CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Strofe > Atasament >  




Autor: Dumitru Ichim         Ediţia nr. 2342 din 30 mai 2017        Toate Articolele Autorului

Dumitru ICHIM - POEME DIN AFARA TURNULUI DE FILDEŞ

 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CA SOARELE, NUMAI IARBA RĂSARE  
  
Înainte să bea cerbul  
din ochiul apei lumina  
mi-ai cerut ca inel  
prima undă făcută de stea.  
  
„'La ce folos,  
te-a-ntrebat iarba   
spre mine venind,  
primul din urmă sărut?”  
  
Lasă-mi  
fântâna fermecată,  
păzită de fluier de os,  
să o apună doar cerbii.  
  
Te-am iubit cum niciodată   
cuvânt omenesc  
nu ar fi fost în stare  
să se întreacă în cântec  
cu rădăcinile ierbii.  
  
RĂSCRUCE  
  
Nu te mira că mi-am închis porţile  
şi am sculptat lângă zăvoare  
şarpe şi crin.  
Până aici vor veni drumurile tale  
strigându-mă cu iarba fiarelor,  
dar braţele  
însetate de lujerul trupului tău  
îmi vor fi legate până la sânge  
cu funie şi sălcii.  
  
N-am să pot să-ţi mai dărui  
jumătatea de cheie  
să vii la izvoarele mele  
să-ţi logodeşti urmele  
cu steaua copitei de cerb.  
  
Din stejarul porţii  
numai ploile  
vor culege crinii,  
iar şerpii vor coborî de pe lemn  
cu trup de măcieş.  
  
...şi vom căuta drumurile  
şi pietrele  
ne vor ieşi în cale.  
Ne-om căuta stăruitor  
şi străini  
vom ridica din umeri.  
  
BALADA TURNULUI DE FILDEŞ  
  
E galbenă fila  
cu literi de aur  
din cartea Izvanei  
şi prinţul ei Laur.  
  
Spre turnul de fildeş,  
(Hai, cântă cobzare!)  
îi cere castelul  
şi-n piatră şi-n floare.  
  
Pe vârful pe unde  
n-ajunge zgripţorul,  
s-arate Izvanei  
ce-nalt urcă dorul.  
  
Că n-a fost prinţesă  
în zări de-Anatolii  
râvnindu-i din lespezi  
crin alb de magnolii.  
  
Grădinii de piatră,  
apus ca tabacul,  
sculptată-i lumina  
cu dalta şi acul.  
  
„Hai, spune-mi domniţă  
ce inima-mi strigă!  
În land miazănopţii  
şi zilei sunt rigă.  
  
Dă-mi mâna regină,  
curat trapezuntă,  
castel pân' la stele -  
cadoul de nuntă!”  
  
„Dar turnul de fildeş?  
Eu, vreau să-i văd felul,  
că numai atuncea  
primi-voi inelul.  
  
Trimite în norduri  
pe calfe ce or să  
aducă ivoriul  
din dinte de morsă.”  
  
„Pleca-vor corăbii  
ce veacul întornu-l,  
spre fildeş să prindă  
prin codri-unicornul.  
  
Şi chiar miazăzilei  
zvârli-voi cu aur,  
ivoriul de cântec   
din cornul de taur.”  
  
Prin Africi şi Indii  
porneşte măcelul,  
da-n piscul de munte-i  
zâmbeşte castelul.  
  
La fel şi balada  
e-n strângerea vranei,  
şi-n turnul de fildeş  
doar duhul Izvanei  
  
mai urcă în cântec  
plutind peste ape,  
iar el o aşteaptă  
pe trepte de clape  
  
în turnul de fildeş   
sculptat ca livadă  
reginei Izvana   
intrând în baladă...  
  
BALADA LAURULUI  
  
Ia pana diace,  
cerneli bogoslove,  
şi scrie hrisovul  
cu negru în slove.  
  
Că-i ceas de-al ursitei  
spre danţul alegru,  
când Laur aşteaptă  
în straiul lui negru.  
  
Castelul aprinde  
apusu-n ivoriu,  
pe piscul de piatră  
ca-n luminătoriu.  
  
În turnul de fildeş  
e masa întinsă.  
Făclii stau de vorbă  
pe-ntinderea ninsă.  
  
Cleştare şi-arginturi  
luminii joc firul,  
dar focul înghimpă,  
tăce-l-ar clondirul!  
  
Prin cuine proţapul,  
doar chiot întrecu-l,  
întregii boi rumeni,  
viţeii, berbecul  
  
stropiţi sunt cu vinul  
mai roş ca păcatul,  
că-odată e nunta  
ce-o face-mpăratul.  
  
Pe tron riga Laur  
lucindu-i coroana  
aşteaptă să intre  
prin doru-i Izvana.  
  
Curteni, blogorodnici...  
Prinţesele lumii  
dantela şi-o cântă  
ca şoaptele spumii.  
  
Dar unde-s cobzarii  
să-aprindă stihia?  
În faţa lui Laur  
se-nclină solia:  
  
„Măria ta, Doamne...”  
Ceva se învoalbă,  
şi varsă trei picuri  
din cupa lui dalbă.  
  
Dar ce buhă-n noapte  
cobindu-şi străinul?  
Pe jar lăutarul  
tăcând toarnă vinul.  
  
În turnul de fildeş  
din abur se-ntrupă  
Reginei Izvana  
suschirul din cupă,  
  
rubin în trei boabe  
pe fildeş de clape  
ca buzele-i roşii  
din foc peste ape.  
  
Diece, nu-nchide  
pisania-n aur,  
cât încă regina   
înfloare lui Laur.  
  
BALADA FLORII DE NUNTĂ  
  
Hai, scrie diece, în grabă,  
uric tăbăcit în Pergam:  
„Cai negri din ţară arabă,  
cu ţinte de aur pe ham,  
  
trăsuri şi caleşti şi rădvane,  
ca-n solz pâlpâind felinar,  
livezi înflorind pe balcoane...”  
„Mărite, dictează mai rar!”  
  
„...să chiote vinul pe masă  
ulcelelor - danţ sub ulcior!  
Vreau roua de stele culeasă  
în cântec să-i pun sub picior.  
  
Vison ca omătul pe munte  
mai fin decât şoapta-n izvod  
spre ea să-mi-ntindeţi ca punte  
când norii luceferi slobod...”  
  
„Dar dacă şuvoiul, Mărite?”  
„Din cer şi din moarte îl smulg!  
Tu, taci, scrie-n semne-aurite  
tăcerea de clopot din fulg.  
  
Ea vine sub voalul de noapte,  
ca pasul de grâu prin parâng,  
de dincolo, mări sunt vreo şapte,  
pe-unde tainele lumii se stâng.  
  
