţă, subteranele-s mult mai misterioase. Nu francezul poartă vina, ci mânia şi răzbunarea ţarului. Scopul ce-l urmărea era îndepărtarea poetului. Iar acesta căzu pradă intrigilor şi, astfel, se pomeni în capcană. Spre aceasta înclină mulţi comentatori. Deja pe patul de moarte, Puşkin o rugă pe Natali ca, după trecerea sa în nefiinţă, ea să nu se mărite doi ani, întru cinstirea memoriei sale, după care să-şi găsească o persoană pe plac. Ea i-a respectat rugămintea. Dar, ca detaliu extraordinar, răsare în această istorie, faptul că la moartea ţarului Nikolai I la gâtul acestuia fu găsit un medalion cu chipul Nataliei! Detaliul ne trimite la gândul că Natali a fost totuşi în patul lui.  
  
Ciocnirea dintre ţar şi poet nu putea nicidecum să aibă alt deznodământ, decât pieirea celuia din urmă. Istoria zice: în 1834 la curtea ţarului s-a prezentat un tânăr ofiţer, emigrant francez, pe nume Dantes, favorit al doamnelor; fost senator, care frecventa cercurile diplomatice de la Moscova şi Petersburg. Cu trăsături fine, înalt, impunător, în uniformă regală, acesta deveni degrabă atracţia balurilor din Petersburg şi idolul visurilor mai multor doamne din înalta societate. Natalia se simţi atrasă de chipeşul locotenent şi între cei doi se iscă o legătură platonică puternică. Cu toate şi cu toate acestea, între ei, deşi făcuseră o pasiune nebună unul pentru celălalt, n-a existat o relaţie intimă. ,,Ea s-a dovedit mai puternică decât mine, mărturisea însuşi Dantes. De mai mult de 20 de ori mi-a cerut să am milă de ea, de copiii ei, de viitorul ei, şi-n acele clipe era frumoasă ca un înger coborât de pe cer… şi-a rămas pură, fidelă soţului ei”. Odată baronul Dantes se aruncase la picioarele ei, încercând s-o convingă să plece cu el.  
  
Zvonul despre această relaţie ajunse la urechile lui Puşkin. Aşa că, nu putem zice că Natalia cu frumuseţea ei răpitoare (şi dacă-i cercetezi poza, aşa şi este), o fi fost o sfântă a sfintelor în privinţa iubirii. Comentatorii înclină că într-adevăr ea a simţit un profund ataşament faţă de Dantes. Vorba veche: până nu faci foc, nu iese fum! Or, în ceea ce întotdeauna obţine un bărbat este şi implicarea femeii. Biografii au descoperit că avea o minte ascuţită, nu era banală. Scria versuri. În caiete de şcoală inscripţiona în franceză lucruri legate de istoria şi teoria poeziei ruse. Iată de unde, probabil, o îndrăgi poetul - din afinităţile sufleteşti, poezia pentru poet constituind esenţa fiinţei sale. S-a păstrat o poezie pe care Natalia o dedicase soţului, poezie naivă şi tandră. Şi ea ar fi putut să scrie mai mult, dacă Puşkin nu s-ar fi împotrivit: ,,Am obosit de poeziile mele!” Pentru Puşkin, pe lângă frumuseţe fizică, mai era ideal, fiinţă apropiată spiritului, devenindu-i şi muză. În acelaşi timp, nu chiar chip de icoană şi în acest sens, era cochetă, în viziunea unor poete (Ahmatova, Ţvetaeva) o ,,păpuşă”, ,,suflet gol” şi ,,coautor” al duşmanilor soţului ei, prin superficialitatea ce stârnea gelozia lui Puşkin. Nu putem neglija nici aceste observaţii: mai multe comentarii indică faptul că Natalia era atrasă irezistibil de vâltoarea vieţii mondene: baluri, serate, recepţii. Alţi cercetători mai susţin că nu l-a iubit niciodată pe poet. În 1831, imediat după căsătorie, Puşkin şi Natalia începură să frecventeze cercurile din înalta societate, el devenind un apropiat al curţii. Atraşi de frumuseţea Nataliei, bărbaţii îi dădeau târcoale; ea este admirată mult, inclusiv de ţar. Legătura dintre Dantes şi Natalia, se opinează, a fost ,,înflorită” şi răspândită, spre deliciul cercurilor înalte, la indicaţia autorităţilor. Se făcea tocmai pentru îndepărtarea poetului, iar Puşkin mai era bărbat gelos, năvalnic şi orgolios. Aşteptările au fost confirmate. La primirea unei scrisori anonime cu referire la infidelitatea soţiei, Puşkin îl provocă pe Dantes la duel. Cel din urmă ceru un răgaz de 15 zile, timp în care, spre a alunga orice îndoială, se căsători cu sora Nataliei, Ecaterina. Dar căsătoria ofiţerului nu a rezolvat conflictul. În dimineaţa de 8 februarie 1837, într-o dimineaţă mohorâtă, în pădurea Ciornaia Recika (Pârâul negru), învăluită de-o ceaţă groasă, doi bărbaţi aveau să înfrunte moartea în numele onoarei şi al dragostei. Condiţiile duelului au fost stabilite de Puşkin. Ele nu dădeau şansă de supravieţuire pentru amândoi, datorită distanţei mici de la care se trăgea - 20 de paşi. Se întâmpla pe-o cărare îngustă, înzăpezită. Dantes trase primul. Puşkin căzu. Reuşi însă să tragă şi îl răni pe adversar la braţ. Peste două zile, în agonie, se stinse.  
  
