CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Studii >  





ACTIVISM ŞI PASIVISM AXIOLOGIC ÎN ABORDAREA IDEALITĂŢII VALORICE LA MAX SCHELER ŞI NICOLAI HARTMAN (II)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Astfel, valoarea religioasă există în ipostaza unei duble instituiri: mundan-teiste şi teist-mundane, fiecare din ele implicînd în idealitatea ei un suport distinct. În cazul valorii religioase instituită ascendent, prin proiecţia Om – Dumnezeu, putem aprecia că suportul este de natură personală, aparţine onticului existenţial obiectiv, deci real – omul, şi este reprezentat de năzuinţele, idealurile, nevoia de mîntuire, de sprijin, de instinctul racordării la tutelar. Dar aici avem de-a face cu un caz special, în care şi obiectul ideal al valorii religioase, la rîndul lui, se transformă în subiect proiector de valoare în sens descendent, suportul valoric fiind, în această relaţie proiectiv-deterministă instituită de Entitatea Divină, fiinţa umană în întregul ei material-spiritual, forma ei materială fiind, la rîndul ei, suport al conţinutului spiritual evolutiv, care este elementul de interes al demersului determinist divin. În concluzie, omul se găseşte simultan şi retroacţional atît în postura de institutor valoric religios, dar şi de instituit valoric al propriului său obiect valoric, care devine, în acelaşi timp, subiect institutor. Valoarea religioasă nu numai că reprezintă chintesenţa idealităţii valorice, dar este singura care îşi racordează, ca dublu suport, fiinţa umană – atît în constituţia ei divină esenţială (în masa ei energetică, regeneratoare şi integratoare), cît şi în profunzimea destinică a individualităţii umane. Continuîndu-şi neîntreruptă drumul către Marea Îmbrăţişare cu această Idealitate, în fiecare clipă şi din ce în ce mai aproape fiinţa umană îi trăieşte de fapt materializarea – ca proces de esenţă spirituală primă – şi îi poartă materialitatea – ca obiect fenomenal de esenţă spirituală secundă (Teoria Ȋnaltului Determinism Energetic, Dragoş Niculescu).  
 
9. Raţional şi iraţional, la Tudor Vianu, în structura valorii. Neclarităţi operatorii  
 
Iată ce frumos specifică Vianu acest "nucleu inclasificabil al valorii" şi faptul că "există, fără îndoială, un fond de iraţionalitate în valori", concluzie la care ajunge descoperind că, pînă la urmă, raţionalitatea nu îi este suficientă valorii; mai există întotdeauna ceva în structura valorii ce nu poate fi detectabil, component inefabil care asigură, în fapt, unicitatea şi ireductibilitatea fiecărei valori. Dar acest nucleu iraţional, "ascuns înăuntrul suprafeţei raţionale a fiecărei valori" nu face ca întreaga măsură a valorii să devină iraţională ("natura valorii este iraţională"), aşa cum afirmă în mod contradictoriu tocmai atunci cînd, după studiul amplu al coordonatelor raţionale ale valorii, atinge punctul acelui nucleu "nedefinibil". Cu toată acurateţea şi atenţia cu care Vianu operează în desişul subtil, plin de nuanţe şi capcane al domeniului estetic, se înregistrează aici o scăpare, un fulgurant exces, incompatibil cu grija lui constantă de a se menţine pe calea de mijloc în privinţa decelării şi susţinerii naturii valorii, scrupul ştiinţific care l-a făcut întotdeauna să evite extremele şi să concilieze raţionalul cu iraţionalul în delicata morfologie a axiologicului, cu specificarea preeminenţei componentei raţionale asupra mereu neexplicabilului iraţional.  
 