Şi-n buchi, pe sub iarbă măruntă,  
semnează-mă - Floarea-de-Nuntă!  
  
BALADA VISULUI RĂNIT  
  
Rănit într-o luptă  
de-un colţ de balaur,  
în turn agrăieşte  
prin somn Riga Laur:  
  
„Cerneală de sepii,  
ia şoimului pana  
şi fă-mi luminânda:  
Domniţă Izvana,  
  
de dor ştie dorul,  
dar slova-mi, năroada,  
de unde să-nceapă  
stihirii livada?  
  
Cuvine-s-ar crinul,  
plutind peste apă,  
rotundu-i de undă -  
ofrandei năstrapă,  
  
aşa cum Libanul  
sorbindu-şi hogaşul,  
la fel plin de cedri  
să-mi fie răvaşul.  
  
Ba schimbă diece!  
Altcumul aşterni-i.  
Începe cu sănii,  
dantelele iernii,  
  
rostindu-i Domniţei  
din land de călină,  
că brazii-mi s-apleacă  
sub dar de lumină.  
  
Ba nu! Primăvară  
din sâmburul lunii!  
Ca arcul sprâncenei  
să zboare lăstunii,  
  
dar schimbă-ţi peniţa  
că firu-i de graur  
când buchea-şi râvneşte  
cârcel tors din aur.  
  
Aleanul de fluier  
tristeţi când îndoaie,  
dă vorbei nu frâul,  
ci-aripi de văpaie.  
  
Zi-i: Turnul de fildeş,  
dorinţei semeţe,  
pe soare-l apune  
cu-atâta frumseţe.”  
  
„Dar ea îţi ceruse,  
nu doar giuvaierul,  
de turn voia luna  
să-şi sprijine cerul...”  
  
„Cum? Iazul nu-i gata,  
ţinându-i ghergheful,  
să-i farmece unda-n  
răsfrângeri sideful?”  
  
„Ca tine ferice  
prin veac oare cine-i?  
Stăpâne, răvaşul  
trimite-l Reginei,  
  
dar cum vrei s-ajungă  
mai repede Doamnei?”  
„Când steaua e gata,  
cu berzele toamnei.  
  
Solie, eu însumi,  
nu-s zări să m-ascunză,  
va duce-o miresei  
ninsoarea-mi de frunză,  
  
pe murmur de ape,  
vrăjind să mă fure,  
liman şi tărâmuri  
sub stele de mure...”  
  
***  
  
Regina-l sărută.  
Cuvântul il schimbă:  
„Războiul e gata.  
Iubite-n ce limbă  
  
mereu a chemare  
zicându-mi: Diace!  
  
...şi Laur zâmbeşte  
Crăiesei. Şi tace...   
  
BALADA DRUMULUI SPRE NUNTĂ  
  
Pădurea de mesteacăn  
mai rară...Încep pinii  
cărarea să şi-o vândă  
tristeţii şi luminii.  
  
Cal negru pentru Rigă,  
pur sânge e harapul,  
cal alb pentru Regină.  
Ca-n ornic le-auzi trapul.  
  
Grăieşte calul negru  
spre cel cu-n zbenghi ca steaua:  
„Domniţa ta cunoaşte  
că o s-o-mbrace neaua?  
  
Sub iarba ce o paştem  
e drumu-i, mai departe,  
că slova neagră-ncepe  
isonul lui în carte.”  
  
Şi merge calul negru,  
cel alb dă să se-ntoarne,  
dar n-are loc, nuntaşii  
se-mping, sunând din goarne.  
  
Cum buciumă pădurea,  
hăul din hău se strigă,  
un răsărit de soare  
zâmbeşte lângă Rigă.  
  
Din ochi parcă-o răsuflă  
cum cântec zidesc crinii.  
Pădurea de mesteacăn  
mai rară. Încep pinii...  
  
Din vârf de meterează  
prin nori răsună cornul.  
Spre cel ca firea nopţii  
grăieşte unicornul:  
  
„Nu ştii, Domniţei mele,  
să-i fur pumnal din clopot?”  
„Ba ştiu şi ţi-l voi spune  
la capătul de tropot.”  
  
Convoi cu regii lumii,  
prinţesele urmează,  
dantelării şi-opaluri  
neastâmpărate-n rază.  
  
Vin crai din miazănoapte  
cu nibelungii-n strajă,  
iar codrul li se-nchină  
cu veacul scris sub coajă.  
  
„Ce noapte înfloreşte  
în ochii tăi - răpire?  
La ce gândeşte Riga  
şi-al dorului meu mire?”  
  
Se sorb unul din altul,  
ca nor ce-şi bea seninul,  
dar numai unicornul  
înghite-n gând veninul.  
  
Tristeţi de-argint, alămuri  
Pădurile ecouă...  
Spre vorbă-i unicornul:  
„Dă-mi taina ta în două!”  
  
Mai negru decât corbul,  
răspunde bidiviul:  
„Izvorul Alb ce spală  
blestemului pustiul  
  
se-apropie la podul  
plângând răşini, mireasmă.  
Aruncă-o în apă  
şi-o scaldă în aghiazmă!”  
  
De goarne, darabane,  
ceru-şi înalţă slava,  
încearcă unicornul  
Domniţei lui izbava,  
  
dar Laur o cuprinde  
din zbor ca vânătorul,  
în braţe, o sărută  
ca pe-o fântână norul.  
  
Grăieşte calul negru...  
N-aude unicornul.  
Apus de turn şi fildeş  
a nuntă cheamă cornul.  
  
Pădurea de mesteacăn  
mai rară. Încep pinii  
cărarea să şi-o vândă  
tristeţii şi luminii...  
  
BALADA TINEREŢII FĂRĂ BĂTRÂNEŢE...  
  
„Făina niciodată  
n-o s-o oprească sita,  
grăieşte-mi drag paharnic  
cum bobii leg ursita?”  
  
„Mai bine-ntreabă plopul,  
cuiub de-nţelepciune,  
de ce măsoară umbra  
în tremur, dar n-o spune?”  
  
„Din plop se face cruce,  
dă-mi lemnul de vioară  
să-nşopte linul strunii  
iubirii făr' de seară.”  
  
„E-adevărat, mărite,  
dar ispitindu-şi râul,  
au nu ţi-e teamă oare  
ce-o să-i răspundă grâul?”  
  
„Paharnice şi sfetnic,  
mai bine gustă cupii  
dulcea tristeţe-a florii  
cum mi-au cules-o stupii.  
  
Nu-s gata pentru fagur,  
florii-mi aşteptu-i rodul,  
să schimbe profeţia  
scoate-mi din stei rapsodul,  
  
o, nu pe-acel cu scripca  
de ieftină poşârcă,  
ci pe solomonariul  
ce moartea-ţi ia din cârcă”.  
  