Ceasornicul din camera poetului fu oprit de prieteni exact la ora morţii. Şi aşa a rămas încremenit până astăzi.  
  
Astfel trecu în nefiinţă cel mai mare poet al Rusiei - în focul dragostei, sub focul unui pistol.  
  
 
  
O irepetabilă dragoste a trăit Lev Tolstoi, prozator genial al literaturii ruse şi mondiale. Se zice, marele scriitor, cu tot geniul său puternic, când venea vorba de viaţa de toate zilele, dădea dovadă de foarte puţină judecată sănătoasă. Deil Karneghi, în una din cărţile sale, scrie:  
  
,,S-a căsătorit cu fata pe care o iubea foarte mult. Într-adevăr, împreună cu Sofia erau atât de fericiţi încât se rugau în genunchi lui Dumnezeu să le dăruiască posibilitatea să se bucure cât mai mult de această viaţă minunată. Dar consoarta lui era foarte geloasă. Ea îmbrăca câte-odată haine ţărăneşti şi îl urmărea până şi în pădure. Acest fapt a provocat scandaluri. Se ajunsese la aceea că odată a tras cu pistolul în portretul fiicei sale. Se zvârcolea la podea cu flaconul de opiu aflat lângă buze şi ameninţa că-şi pune capăt zilelor. Copiii stăteau în acest timp băgaţi în boli într-un ungher şi plângeau de frică. Şi ce-a făcut Tolstoi? Nu s-a enervat şi a dărâmat toate în cale, faptă pentru care avea toate motivele, ci a săvârşit lucrul cel mai rău posibil: a deschis un jurnal! Un jurnal intim, în care o învinuia de toate relele pe nevastă. Dorea ca viitoarele generaţii să-l justifice şi să o învinuiască pe nevastă. Şi ce-a făcut soţia sa? A rupt pagini din jurnalul lui în care se vorbea despre ea şi le dădu pe foc. În afară de aceasta, a deschis şi ea un jurnal în care învinuia pe bărbatul său că e grobian. Chiar a scris o nuvelă ,,A cui e vina?” în care înfăţişa pe soţ drept tiran, iar ea – martiră.  
  
Cu ce s-a încheiat toată povestea? De ce aceşti doi oameni au transformat casa lor în casă de nebuni? Desigur, în acest sens existau unele cauze. Una din ele ar fi că ei îşi doreau pătimaş să creeze o impresie urmaşilor. Manifestau grijă pentru ce părere vom avea noi. Dar cine dintre noi se interesează astăzi de problemele lor de familie? Nimeni. Noi suntem preocupaţi de rezolvarea propriilor probleme, nu avem un minut liber să ne gândim la familia Tolstoi. Ce plată au dat aceşti doi nefericiţi? 50 de ani de trai de infern, şi toate doar din cauză că nici unul, nici celălalt nu au dat dovadă de judecată sănătoasă şi nu au pus piciorul în prag: ,,De-ajuns!” Ei nu au apelat la elementul raţional, să zică: ,,Stabilim imediat un regim de ,,reducere a pagubelor în relaţiile noastre”, ne aruncăm pe vânt viaţa. Şi ne zicem chiar acum: ,,De-ajuns!”  
  