10. Problematica centrală a axiologiei: ierarhia şi sistemul valorilor. Din nou, confuzii operatorii  
 
În afara amplei analize pe care a efectuat-o asupra speciilor valorice, T. Vianu abordează şi una dintre problematicile centrale ale axiologiei, care este cea a ierarhiei şi sistemului valorilor. Max Scheler, fidel concepţiei sale emoţional-intuitive, adversă formalismului şi relativismului, derivă din ea, în privinţa subiectului ierarhiei valorilor, teza consubstanţialităţii dintre uman şi valoric, susţinînd că singura cale posibilă de stabilire a ierarhiei valorice – care în alt mod nu poate fi niciodată dedusă – este actul numit "preferinţă", care are la bază aprioricul emoţional, act de simţire independent de orice element al realitaţii valorice. Alăturîndu-se poziţiei lui Scheler în privinţa neobligativităţii comparaţiei în stabilirea clasamentului valoric, Vianu aduce completări teoretice care prelungesc fertil viziunea scheleriană, oprită parcă prea brusc. Esteticianul român afirmă că neobligativitatea comparaţiei nu înseamnă şi imposibilitatea realizării ei, susţinînd că este chiar necesară succesiunea exactă a acestor trepte valorice. În acest sens, trei operatori pot realiza comparaţia: unul este numit de Vianu "Autocenzura conştiinţei", care lucrează cu un element foarte eficient – remuşcarea, element spiritual în stare să producă la nivelul conştiinţei decelări pe cît de dureroase, pe atît de eficace în estimare; al doilea operator este componenta iraţională a valorii, despre care am vorbit mai sus, componentă care – atîta timp cît încercările cunoscute în istoria filozofiei, de raţionalizare a conştiintei axiologice au fost sortite eşecului – rămîne singura, în calitatea ei de rest întotdeauna neexplicat, în măsură să servească întocmirii unei ierarhii a valorilor sub forma unei ordini de principii iraţionale. Ierarhie pe care o şi realizează, sub forma unui sistem de clase sau categorii valorice, sistem pe care îl consideră – spre diferenţă de Rickert care îl vede deschis – "închis-deschis", în sensul că este închis ca suprafaţă externă, impermeabilă pentru suma claselor valorice atestată de analiza istorică ca fiind fixă, şi deschis la nivelul claselor valorice componente, care, ramînînd aceleaşi ca specie, se pot îmbogăţi cu aporturi nelimitate de noi dorinţe, odată cu progresul fiinţei umane, cu dezvoltarea orizontului ei axiologic; iar al treilea operator, de care nicicum Vianu nu poate face abstracţie, este preferinţa lui Scheler, realizată ca "evidenţă intuitivă" şi dedusă din "intimitatea iraţională" a valorilor. Dar, deşi Vianu recunoaşte că "nu există viaţă axiologică fără acţiuni de preferinţă", el aduce conceptului o importantă lărgire teoretică, căci îl extinde de sub sfera îngustă a subiectivităţii exclusive – preferinţa act –, supunîndu-l, în ipostaza de preferinţă realizare, şi presiunii normative a epocii, adică unei determinante transsubiective, în aceeaşi măsura inevitabilă ca şi dimensiunea subiectivă.  
 
Pînă aici lucrurile sînt limpezi. Dar iată că, din păcate, contradicţia referitoare la binomul iraţional-raţional, pe care Vianu o scapă la analiza structurii valorii, este repetată, de această dată, aici, la capitolul dedicat sistemului ierarhic al valorilor, şi tot cu ocazia tangenţierii factorului iraţional. Căci, după ce construieşte acest sistem căruia îi acordă exclusiv principii alcătuitoare de natură iraţională, susţine apoi că ceea ce dă trăinicie ierarhiei valorilor este stabilirea sa pe baza învelişului raţional şi coordonatelor generale ale valorilor, lăsînd deoparte nucleul lor iraţional (!) Avem de-a face cu recurenţa aceleiaşi anomalii – lucru greu de explicat, mai ales în condiţiile în care Vianu însuşi şi-a construit mental extrem de sugestiv reprezentarea spaţială a valorii sub forma unei alveole, în care cele două componente sînt delimitate distinct, suprafaţa externă rotundă şi structura bazală reprezentînd componenta raţională, iar nucleul reprezentînd componenta iraţională. Se pare însă că această delimitare, cu rolurile şi efectele ei distincte, se păstreaza în mecanica gîndirii filozofului atîta timp cît reprezentarea beneficiază de o proiecţie fixă, statică. În momentul cînd corpusul valorii intră într-o dinamică analitică, pare că această aşezare internă nemiscibilă se strică, cele două componente încep să se amestece, iar întrepătrunderea lor devine atît de greu decelabilă, încît brusc, lacunar, fiziologia aparutului său cognitiv pierde capacitatea de selecţie precisă a uneia dintre ele. De aici, confuzia care duce la contradicţie. A nu se justifica prin acest fenomen raţional pur funcţional existenţa de facto a unui relativism de esenţă privitor la compoziţia structurală a valorii, în stare să infirme configuraţia duală certă, determinantă.  
 