***  
  
Ştia întreg regatul  
cum către nuntă caii  
vorbeau cum să-i dezlege  
Reginei nodul Khayi.  
  
Fu Khaya ce blestemul  
din chingile arşiţei  
l-a-nnourat spre voalul  
de nuntă al Domniţei.  
  
Adus a fost zugravul,  
sfânt mag dintr-o pecerskă,   
cel ştiutor legării  
gurii de lup în frescă  
  
şi-a tot ce-i vremuire,  
chiar morţii sub danteluri,  
că se-mblânzea vecia-n  
descântec de boieluri.  
  
„Cum să spălăm blestemul  
crescut pe noi, din pântec?”  
„Cărarea cea mai scurtă?  
Iubiţi şi veţi fi cântec!”  
  
„Deci ştii a şterge morţii  
pecetea cu penelul?”  
„Cel ce iubeşte poartă  
lui Dumnezeu inelul!”  
  
***  
A săvârşit zugravul  
şi bolta şi absida,  
sub talpă - vasiliscul,  
blestemul şi aspida,  
  
luând privighetorii  
scris fin ca borangicul,  
din curcubeu grăunţul  
ce-nfloare mozaicul.  
  
„Şi-aici, grăieşte magul,  
votivului icoana:  
Să fiţi de-a pururi tineri!  
Cum să-ţi zidesc Izvana  
  
ce-acum îţi alăptează -  
os muşatin - coconul?  
Din care cântec chipul  
să-i lăstăresc isonul?”  
  
„Din coasta mea zideşte-o  
dând dorului merindeni,  
cum numai codru-mi cântă  
şi-n veac şi-n pretutindeni.  
  
Cât despre ochi ascunde-i  
izvor de kalimere,  
cel ce-a purtat lumina  
i-ajunge o cădere.”   
  
BALADA VIEŢII FĂRĂ DE MOARTE  
  
Iar nunta? Patru zile,  
că-nnebunise struna  
văzând pe tron alături  
şi soarele şi luna.  
  
Mai mândri decât brazii  
ce piscu-n ceruri furi-i  
când buciumul îngână  
tristeţile pădurii.  
  
Că zilele uitară  
c-au noapte-n sâmbur totuşi,  
chiar timpul lor se-oprise  
ca sub descânt de lotuşi.  
  
„Castel cu turn de fildeş -  
nici gândului putinţă,  
ce mi-ar dori Domniţa  
ca ultimă dorinţă?”  
  
Cea pajurei spre seamăn  
se-adumbră-ntru tristeţe:  
„Aş vrea în cupa noastră  
eterna tinereţe.  
  
Cândva râvnisem turnul  
ispitei de-a-mi fi mire,  
dar azi îmi eşti preasusul  
luminii din privire.  
  
La ce folos o turlă  
cum nu s-a scris în carte  
când îi lipseşte treapta  
vieţii fără moarte?  
  
Şi ce-i de-o fi crăiasă  
a lumii? Las să fie,  
că nu te dau din braţe  
pe-ntreaga ei moşie.”  
  
Îşi răzimase capul  
ca dorul pe lăută...  
Curând, uitând de oaspeţi,  
din nou iar îl sărută.  
  
„Nu fii geloasă, dragă  
cum flaută privirea,  
ea are veşnicia,  
noi zborul ei - iubirea.”  
  
Apoi ea-şi pleacă fruntea  
cerşind sfios alintul,  
dar faţa lui de aur  
acum e ca argintul.  
  
O mângâie, dar gândul  
privea peste cuvântul  
ce rupe frunza toamnei  
s-acopere pământul.  
  
***  
  
Curând turnul de fildeş -  
un zid ca-n orice parte,  
că îi lipsea din trepte  
viaţa fără moarte.  
  
Solii - în toată lumea!  
Că nu rămase craină  
ca Laur să nu-i ceară  
ascunsul leac de taină.  
  
Toţi crainicii-ntrebară  
cărări spre Sfânta Vineri,  
cum cei doi să rămână  
mereu ca brazii tineri.  
Din glasul trist de bucium,  
ca din străfund de munte,  
se naşte dimineaţa  
cu Laur oştii-n frunte.  
  
Nu-i nimeni să întrebe  
spre unde voievodul  
cu-ntreaga sa oştire  
o să pogoare podul.  
  
Cântarea către ziuă  
se strecura în fâşii.  
Trecură pe-unde urşii  
se mai certau cu râşii  
  
şi au purces trei zile  
şi codri iar vreo şapte...  
Pe calul negru Riga  
ducea noaptea pre noapte.  
  
Pe unde gustă zarea  
tăriei voroneţii  
acolo e tărâmul  
Fântânii Tinereţii.  
  
***  
  
„Tu, fiul meu, cetirea  
ascult-o cum se-nrouă:  
De cauţi drum fântânii  
vă dau Porunca Nouă:  
  
Nu măsuraţi cu timpul  
stihoavna din grăunte,  
că piatra cât de mică-i  
la fel din duh de munte.  
  
Poteca ta din codrul  
ce toamna nu întomnu-l  
e singura ce trece  
pe-unde tărâm e somnul.  
  
Crăiasa-i peste lumea  
unde rugină fierul,  
voi nu sunteţi din lume  
că tatăl vostru-i cerul.  
Voi sunteţi din iubire,  
născuţi dintru săruturi.  
De vrei să ştii de moarte  
învaţă de la fluturi.  
  
Ce pare firul morţii  
vieţii-i borangicul.  
Răpeşte-ţi Dumnezeul  
când ţi se pleacă spicul.  
  
Talazul când se-nalţă  
furând din bolţi seninul,  
asemeni fii ca apa  
când o-nveşmântă vinul.  
  
Hai, mergi, spune-i Reginei  
din basm să nu coboare,  
că-n braţele întinse  
numai iubirea-i soare.”  
  
***  
„Stăpân luminii mele,  
ia-i vorba, înţeleapta!  
Ca Eva mă zideşte  
sub inimă, de-a dreapta...”  
  
...şi amândoi domniră  
prin veac letopiseţii,  
cu buzele sorbindu-şi  
Fântâna Tinereţii.   
  
CA-N TEMPLU SE INTRĂ-N PĂDURE  
  
Pala de vânt,  
jucăuşa,  
mi-a zburat pălăria,  
zvârlindu-o   
printre rugii de mure.  
M-aplec,   
sub bolţi de brădet,  
metanie ca-n templu bătând.  
Înclinat,  
parcă-aud   
cum mă ceartă brânduşa  
cu glasu-i violet  
ca dorul de crud:  
„ Cum de-ai cântat,  
în pădure,  
cu sufletul acoperit?  
Oare tu niciodată  
n-ai fost îndrăgostit?”  
  