E opinia lui Karneghi. Eu continui şirul. Cel mai frumos poet rus Serghei Esenin a cunoscut şi el o viaţă sentimentală tumultuoasă, incitantă. Copil-minune al literaturii ruse, dăruit cu frumuseţe fizică şi cu o personalitate romantică, s-a îndrăgostit de mai multe ori şi, într-o perioadă scurtă, a fost căsătorit de cinci ori. Cea mai renumită căsnicie - cu Isadora Duncan, o dansatoare (balerină) americană, ea mai în vârstă ca el cu 17 ani. Dânsa nu vorbea rusa, el nu vorbea engleza. Au reuşit să comunice în franceză. Esenin şi-a însoţit noua şi celebra soţie (a treia) într-un turneu prin Europa şi Statele Unite, dar în acest punct al vieţii dependenţa de alcool îi scăpase deja de sub control. Aflat sub influenţa alcoolului, în timpul unor crize, a distrus camere de hotel sau a provocat scandaluri în restaurante, acţiuni care au avut parte de multă publicitate în presa lumii. Căsnicia cu Isadora a durat scurt. Ultimii doi ani de viaţă au fost plini de rătăciri şi comportament de alcoolic, dar a continuat să scrie opere poetice de calitate. Se zice, ultima poezie el a scris-o cu sânge, sânge autentic. Terminându-se cerneala în călimară, şi-a tăiat venele şi a scris mai departe. Iată cum a fost. În 1925 Esenin se căsătorise cu a cincia soţie, Sofia Andreevna Tolstaia, o nepoată a scriitorului Lev Tolstoi. Ea a încercat să-l ajute, dar el suferi o criză mentală (potrivit unor comentatori, depresie puternică) şi-a fost spitalizat vreme de o lună. Ajuns de la Moscova la Leningrad în ajunul Crăciunului, avea gânduri mari. Vroia să se lase de băutură şi să lucreze la un roman. La hotel îl vizitase un prieten. Acesta îl găsi într-o stare de adâncă agitaţie. Esenin i-a înmânat o hârtie pe care era scris ceea ce avea să fie ultima sa poezie. ,,E scrisă cu sânge”, i-a spus, dar prietenul bănui că vorbeşte metaforic. A doua zi amicul a realizat că poezia pe care o primise, intitulată La revedere, prietene, la revedere, e cu adevărat scrisă cu sânge.  
  
Aceasta e povestea cu Esenin.  
  
Ok, ok, dar ştiaţi că primele concursuri ale frumuseţii se trag încă de la Ivan cel Groaznic? Având grijă ca imaginea sa să nu aibă de suferit în faţa mulţimii, tânărul ţar îşi alege de soţie pe Anastasia Romanovna din peste 1000 de pretendente - ea de 15 şi el de 17 ani. Emisese în acest sens un ucaz prin care cerea ca boierii, fruntea ţării, persoanele înstărite, să-şi trimită fetele de 17 sau 18 ani la curte. Cine ar fi ieşit din ascultare, risca pedeapsa cu moartea. Astfel, la curtea ţarului s-au adunat cele mai frumoase fete din familii bogate. Voi mai spune, după moartea Anastasiei, de-o frumuseţe rară, lui Ivan i s-a schimbat personalitatea, el începând să sufere de-o boală necunoscută. El presupunea că Anastasia a fost otrăvită. Crimele prin otrăvire erau frecvente la curte. La redeschiderea mormintelor lor deja de către autorităţile sovietice, în anii 60, testele au arătat că ambii au fost intoxicaşi cu mercur.  
  
Şi zău, nu pot să mă abţin să nu dau aici un mic profil al lui Ivan cel Groaznic, el fiind e o personalitate ne ordinară. Şi-a atras o faimă cum lumea nu mai văzuse de pe vremea împăraţilor romani: diplomat de geniu, mânuitor neîntrecut al condeiului şi veritabil vizionar politic; învrednicindu-se şi de titlul ,,cel mare”.  
  
Încoronat la 16 ani, avu la început o domnie reformatoare, modernizatoare. Marea expansiune spre est, către Siberia, e opera lui; a supus Kazanul şi Astrahanul şi, din aceste teritorii, începu cucerirea Siberiei. A transformat principatul Moscovei într-o mare putere est-europeană, statut recunoscut în întreaga Europă. La naşterea sa, legenda povesteşte c-au existat semne divine. Şi ce zice legenda? Zice că, la 25 august 1530, când se năştea, un fulger a zguduit Kremlinul şi a izbucnit un incendiu, iar noul născut avea deja doi dinţi. Semnele fură interpretate ca manifestare a voinţei divine şi însemnau: prinţul avea să-i sfâşie cu un dinte pe duşmanii ţării, iar cu celălalt să muşte groaznic din propriul popor.  
  