11. Dispoziţia emoţională şi dispoziţia de valoare. Asemănarea dintre erorile lui Vianu şi Scheler  
 
Depăşind subiectivismul-psihologist, obiectivismul, emoţionalismul şi voluntarismul axiologic, Petre Andrei, prin abordarea sa obiectiv-logică, raţionalistă a valorii, provoacă un salt progresist important în filozofia contemporană a valorii. Dacă în teoria simţirii emoţionale, a lui Scheler, la constituirea valorii participă dispoziţia de valoare, întemeiată intuitiv-emoţional, la Petre Andrei această dispoziţie devine dispoziţie în esenţa spiritului, întemeiată pe un element intelectual, ca judecata întovărăşită de sentiment, care caută să concretizeze obiectul valoric sub forma unui scop. Definiţia pe care o acordă el valorii, ca relaţie funcţională (raport) între un obiect şi un subiect, fondată pe saltul pe care îl execută de la o dispoziţie emoţională la o dispoziţie în esenţa spiritului, pe cît de aulică şi sobră apare, pe atît este de cuprinzătoare şi de apropiată de surprinderea esenţei fenomenului. Într-adevăr apare ca o definiţie completă şi precisă. În plus, "subiectul" pe care îl include în formularea sa acoperă tot spaţiul psihologist, emoţionalist, fără însă a-l proiecta dominant, a-l absolutiza unilateral. În ceea ce priveşte dispoziţia de valoare scheleriană, observăm o similitudine cu eroarea pe care pripit a făcut-o T. Vianu iniţial, afirmînd idealitatea absolută a valorii, şi ne referim aici la faptul că Scheler susţine invariabilitatea la toţi indivizii a acestui element aprioric, experienţei revenindu-i doar rolul de a actualiza, de a conferi profil concret dispoziţiei inerente a subiectului. Postulînd invariabilitatea dispoziţiei de valoare, el acordă acestui element un statut transcendental unic, nediferenţiat, generalizîndu-i nediscriminatoriu idealitatea.  
 
Argumentele pe care Scheler le-ar putea aduce în sprijinul susţinerii acestui caracter de invariabilitate a dispoziţiei de valoare, care indiscutabil există aprioric şi potenţator, lipsesc. De ce dispoziţia de valoare este aceeaşi la toţi indivizii? Este mult mai plauzibil ca ea să existe la toţi indivizii, dar în cantităţi diferite, fiecare individ să fie – mai mult sau mai puţin – pre-dispus la experimentarea fenomenului valoric. Dispoziţia de valoare nu poate fi invariabilă, atîta timp cît dotarea energetic spirituală cu care fiecare individ intră în Fluxul transcentiv al existenţei este unică şi distinctă, diferită de la individ la individ.  
 
Astfel, în perceperea şi estimarea fenomenului valoric, atît dispoziţia de valoare, în calitate de potenţialitate imanentă, latentă, apriorică, cît şi experienţa, care actualizează, obiectivează dispoziţia de valoare, sînt diferite. De la incipienţă, origine, pînă la stadiu evolutiv, finalitate, interesul energetic spiritual transcentiv în natura individualitaţii este cel al diferenţei, al variabilului, acesta fiind şi unul dintre factorii componenţi ai factorului transcentiv şi al Cauzalităţii transcentive – structura motrice prin care se realizează Înaltul Determinism Energetic. Erorile lui Vianu şi Scheler sînt asemănătoare, cu diferenţa că Vianu, în urma acumulărilor, a consolidării concepţiei axiologice prin contactul continuu cu fenomenul artistic, şi-a îndreptat incorecta părere iniţială. Nici Petre Andrei nu se opreşte asupra certitudinii suspecte a lui Scheler în ceea ce priveşte invariabilitatea categorică a dispoziţiei de valoare, el nesesizînd nimic criticabil în această problemă, ocupîndu-se de sublinierea unui cu totul alt aspect: acela al factorului obiectiv, ca factor care, alături de dispoziţie – pe care o admite necondiţionat în accepţiunea scheleriană –, asigură calitatea, specificul şi însuşirile valorilor.  
 