OARE DE CE?  
  
„Ne întâlnim diseară.  
Neapărat o să viu.”  
şi a plecat sprinţară,  
ca-ntotdeauna   
în grabă.  
  
Oare de ce  
atât de mult o iubesc?  
Nici buzele mele nu ştiu  
dar curioase,  
a nu ştiu câta oară,  
pe ale ei le-ntreabă  
încet,  
stăruitor   
şi pe furiş.  
  
Oare de ce...?  
  
ROMANŢĂ DE-NCEPUT NOIEMBRIN  
  
Unde să duc, în plus,  
durerea de cocori plecând?  
Nu-i de ajuns  
când  
ştiu  
că n-ai să mai revii  
nicicând?  
Nici tu,   
nici cântec ruginind prin vii  
apusul lui târziu.  
  
Numai arţarul,  
nedeclinabil timpului trecut,  
îşi va aduce-aminte  
sfiala mea  
la primul tău sărut  
  
şi-n mijloc de păduri,  
singurătăţilor ţesute-n fir,  
frunze-i va da un anotimp străin.  
Ce flăcări 'nalte!  
Copacul de sărut oprit   
s-a preschimbat în trandafir  
din începutul noiembrin!  
  
FÂNTÂNA FERMECATĂ  
  
„În mijlocul pădurii  
e fântâna  
din care buzele lunii  
se adapă  
lăsându-şi inelul,  
plătind pentru apă.  
Zic unii...”  
  
Dar cea mai sprinţară,  
din câte ştiu  
dintre fete,  
îmi face cu ochiul zâmbind -  
zbor de lăstun printre pleoape:  
„Dă-mi mâna   
că taaare mi-e sete!  
Nu-i aşa că-i aproape?”  
  
CÂNTEC DE DRAGOSTE  
  
Pentru că iubeşte  
muntele îşi dăruie   
chipul şi luna  
în întregime apei.  
Chiar şi piatra din vârf,  
ce-a fost azi dimineaţă  
soarelui cântec,  
i-o luminează-n inel.  
  
Acum lacul e munte...  
  
Mână în mână,  
întorci spre mine privirea  
şi-aceleaşi limpezimi din noi  
una pe alta se cheamă.  
Nu spui nimic,  
dar buzele tale  
( din ce taină-a furat   
trandafiru-nflorirea?)  
se-oglindesc ca muntele  
până iau forma  
buzelor mele.  
  
Acum muntele  
e-n întregime apei nuntire.  
  
Libelula  
îşi dublează aripile.  
Cu cele vechi să zboare pentru ei,  
cu celelalte două  
să cânte pentru noi.  
  
COLIND CU PALMIER  
  
De Crăciun  
şi palmierul de la colţul casei  
e la fel de singur ca mine.  
  
„Ce sunt arsurile de pe trunchi?”  
îl întreb.  
  
(Acasă-n Moldova   
cum ninge prin sat!)   
  
„Sunt urme de frunze,  
săruturi de foc,  
frunze ce-am fost şi-au plecat.”  
  
Ce-aş putea să-i răspund?  
De-unde vorba de leac   
să-i culeg, să i-o spun?  
  
(Acasă-n Moldova,  
ninge chiar şi pe prund!)  
  
După un timp.   
Adusul aminte îl doare:  
„Spune-mi şi mie  
ce-i aia ninsoare?  
Ninge-mi asemeni  
cum la voi se ninge-n Ajun.”  
  
Greu nu ne-a fost să fim seară,  
şi pe mine m-ardeau săruturi de foc.  
  
...se făcea că eram  
pe partea cealaltă a lumii...  
Florile dalbe, de-a fulgul se joc,  
pe partea cealaltă a vremii şi-a lumii,  
pe luncă, pe gânduri, pe straie...  
  
Am vrut ca să-i ning  
înflorindu-mi toţi merii Moldovei,  
dar din ochi se topeau  
florile dalbe pe-obraz şovăind  
stropi rotunzi ca de ploaie...  
  
„Singurătatea-i la fel  
pe amândouă tărâmurile lumii”  
a vrut să zică palmierul,  
dar amândoi tăceam  
izgoniţi din acelaşi colind.  
  
PASĂREA CU UMBRĂ DE PEŞTE  
  
Era aceeaşi Pasăre  
ce-ntru-nceput de lumi  
se purta pe deasupra genunii  
şi-a firii  
semănând peste-adâncuri de ape  
lumina -  
primul grăunţ al iubirii.  
  
Acum  
era deasupra Celui care  
îşi aplecase capul  
spre faţa râului,  
să ne culeagă  
lacrimile  
din valurile verzi,  
umbra fluidă, rotundă,  
când iubirea o pierzi.  
  
Unii ziceau c-ar fi soare,  
alţii - întruchiparea de nor  
înspre grâu,  
dar nu avea aripi, cum nici inima n-are,  
ci numai flăcările-ntinse  
a zbor.  
  
Pasăre  
a sfântului sărut!  
Numai îndrăgostitul Te şopteşte,  
cum apele-şi sorbeau  
genunea spre-nceput  
asemeni cu pleoapele,  
din două - zborul întreit  
al Păsării   
cu umbră de peşte.  
  
PESTE VREMURI DE COLIND  
  
Când începeau să se rumenească  
măgurile serii,  
plecam către Tine, Doamne,  
să-ţi înflorim toţi merii  
de-a florile dalbe.  
  
Spre miezul nopţii  
ne trimeteai din adâncuri de codri  
moştoaderii, moşgheorghii,  
moşionii, stejarii şi fagii.  
Prin vis, începeau să-i colinde  
pe magii  
ce văzuseră steaua,  
cum sfânta carte ne zice,  
şi-au mers peste măgurice,  
până au stat  
pe prispa Fiului de Împărat.  
  
Tot de la Tine   
ne veneau copiii brazilor,  
amirosind a cetină şi ger,  
să ne coboare   
colindul din cer  
cu glas de clopoţel   
subţire-n borangic,  
iar dimineaţa ne trezeam,  
în colţul de odaie,  
cu îngerul lor mic  
cântând atât de verde  
de steaua Sfintei Fecioare.  
  
Şi-acum îl văd  
cum o ţinea în vârful bradului  
cu amândouă mâinile, până la cer,  
peste toate comorile  
ce le cunoscuseră doar magii şi cheia.  
O, neastâmpărate lumini  
cum săltau pe fiecare crenguţă,  
iar unele de-atâtea leruri  
ecou-şi aplecau spre rod şi altui ler...  
  