Dar tatăl său, cneazul Vasilii al III-lea, se stinse în urma unei boli pe când el împlinea trei ani. Deşi recunoscut moştenitor, la Curte începu lupta pentru putere. O nesfârşită serie de crime şi ostilităţi caracterizară anii lui de copilărie. Ivan este lipsit de doică şi moştenitorul tronului e uitat, înfometat şi uneori chiar bătut de membrii celor două familii boiereşti combatante. Încă de pe atunci dădea primele semne de comportament deviant. Singur printre zidurile Kremlinului, se amuza smulgând penele păsărilor, le scotea ochii sau maţele, aruncând de pe ziduri puii animalelor. Astfel decurseră primii 13 ani de viaţă ai primului ţar al Rusiei. Conştient că în curând ar urma să devină monarh legitim şi acest fapt nu putea fi permis de către cei ce doreau tronul, Ivan al IV-lea îşi face curaj şi dă o lovitură de teatru în momentul în care, la numai 16 ani, se autointitulează cezar, Ţar în slavonă, titlu pe care nu-l mai purtase nici unul din străbunii săi. Luând de partea sa membrii Bisericii, se dovedeşte un strateg înnăscut când cere boierilor să-i recunoască dreptul divin de-a guverna. Se întâmpla la 16 ianuarie 1547. Şi lucrurile au pornit pe făgaşul cel bun. Prima parte a domniei va fi marcată de reforme şi măsuri care îi atrag admiraţia. În anumite momente dă dovadă de geniu politic – prin deschiderea portului Arhanghelsk negustorilor englezi. Bunăvoinţa reginei Angliei, Elizabeta I, cea care îl numeşte ,,frate” şi care rupe barierele dintre cele două ţări, anunţă lumii întregi că în îndepărtata Rusie s-a născut un monarh de care trebuie să se ţină seamă. În acelaşi timp, ţarul organizează prima armată profesionistă din Rusia şi dă lovituri mortale tătarilor din Kazan şi Astrahan, anexându-le teritoriile. Îşi alege de soţie pe Anastasia, din stirpe rusească. Nelipsit de la nici o slujbă bisericească, mândru şi neclintit în politica externă, blând şi îngăduitor cu supuşii, cu o soţie pe care o iubea nebuneşte şi care îi dăruise deja două fiice, Ana şi Maria, şi doi fii, Dmitri şi Ivan, ţarul pare, pe drept cuvânt, monarhul ideal pentru poporul rus. Se zice, Anastasia avea o influenţă benefică asupra lui, reuşind să domolească apetitul lui pentru distracţii grobiene, beţii, sporturi sălbatice şi zgomotoase, demonstraţii de forţă. Dar a urmat funestul an 1553, an în care e lovit de-o boală misterioasă – delirează şi are momente în care îşi pierde cunoştinţa. Istoria cu Ivan e lungă, ea nu se încadrează în povestea noastră, de aceea, vă mai spun doar că… după ce se însănătoşeşte, bănuind pe boieri că i-au fi otrăvit soţia şi ar încerca să-l schimbe la tron, îşi dezlănţuie întreaga furie asupra clasei nobiliare. Răvăşit de pierderea soţiei, dă primele semne de nebunie. Începu să savureze fiecare tortură în parte. Apare din ce în ce mai des beat, dansează şi face gesturi obscene în timpul slujbelor de la palat. Noii sfătuitori şi prieteni de pahar îl îndeamnă să caute dragostea pierdută printre fetele boierilor şi ale ţăranilor. Violurile se ţin lanţ. A face dragoste şi a semăna moarte devin pentru el expresii supreme ale bărbăţiei. Sate întregi sunt pustiite, boierii alături de ţărani îşi apleacă deopotrivă capetele pe acelaşi eşafod. Între timp, realizează căsătorie după căsătorie, schimbând nu mai puţin de 7 soţii, dintre ele - prinţese şi fete simple din popor.  
  
Sub spectrul paranoiei, se crede trădat de toţi din jur şi, într-un acces de furie, îşi omoară fiul - ţareviciul Ivan. Nebun, îşi petrece ultimele zile admirând pietrele preţioase din tezaurul regal în timp ce nopţile îi sunt bântuite de stafiile celor ucişi. La 53 de ani, albit, lovit de nebunie, îşi dă duhul în timpul unei partide de şah.  
  
Referinţă Bibliografică:
Religia dragostei. (3) / Dumitru Mircea : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2162, Anul VI, 01 decembrie 2016.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Dumitru Mircea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dumitru Mircea
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!