12. Evaluarea şi rolul binomului subiect – obiect în constituirea valorii  
 
La rîndul lui, Mircea Florian, prin luminarea procesului de evaluare, care incumbă rolul activ al celor doi factori – subiectul şi obiectul – în constituirea valorii, susţine poziţia raţionalistă a lui Petre Andrei, care aşează valoarea în postura de produs al relaţiei dintre o anumită zonă a conştiintei subiectului şi calităţile imanente ale obiectului artistic. Să nu omitem a menţiona că Petre Andrei susţine că se impune şi o sociologie a valorii – criticînd însă căderea în sociologism –, alături de logica şi psihologia valorii. De asemenea, să precizăm limpede că Petre Andrei nu a acordat statut transcendent, sinonim cu Divinul, valorii absolute, aşa cum au considerat alţi filozofi, ci el i-a acordat un statut real, tangibil; la P. Andrei, valoarea absolută este reprezentată de personalitatea culturală creatoare, de colectivitatea umană (la nivel individual şi social), de raţiunea plasată sub puterea sacrului creator – aceasta constituind o altă semnificativă distincţie pe care filozoful român o aduce în concertul teoretic al evoluţiilor, edificărilor şi soluţiilor filozofiei valorilor.  
 
De aceeaşi părere că natura valorii se întemeiază pe relaţia dintre subiect şi obiect, neputînd fi confiscată nici de monopolul neatîrnării ei de conştiinţă (Scheler), al "transcedentului" (Rickert), al "obiectelor ideale" (Husserl), al stărilor psihologice ca plăcerea (Bentham), dorinţa (Ehrenfels), interesul (Perry) este şi Tudor Vianu, care, mai mult, generalizează într-o manieră de nobilă supleţe estetică, particularitatea acordului subiect-obiect la orizontul "acordului între eu şi lume". În cadrul amplului său sistem teoretic, problema autonomiei şi heteronomiei esteticului autotelic, plecînd de la soluţia autonomistă pe care Croce o propune disputei dintre "conţinuitiştii" hegelieni şi "formaliştii" herbartieni, soluţie care a fost ca un foc de resort pentru dezvoltarea aparatului său argumentativ, luînd în calcul atît valorile estetice cît şi pe cele extraestetice, Vianu ajunge la concluzia esenţială că "arta este eternă prin forma estetică şi vremelnică prin conţinutul ei".  
 
13. Mihai Ralea şi diferenţa dintre realul vicios al naturii şi virtuosul ideal al valorii autonome  
 
Interesantă este la Ralea păstrarea lucidităţii, a echilibrului. Privită ca manieră de transfigurare a naturii şi vieţii, opera de artă, valoarea estetică pe care o atinge, suportă determinantele elementelor de viaţă anestetice, sau extraestetice, dar în acelaşi timp are puterea de a-şi păstra autonomia, trăirea în sine. Ralea îi acordă însă acestei autonomii nu numai statut final, ci îi prezintă naşterea şi dezvoltarea, sincron cu procesul de sublimare, de transfigurare a elementelor anestetice, proces în timpul căruia, paradoxal, caracterul autonom, pe măsura constituirii sale, realizează şi izolarea, apărarea operei de artă de asaltul contaminant al elementelor anestetice. Deci, mediul anestetic – pe care valoarea  
 
pură, prin caracterul ei autonom, îl reneagă pînă la urmă – serveşte ca plasmă germinativă principiului autonomiei. Prelucrarea, sublimarea elementelor anestetice (religioase, morale, sociale) se realizează pînă la ridicarea lor la nivelul de puritate al planului estetic, nivel la care valorile ajunse devin "valori de lux", dezlegate de orice determinantă utilitară şi socială. Frumoasă viziunea lui Ralea, dramatică prin existenţa acestei duale etici interne, care duce metamorfoza evolutivă a valorii de la mundanul rudimentar şi gregar la puritatea solară a esenţei!  
 