O, Doamne, ce bogat erai pe vremea-aceea!  
  
FLORILE DALBE  
  
Trei păstori de-ai runcului,  
Vin să cânte Pruncului,  
Florile dalbe,  
  
Iar în braţe cu un miel,  
E-un cioban mai mititel,  
Florile dalbe.  
  
Steaua de la oişte,  
S-a oprit prin boişte,  
Florile dalbe.  
  
Vrea şi ea domnescul strai,  
Ca magii-n veşmânt de crai,  
Florile dalbe.  
  
Iosif, moşul zorilor  
Dă colindătorilor,  
Florile dalbe,  
  
Din coşarcă darul bun  
Şi-un „mulţi ani!” pentru Crăciun,  
Florile dalbe.  
  
Îngeri - şoapta inului,  
Suflă umbră crinului,  
Florile dalbe,  
  
Pruncul doarme sub colind,  
Maicii Domnului zâmbind,  
Florile dalbe.  
  
DE-A FIREA APEI  
  
De-a firea apei  
din mine mă smulg,  
magilor steaua  
se-ascunde-ntr-un fulg.  
  
De-a firea apei  
Te caut aşa  
cum stropul de rouă  
prin lacrima Ta.  
  
De-a firea apei  
aplec spicul meu...  
Din tot curcubeul  
doar roşul Ţi-l beu.  
  
DIN SCRIPTURILE INIMII  
  
„Piatra de râu  
nu poate fi mai mare  
decât scânteia ei de amnar”  
grăitu-a iubirea.  
  
Apa  
şi-a-ntrebat şuvoirea sa:  
„Cum oare  
niciodată nu am gustat,   
din cântecul de noapte al ei,  
măcar un sâmbur de stea?”  
  
În cele din urmă,  
ca un cactus la vremi de soroc,  
piatra spre apă-nflori  
răspunsul făpturii de foc:  
  
„Oare de ce lacrima  
e jumătate apă,  
jumătate sânge  
şi-atât de rotundă-n târziu?”  
  
POETUL, FULGUL ŞI MOARTEA  
  
Numai un poet   
ar fi în stare  
să pândească prin gaura cheii  
cum e-n lăuntrul de mugur,  
în iatacul spre taină de floare.  
  
Moartea  
tocmai trăsese perdeaua  
şi dezbrăcată, îşi încerca  
nourul alb de mireasă.  
  
( Preauşernicul gând   
alungu-l,  
mai departe  
de-orice fel de-ndoială!),  
dar fulgul  
împinse rapsodu-ntr-o parte,  
ca el s-o privească pe moarte  
întreagă şi goală  
ca-n undele lunii.  
  
- Ca să fie a lumii crăiasă  
are nevoie, nu de-un poet,  
ci de-un ochi pânditor ca de lup,  
iar voalul dantelei de fulg  
după şoaptele mele-ar putea  
măsura să-i ieie  
pe trup,  
că-i singura -  
foc şi petală  
sărutului cu-otrăvi de orhidee.  
  
FETIŢA CU CHIBRITURI  
  
Prima dată  
a mers cu mine că  
nu ştia cărarea  
la Sfânta Duminecă,  
dar i-am spus să nu treacă  
peste puntea  
unde albia apei e seacă.  
  
...o speriam cu Muma Pădurii,  
dar cum râdea după spaimă!  
Se alinta copilul:  
„Hai, mă...?!”  
  
După mine desculţă fugea  
alergând prin miazănoapte de brazi  
prin livada  
cu vrăjitul iaz al Sfintei Vineri  
din care băuseră norii  
de-au rămas până azi  
ca toţi îndrăgostiţii  
cu toate cerurile tineri,  
cărând spre apus răsărituri.  
Numai codrul mai ştie  
că numele-i adevărat,   
Fetiţa cu Chibrituri  
mi l-a şoptit doar mie.  
  
Ne iubeam  
înainte ca-n lume să fie iubire,  
din dragoste fără să ştim  
decât firul de cântec,   
puţin mai subţire  
ca dorul  
când cetina sub lună şi-adoarme  
izvorul.  
  
Împlătoşat în coajă de mesteacăn  
o apăram de zmei,  
eram prinţul ei  
cu părul de aur.  
Odată i-am scos din călcâi  
un dinte-ascuţit de balaur  
ce-a vrut să mi-o fure.  
  
Împărăţia noastră  
era din pădure  
şi până-n Orionul înalt,  
despre care spunea iazul morii  
că-i poartă  
la tărâmul celălalt.  
Cerbi se-nchinau   
printre brazi ca prin schituri  
ascultând Sfânta Vineri  
seara chemându-i la masă.  
  
„Când vei fi mare,  
spuneam Fetiţei cu Chibrituri,  
o să te-mbrac în borangicul lunii  
ca voal de mireasă  
şi-o să-ţi fur din poveste condurii...”,  
dar ea se întrista  
ca buciumul când oftează pădurii  
până dincolo de moarte  
şi dincolo, spre-altfel de răsărituri.  
„Eu o să fiu departe  
pe unde începutul un altuia e vamă...”  
aşa-mi grăia Fetiţa cu Chibrituri  
care doar mie-mi spuse cum o cheamă.  
  
***  
În alb ca o mireasă...  
Se-ngrămădea tot satul  
cu flori şi cu săruturi,  
dar mie Sfânta Vineri,  
care venise din ţara noastră veche,  
se-apropie şoptindu-mi la ureche,  
aşa ca o fântână  
cu luna prinsă-n ciuturi:  
„Nu plânge,  
pentr-o vreme cu mine-o să rămână  
până când florile or să-i înveţe glasul  
şi-apoi  
or s-o urmeze în alai de fluturi!”  
  
DAR DACĂ FATA-A VRUT SĂ MĂ SĂRUTE?  
  
Numai prin basmele pierdute  
puteau să se-nfiripe fulgi   
atât de mari,  
aşa cum ninge numai de Crăciun  
între-un „a fost”  
şi-ntr-altul mult mai lin   
din „niciodată”  
ca-n pagina întoarsă în magnolii.  
  
O conduceam acasă,  
pe cea mai frumoasă  
din toate fetele şcolii,  
la prima-ntâlnire.  
  
Cireşul de la poartă  
se apleca de-atâta înflorire  
deasupra sfielilor noastre,  
  
că liniştea sporea din albul lui  
precum când stelele se nasc  
în hăul nopţilor albastre  
din şoaptele fântânii.  
  
„Închide ochii,  
mi-a zis şi i-am închis,  
şi-ascultă  
cum fulgii  
unul de altul se ating,  
auzi tăcerile cum ning?”  
  
...şi clopoţei din ceruri nenăscute  
se auzeau între-un „ a fost”  
şi-un altul, mult mai lin, din „niciodată”  
ding,  
cling,  
ning,  
iar eu credeam că vrea să mă sărute.  
  
Ce mult am aşteptat ca la plecare  
s-o-mbrăţişez neaşteptatului habar  
şi tot cireşul de deasupra  
să i-l spun,  
dar...  
a fost doar strânsul mâinii,  
dar lung ca un fior  
când stelele se nasc  
din liniştea fântânii  
că ne sorbeam   
genunile din ape ne-ncepute  
şi-mi vine ca să cred  
pân-oi închide ochii  
că fata-n seara-aceea  
cu-adevărat a vrut să mă sărute.  
  
SPRE LEGĂTORUL DE DRUMURI  
  
Pe rând copacii  
au învăţat de la mesteacăn  
legănările albe-n  
scriptură de nins.  
  
„Care e numele tău?”  
m-a-ntrebat pe tărâmu-i,  
surprins  
că firul mi-e roşu pe fus.  
  
„Sunt unul  
pe care numai cântecul alb  
l-a învins,  
prin codrul tău  
de cărări nepătruns...  
  
Vezi,   
soarele  
încă mai poartă,  
pe-ascuns,  
hlamida-mprumutului meu  
roşie   
ca vinul ce-l bea  
cu mestecenii tăi în apus,  
pe furiş,  
pe sub focul nespus,  
roşu  
ca drumul ce-şi bea  
toţi mestecenii albi din apus.”  
  
INSCRIPŢIE PE-O CĂRĂMIDĂ  
  
Pe culoarul acesta de liceu  
era o fereastră spre pădure.  
Ochii mei se pierdeau în albastru  
şi acolo unde dispăreau  
era locul întâlnirii noastre.  
  
Vânturile mă chemau,  
dincolo de frica de profesori,  
unde zăpezile erau viorii,  
să sorb un fulg de pe buzele tale.  
  
Dar au venit oamenii:  
„Geamul spre pădure trebuia zidit!”  
  
...şi ochii mi-au rămas în cărămizi  
ca legendara Ana în piatra mănăstirii.  
  
CIREŞUL  
  
Într-o primăvară mi-ai scris în privire  
gândul tău.  
Nu aveam ramuri - aş fi înflorit.  
  
În altă primăvară ne-am scris amândoi  
numele  
pe un cireş sălbatic,  
deasupra izvorului.  
În zori apele erau o Cale Lactee.  
  
A treia primăvară...  
Unde o fi poteca spre cireşul nostru?  
O fi furat-o vreun apus de lună,  
sau iarba a ascuns-o-n gene  
să o deschidă numai căprioarelor?  
  
Mă tem că n-o să mai găsim  
urma de lacrimă-a potecii.  
  
COARNE DE MELC  
  
Te-am căutat vertical şapte ceruri,  
credeam că te joci cu stelele.  
M-ai căutat orizontal şapte văi,  
credeai că mă joc cu râurile.  
  
M-ai bănuit în altul,  
şi gândurile-au făcut hora  
pe un inel străin.  
Şi totuşi ne chemăm  
şi totuşi ne dorim.  
Vom fi mereu aproape,  
dar  
ca două coarne de melc.  
  
PROSOP ŢĂRĂNESC  
  
Când am plecat de acasă  
am luat de sub grindă  
prosopul ţesut  
din razele lunii  
şi mi-am înfăşurat cărţile.  
Pe ele se adunaseră brazii  
ca în pădurea vrăjită de crăiasa apelor  
unde întâlneam Mioriţa năzdrăvană  
venind la izvor.  
Şerpuiau în borangic neînţelese linii,  
dar eu ştiam că acelea erau potecile mele  
care duceau la balta albastră de sub brazi.  
Vara îi spărgeam limpezimile  
înotând spre ostrovul cu sălcii  
până la casa raţelor sălbatice.  
Din patru-mpunsături de ac  
s-au născut fluturii verzi pe prosop.  
Aliniaţi aripă cu aripă, mă opresc parcă  
să merg în codrul de arnici.  
În cărţi  
aveam scrise drumurile mele  
şi le-am citit munţilor şi apelor,  
negurilor de pe mlaştini  
şi soarelui.  
În curând voi spune:   
Am douăzeci de ani,  
şi pădurile vor vui ireal de adânc.  
În zarea ceasului  
aud tropotul calul alb.  
Azi voi primi pe cel mai frumos voievod.  
Îi voi întinde  
prosopul meu ţărănesc  
întâmpinându-l  
cu pâine şi sare.  
  
CELE PATRU VÂNTURI  
  
Cele patru vânturi din Ceahlău  
m-au căutat prin codrii Moldovei  
şi nu eram nici la stâna Mioriţei,  
nici pe malul Ozanei.  
Cu vuiet de dumbrăvi au pătruns în oraş.  
Trecătorii le întorceau spatele.  
Aflând unde stau  
au venit ca nişte cerbi zburători,  
cu cântecul aspru al stâncilor  
şi mi-au bătut cu coarnele în uşă.  
Dar nu le-am deschis.  
Mi-era ruşine de pereţi şi zăvoare.  
Pereţii-ntotdeauna mi-au speriat  
cărările sub cetini.  
Aş fi ieşit să le-ntâmpin cu pieptul deschis,  
dar aveam numai nişte hârtii  
pe care-ngălbeneau pâlpâirile slovei.  
  
- Prieteni care mi-aţi adus potecile  
şi cântecul Duruitoarei la fereastră,  
iertaţi-mă!  
  
Apoi  
s-a făcut o tăcere atât de adâncă  
încât stelele s-au furişat pe pământ  
şi a nins până în zori.  
În loc de bun rămas  
mi-au desenat pe geamuri  
o culme de brazi şi toate cărările mele.  
  
IUBIRE-N VISUL AUSTRAL  
  
Dacă iubeşti nu ai nevoie  
de aripi ca să zbori.  
Oare nu-i zborul   
mai presus decât aripa?  
o să te-ntrebe norul.  
  
Azi noapte  
am adormit pe cărţile de şcoală  
şi se făcea că rătăceam  
prin emisfera australă,  
acolo unde-n jos dacă priveşti   
vezi în adâncuri norii.  
  
Visam că a-nceput să ningă,  
şi eu ţi-am spus:  
„Nu vrei să vii şi tu  
pe fulgul meu  
să ningem amândoi în sus?  
  
Pe partea asta de pământ  
e-o altă geografie de liceu,  
că-aici sărutul începu  
mai înainte de cuvânt.  
Pe fulgul meu, ningând în sus,  
nu-i niciodată noapte.  
Ceru-i destul   
la cele două şoapte  
şi poate-i loc şi de-un sărut în plus...”  
  