Să remarcăm însă că diferenţa pe care o face Ralea între realul vicios al naturii şi virtuosul ideal al valorii autonome este cuprinsă în denumirea de "artificialitate", termen atributiv pe care gînditorul îl acordă esteticului, acestui domeniu subtil, care conţine o componentă neancorată gravitaţional pauperului mundan, perisabilităţii ontologicului relevat (obiectiv, fenomenal).  
 
*  
 
Printre bogatele şi îndelungatele dezbateri teoretice pe care le-a suscitat problematica metaforei, sub cele trei ipostaze ale sale – metafora epistemică (cognitivă), metafora estetică şi metafora filozofică, interesant este punctul de vedere exprimat de Paul Ricoeur, în cartea "Metafora vie", în care analizează, sub aspect semantic şi hermeneutic, subiectul metaforei estetice. Fiind capabilă să acţioneze atît în cîmpul restrîns, semantic, cît şi în cel extins, hermeneutic, complexitatea disponibilităţii sale expresive şi tranzitive creşte, căci dacă în cîmpul semantic puterea sa figurativă de simbolizare este focalizată asupra cuvîntului, în cîmpul hermeneutic al discursului metafora nu mai poate rămîne doar o simplă figură de stil, puterea sa figurativă de simbolizare capătă un cu totul alt aspect, o cu totul altă funcţie – aceea de redescriere a unei porţiuni mai largi a realitaţii, prin menţinerea corelaţiei dintre sens şi referinţă, sensul fiind dat de organizarea interioară a discursului, iar referinţa constînd în capacitatea tematică a discursului de a viza o realitate din afara limbajului. Iată cu ce dificultate se confruntă Ricoeur, şi în ce mod tranşant vrea să o soluţioneze: dacă metafora poetică este esenţialmente nonreferenţială, atunci, în cazul discursului poetic, cum mai poate fi păstrată integritatea referenţialului discursiv, care trebuie să reziste, să raporteze discursul unui segment de realitate? Deşi problema pare insolvabilă, ingeniozitatea şi ascuţimea reflexivă a gînditorului, după descompunerea analitică, vine acum să sintetizeze, pretinzînd convingător că în interiorul fragmentului literar are loc, în acest moment critic, un proces de restructurare estetică, în care sînt angajate cele două cîmpuri, în condiţiile în care, în substanţa sferei globale poetico-discursive, deşi cîmpul poetic îşi pierde referenţialul propriu, - sensul metaforei poetice, prin translaţie, vine să se aplice, să lumineze conotativ sensul şi referenţialul cîmpului discursiv, textul căpătînd astfel virtutea poetică a unei realitaţi transfigurate. În concluzie, în dimensiunea finală a discursului poetic se va găsi, conjugat şi corelat, un dublu sens: sensul poetico-discursiv, care, infuzat referenţialului discursiv, îi schimbă natura, i-o converteşte într-o natură de ordin secund, îmbogăţită, sporită în conţinut şi semnificaţii, în puterea de a sugera noi înţelesuri. Astfel, putem vorbi nu numai de un dublu sens, ci şi de o "referinţă de grad doi", sau "o referinţă dedublată" în discursul metaforic, concluzie pe care Ricoeur ne-o descrie astfel: "suspendarea referinţei laterale este o condiţie necesară eliberării unei puteri de referinţă de gradul doi, care este referinţa poetică propriu-zisă", formulare în care, prin "referinţă laterală" trebuie să se înţeleagă referenţialul cîmpului poetic, care dispărînd (topindu-se), îşi revarsă întreaga energie spirituală, prin mijlocirea sensului poetic combustionant, asupra cîmpului şi sensului discursiv, schimbîndu-le astfel natura, dublînd-o transfigurant; iar prin "referinţa poetică propriu-zisă" trebuie deci să se înţeleagă referenţialul discursiv poetizat, final al discursului poetic.  
 