ÎN LIMBA MĂRII CHIAR SOARELE-I UN PUNCT  
  
„Cum poate marea  
de-o mie şi-o mie de ori  
să şoptească tot altfel şi altfel   
cuvintele mele,  
nerostitele?”  
am întrebat   
nisipul, amarul şi zarea.  
  
„Tu cauţi ce vorba  
nu ştie să spună.  
În faţa iubirii  
chiar soarelui lumina îi scade-n apus,  
dar nimeni niciodată iubirii n-a spus  
că marea începe s-apună.”  
  
FĂ LAMPA MAI MICĂ  
  
Copacii toamnei  
au tras perdelele  
la casa noastră din pădure...  
  
De-atâta noapte  
a-nflorit izvorul.  
Auzi cum zumzăie  
stelele  
roirea ca dorul?  
  
Nu-ţi fie frică,  
doar inimile   
se aud bătând...  
Fă lampa mai mică!  
  
PASĂREA PHOENIX  
  
Pe malul mării -  
doi tineri sărutându-se.  
  
Nu ştiu nimic  
despre Pasărea cu aripi de flăcări  
cum îşi ascunde cenuşa  
după soare-n apus.  
  
Valurile se joacă  
de-a umbra cu cenuşa lor  
şi-a soarelui   
aproape de apus.  
A mai rămas destulă din ei  
sărutului,  
dar şi Păsării cu nume de zbor.  
  
Valurile se joacă   
de-a umbra cu cenuşile lor  
amintindu-şi  
de aripile de flăcări  
pe care doar marea ştia să le poarte,  
şi-acum îs ale lutului  
şi-ale Păsării  
cu nume de sărut şi de zbor.  
  
PRELUDIU  
  
Cum să nu-ţi fie ciudă?  
Să fii lângă ea şi-atât de aproape!  
Doar o sfială   
ar mai fi fost pân' la buze,  
dar când din greşeală,  
stângaci,   
am atins-o de mână  
m-am fâstâcit printre scuze,  
întrebând-o din nou: Ce mai faci?  
  
Se vedeau printre sălcii  
sânii lunii pe ape...  
Chiar dorul putea să se-audă.  
  
Cum să nu-ţi fie ciudă?  
Să fii lângă ea, şi-atât de aproape!  
  
DIN NOU DESPRE VIVALDI  
  
Până la vară  
va trebui să-nvăţ toamna  
cum cerul să-i fie  
melancolic de-albastru,   
dureros de adânc  
până-n străfundul  
(al cărui abis?),  
pe unde lumina începe să doară  
ca rana de jar sub văpăi,  
până când strugurii, sub borangicul lunii,  
iau forma de cântec  
a sânilor tăi.  
Numai îndrăgostiţii vor şti  
cum să-şi îmbrace toamna  
cu tristeţea aramei şi flacără nouă  
ispitelor rod.  
Altfel,  
o să plouă, o să plouă,  
putreziri or să plouă bolând,  
până când  
inima se va face de glod.  
  
Până la vară  
va trebui să-nvăţ iarna  
lin colind,  
cu fulgi mari,  
de Crăciun!  
Sănii  
cu aripi negre la cai,  
zurgălăi până-n cer,  
zurgălăi de argint , până hăt...  
Râsul tău - zurgălăi,  
şi bătăi -  
hohot alb rotunjit din omăt!  
  
Până la vară,  
cine-o s-o-nveţe pe iarnă,  
cum să ţese-n minune aleasă  
izvoarelor  
suflarea dantelei   
pe sân de mireasă.  
Până la vară,  
iarna-i prostuţă de n-ai s-o înveţi,  
nespălată va fi, cu zăpada-i murdară  
peticită-n noroi şi bandaje  
de viscol turbat şi îngheţ.  
  
Până la vară,  
trebuie să-nvăţ şi primăvara  
cum să te-mbete,  
dar din ce, să nu ştii,  
explozii de orgă şi verde,  
să crezi că ţi-e creanga străină,  
săruturi promise  
să-nmugure merii,  
dezlănţuiri până-n ţipăt  
stihiei  
din duh şi din ape,  
iar în pleoape  
verzuiul acord - ghiocel.  
Altfel,  
zloată murdară pe-un gând în ruină,  
ploaie şi frig şi zvârlite patine...  
Ea nu ar şti   
cum poate fi primăvară  
de nu i-aş cânta despre tine,  
iar timpul i-ar curge  
urât, pustiu şi lălâi.  
  
Până la vară...  
Dar pân-atunci, amândoi...  
Vivaldi,   
vrei anotimpuri noi?  
Ia-ni-le, spune-le  
până când strunele  
vor atinge solstiţiul înalt  
din sărutarea noastră  
dintâi,  
din fără de timp,  
când prin noi deveneai  
propriul tău anotimp.  
  
DISEARĂ, SIGUR...  
  
Diseară, sigur, o s-o-ntreb:  
„ Ce cauţi, tu,  
prin visurile mele  
în fiecare noapte?”  
  
Din aşteptare seara se făcu,  
prin sălcii - licuricii,  
luceafărul albastru-auriu...  
  
Şi-a apărut!  
  
...în rest, iar nu mai ştiu  
de ce nu i-am rostit în şoapte,  
aşa pe ocolite, c-o iubesc  
cum nimeni n-a iubit vreodată!  
  
Oh, toată seara-am discutat  
de lecţii,  
de profesori şi de cărţi...  
Şi tare aş fi vrut  
să o sărut  
măcar numai o dată!  
  
Dar, diseară...   
mâine seară,   
desigur, o s-o-ntreb...  
  
TE ROG...  
  
Te rog, de-ntreruperi, mă scuză,  
că timp iroseşti  
pe cele două catete,  
ipotenuză,  
cum suma târguind   
şi-o adună...  
  
Nu e păcat de buzele noastre  
pe-o asemenea noapte cu lună?  
  
CĂLĂTORIND PRIN NORI  
  
Ceaţă de toamnă...  
  
E prima dată   
când călătoresc printre nori.  
Ce bine-i fără umbră!   
Îs cântec,  
descântec,  
ascuns,  
nepătruns,  
cântec curgând limpezimi  
din dor spre o fată.  
  
Prin norul acesta netors în culori,  
când totu-i al strunei părut,  
buzele noastre, fără-un de ce,  
ar putea să greşească  
nepregătitul drum spre sărut.  
  
Numai prin nori  
e posibil orice...  
  
ÎMBRĂŢIŞEAZĂ-MĂ,   
CU-NTREAGA-ŢI LUMINĂ...  
  
Eu n-am văzut niciodată cocorii,  
deşi cocorul alb în stemă îl port.  
  
Ca ei  
toamnei vâslesc adusul aminte,  
când noaptea-nfundat  
plânsul lor  
rotunjeşte bobul de strugur   
de culoarea sărutului tău.  
Tot mai departe, spre mine,  
când noaptea, sieşi povară  
apleacă şi mai mult  
spicul de grâu,  
înscris spre drumul de moară  
prin grădina sărutărilor noastre.  
  
Îmbrăţişează-mă,  
cu-ntreaga-ţi lumină.  
Pâinea şi vinul ne-aşteaptă la cină...  
  
NUFERITĂ CRONICĂ  
  
Încercând să fiu romantic,  
precum în cărţi, mă adresai aseară:  
„Tăcerile de nufăr,  
nu-ţi spun nimic  
cât pentru tine sufăr?”,  
dar ea, la medicină  
(Aiurea!  
Cum? Să-şi lase privirile în jos?):  
„E haiul lumii, mi-a răspuns zâmbind.  
Te-a prins o nuferită!  
La noapte-n braţe cine-o să-mi bolească  
în carantină?  
Ce bine-mi pare,   
bursuc morocănos!”  
  
IUBIRE  
  
Pot avea mai mult,  
pot avea mai puţin,  
dar nu pot fi mai mult  
şi nu pot fi mai puţin  
pentru că iubirea e totul.  
  
ROMANŢĂ CU OMAR KHAYYAM  
  
Pe frunza toamnei   
cântă-mi de ulciorul,  
despre fecioara furându-mi mângâieri,  
cum a prădat de vâlvătăi cuptorul,  
şi buzele - rubinul.  
  
Dar, şi mai bine,  
adu-mi cu paosul şi vinul  
ce-ar fi ca să mi-l verse pe mormânt.  
N-ar fi păcat  
să-i irosim  
cântarea nouă?  
Ştii? Iarba va avea o veşnicie  
firul pierdut să-l desluşească-n rouă  
şi să-mi cârpească ultimul cuvânt.  
  
ULTIMUL BRAD DE CRĂCIUN  
  
Mă voi preface că dorm,  
iar bradul,  
ce-ar fi putut să-mi fie carte,  
o să mă ia  
de partea cealălaltă  
din departe,  
pe-un drum mai scurt,  
dar spre cărare multă.  
Şi o să-mi zică:  
„Nu deschide ochii!  
Visele  
numai aşa se ascultă,  
precum sărutul  
şi poemele lui -  
nescrisele.  
Vom ajunge după apusul magilor  
şi al păstorilor...  
Spre Eghipet, pe drum o să-ţi spun  
cum Irod a tăiat pe fratele meu -  
primul tău brăduţ de Crăciun.”  
  
NOAPTEA DE CRĂCIUN  
  
Deja în icoană  
a sosit Crăciunul.  
  
Colindătorii  
nu s-au mai întors la cer  
şi dorm acum  
ca fluturii petala odihnind  
pe lăicer.  
  
Se-aude ningând pe afară...  
  
Boul bea apă din colind  
şi-i face loc şi asinului  
să se adape.  
  
Se-aude ningând pe afară  
ca şoaptele inului  
rostite în pleoape.  
  
Candela  
şi Maica Fecioară  
una pe alta se luminează.  
  
„Mireasma de pâine,  
din dreapta Fiului de Domn  
oare ce-o fi visat  
de suspină prin somn?”,  
o-ntreabă candela iară.  
Una spre alta,   
se privesc spre-nceput de colind,  
dar acum pâlpâind  
că se-aude ningând pe afară...  
  
CROITORUL HAINELOR DE STEA  
„Şi-acolo dac-au ajuns  
Steaua lor li s-a ascuns...”  
  
„Dacă voi n-aţi fost stea  
niciodată,  
de ce mă mustraţi  
ca o ploaie mâloasă şi grea  
ce-ţi bate-n ferestre?  
  
Cât a trebuit să vă trag  
cămilele şi vorbele purtătoare de pleavă  
de hamul tocit şi căpestre?  
Pe cerul inimii voastre   
nu ştiţi că numai spinii cresc  
şi pălămida  
care mi-au sfâşiat deopotrivă  
stihirile şi hlamida?  
  
Aveam nevoie  
de-nveşmântare nouă de stea  
ca a Fecioarei, cum o vedeţi în icoană.  
Rusalimului i-am bătut  
din uşă în uşă, din dugheană-n dugheană.  
Întrebatu-am şi pe copiii măslinilor,  
cu tălpile goale şi ochii verzui  
( ca pe la noi, prin cerurile mele):  
„Nu ştiţi unde este Croitorul de Stele  
să-mi înnoiască veşmântul?”,  
dar ei fugeau prin colbul depărtării  
jucându-se de-a vântul.  
Voiam ceva ca haina soarelui,   
râzând  
cu toate valurile mării în lumina-i fecioară,  
dar cu toţii plecaseră  
după porunca dată prima oară  
de Chesariu Avgust.  
  
Apoi am adormit şi se făcea în vis  
că a venit un copil  
cu bundă şi iţari  
şi striga de la poartă ca apele la piuă:  
„Sculaţi,  
sculaţi boieri mari,  
ziurel de ziuă...”  
Şi haină mi-a croit  
din poleiala unui polieleu,  
cu raze ce dormiseră pe-un ghem,  
pe-o sită veche - peştera din Betleem  
păzită ca-n icoană de-un fluier şi de-un miel.  
Când m-am trezit inima lui  
se cuibărise într-a mea  
şi-aveam în piept un clopoţel.  
  
COLINDUL PĂSTORILOR  
  
În faţa Pruncului,  
cu frunte-aplecată,   
păstorii.  
Au părul alb  
ca vârful munţilor  
pe care norii  
niciodată nu i-au nins  
omeneşte.  
Sunt aceiaşi   
care-şi adăpaseră cărările,  
oile şi berbecii lor  
numai de pe unde luceafărul  
băuse întâi subţirelul  
tăcerilor  
dinaintea vecilor.  
  
Fecioara,  
peste slujitorii stelelor privind,  
zâmbeşte  
cum prin somn suge mielul.  
E alb  
ca vârful munţilor  
peste care norii   
niciodată  
nu au grăit omeneşte,  
decât, poate,  
la-nceputul de lumi  
ne-nceput de vreo stea în aprins,  
când din primul colind  
Dumnezeu peste lume a nins.  
---------------------------  
Dumitru ICHIM  
Kitchener, Ontario. Canada  
30 mai 2017 
Referinţă Bibliografică:
Dumitru ICHIM - POEME DIN AFARA TURNULUI DE FILDEŞ / Dumitru Ichim : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2342, Anul VII, 30 mai 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Dumitru Ichim : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dumitru Ichim
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!