Cu o concepţie ridicată pe cărămizile fragile ale unui realism estetic dezvoltator al viziunii britanicului Roger Scruton, Donald Davidson susţine, pe calea unei logici semantice rigide, în care singur se închide, că din moment ce termeni aflaţi în stare necontextuală, deci izolaţi, au o semnificaţie literară proprie şi unică, aceea denotativă, folosită în texte nonmetaforice, utilizarea lor în texte metaforice va păstra, riguros, acelaşi înţeles denotativ, ei neputînd, de aceea, fi utilizaţi la construcţia unor structuri metaforice denotative, în care să acţioneze, să poată fi distinse proprietăţi estetice autentice, reale. "Cazul Davidson" este simplu, teoria sa este compromisă de reducţionismul semantic în care crede dogmatic. Realitatea este cu totul alta: unul sau mai mulţi termeni nu îşi conservă nici o semnificaţie nonmetaforică; păstrîndu-şi aceeaşi formă, aceeaşi identitate morfologic-lexemică, funcţia lor semantică, tradusă prin semnificaţia pe care o degajă, este diferită în funcţie de context, de determinantele extrinseci în care este cuprinsă. Din întrepătrunderea, din combinarea semnificaţiilor termenilor întregii structuri, sub ghidajul precis al sensului intenţionat de creator, iradiază semnificaţia denotativă, metaforică a fostului termen nonmetaforic, rece şi sărac în sensul său "tare". Asta e tot. "Realismul" lui Davidson stă pe o realitate iluzorie, incompatibilă cu vraja şi forţa adevărată a misterului estetic al metaforei, o dovadă peremptorie fiind aceea că folosirea metaforelor în descrierea unor universuri estetice complexe în reprezentări şi sentimente este indispensabilă, realismul nu mai poate funcţiona în exprimarea unor tensiuni şi senzaţii intime, a unor spaţii irizate de trăiri negative şi psihice interioare, pe care numai bogăţia artei denotative o poate sugera.  
 
Încheiem cu necesara distincţie pe care filozoful Marin Aiftincă o prezintă în cartea "Misterul artei şi experienţa estetică", referitoare la imaginea (valoarea) estetică şi imaginea (valoarea) artistică. Cu o expresivitate lirică şi descriptivă admirabilă, izvorîtă dintr-o rigoare ştiinţifică ce nu şi-a epuizat puterea cîntecului, ci o eliberează cînd doreşte, mlădiind reflex orice incipienţă de alunecare în vîscozitate analitică – virtuozitate prezentă în fluiditatea întregii lucrări –, domnia-sa ne scuteşte de efortul descifrării oricărei ambiguităţi, prin departajarea clară a celor două categorii axiologice. Astfel, deşi provenită ca fond structural din natura percepţiilor particulare ale simţurilor, din calităţile intrinseci estetice ale obiectului artistic, realizarea estetică nu se supune lor, ci le topeşte într-o imagine unitară definitorie, prezentă ca modalitate de existenţă absolută, netranscendentă a obiectului estetic, aşa cum remarcă de altfel şi polonezul Roman Ingarden. Imaginea artistică, în schimb, depăşeşte acest cîmp intim şi concret, făcînd legătura cu vibraţiile exterioare ale valorilor extraestetice, ancorînd opera de artă la contextul uman, moral, social în care obiectul estetic evoluează şi palpită, adaptat la izvoarele vieţii. Plecînd de la tipul de coexistenţă a elementelor extraestetice în cadrul imaginii artistice, Marin Aiftincă concluzionează esenţial că, deşi valoarea estetică, prin structura ei, pare că se identifică cu opera, ea depăşeşte echivalenţa absolută, orizontală cu obiectul artistic, devenind, aşa cum spunea Croce, un "cosmos", suverană peste celelelate tipuri de valori cu care coabitează în opera de artă. Chiar în condiţiile specifice de eterogenitate constitutivă pe care le comportă, valoarea estetică nu se disipă, ci îşi condensează în sine unitar toate determinantele, actualizîndu-se în acelaşi timp relativ în obiectul şi imaginea lui artistică, conectînd împreună acest obiect la un transcendent care îi susţine şi îi primeşte jertfa. Sacralitatea investită în opera de artă se întoarce sporită la sacrul recuperator şi înţelegător a toate cîte sînt şi se fac.  
 
Referinţă Bibliografică:
ACTIVISM ŞI PASIVISM AXIOLOGIC ÎN ABORDAREA IDEALITĂŢII VALORICE LA MAX SCHELER ŞI NICOLAI HARTMAN (II) / Dragoș Niculescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3276, Anul IX, 20 decembrie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Dragoș Niculescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dragoș Niculescu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!