Oraşul copilăriei Bârladul, avea pe atunci un aspect provincial de târg vechi. Străzile înguste erau pavate cu piatră de râu şi străjuite de castani. Clădiri cenuşii, şi afumate. Magazinele înşirate pe strada principală aveau vitrine cu geamuri prăfuite vara şi pline de noroi iarna. În colţul străzii Dimitrov pe care locuiam, era un restaurant, cel mai mare din oraş, unde o dată pe an mergeam împreuna cu părinţii şi surorile, după ce veneam de la bâlciul care în fiecare an poposea după Sfântul Ilie pe locul viran de lângă fabrica de Rulmenţi.  

– Haideţi, să intrăm. Vă dau o bere, spunea tata când ajungeam în faţa restaurantului frumos luminat, de unde venea miros de friptură pe grătar sau de mici, şi se auzea o muzică domoală.  

Îmbrăcate cu rochiţele roşii din catifea şi cu pălăriile verzi din fetru fixate sub bărbie cu un şnur, stăteam cuminţi aşezate pe scaunele mari şi ronţăiam alune de pământ prăjite cu multă sare. Mai întâi le priveam cu admiraţie iar apoi le desfăceam cu dinţii pentru a le scoate din coaja sărată bine prăjită. Ne simţeam asemenea oamenilor mari în restaurantul acela luxos. Strâmbam din nas când mama ne dădea să gustăm câte o picătură din halba ei de bere.  

– Berea asta e amară! Cum de le place, şuşoteam în drum spre casă, în timp ce strângeam în mâini trompetele cumpărate de la bâlci şi gentuţele umplute bine cu alune şi multe bomboane. Mergeam înaintea părinţilor şi cu palma întinsă măturam gardurile în trecere ca şi cum aş fi vrut să iau cu mine acasă locurile pe unde treceam, spre exasperarea mamei care nu putea să mă dezveţe de acest prost obicei.  

*  

Arareori aveam voie să mergem în oraş singure. Una dintre aceste zile era prima zi de Paşte. Dimineaţă, după ce ne spălam pe ochi cu un ou roşu, ca să fim roşii în obraji şi sănătoase, şi cu un bănuţ de argint folosit doar cu această ocazie, spuneam repede rugăciunea „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, mâncam puţin cozonac, ciocneam un ou, apoi tata ne chema pe toate trei:  

– Aveţi voie să mergeţi în oraş la cofetărie. Cumpăraţi-vă ce vreţi, iar la ora două să fiţi acasă, pentru a sta la masă.  

Oraşul era aproape pustiu. Câte o femeie mai trecută, cu capul plecat, parcă ascunzându-se, dispărea în câte o biserică. Pe ici, pe colo copii alergau gălăgioşi pe stradă principală. Mergeam pe jos, spre centru, şi după ce treceam de restaurant, de Şcoala de Tractorişti, traversam strada şi ne opream în parc, la teatru, unde admiram fântâna arteziană, castanii şi statuile. Ne urcam pentru a le spune la ureche „Hristos a înviat”. Apoi mergeam spre centru şi poposeam îndelung pe Strâmba, strada dinspre piaţă, cu magazinele evreilor, deschise şi în acea zi, pentru că Paştele lor era la o dată diferită de al nostru.  

Metraje multicolore, covoare, perdele, parfumuri, săpunuri, mirodenii, dulciuri, halva turcească, marmeladă din felurite fructe, saci cu seminţe, mezeluri, cărnuri şi brânzeturi erau aşezate în faţa magazinelor, pe tarabe, în stradă, aşteptându-şi cumpărătorii, iar comercianţii evrei lăudau marfa ori de câte ori trecea cineva pe lângă magazinul lor. Când vedeau copii evreii comercianţi le strecurau în mână câte o bomboană spirtoasă sau câte un jeleu de fructe. După ce vizitam magazinele, ca şi cum am fi avut cumpărături importante de făcut, treceam pe lângă casele tip vagon cu terase de lemn, ce stăteau să cadă peste trecători. Acolo locuiau evreii cu familiile lor. Ne întrebam de fiecare dată cine a construit case atât de urâte, tocmai în centrul oraşului.  

Pe colţ era farmacia unde părinţii colegei de bancă, farmaciști, vindeau prafuri de leac, siropuri de tuse şi alte medicamente. Uneori mă invitau la masă pentru a gusta din bucatele lor evreieşti iar când sărbătoreau Paştele îmi dădeau puţină azimă tradiţională. În holul întunecos de la intrare, lângă scara şubredă din lemn era un pian negru, uriaş. Înainte de a urca sus, in camera Iolandei mă opream puţin lângă acesta pentru a zdrăngăni clapele albe şi lungi. De aici, de la farmacie mai erau doar câţiva paşi până la cofetăria Violeta, vizavi de Biblioteca Municipală. Ne aşezam la o masă, după ce priveam îndelung galantarul plin cu bunătăţi. Luam o violetă, o bilă şi câte o limonadă pentru fiecare. Mie imi placeau jofrele dar erau cam scumpe și doar arareori cumparam câte una. Erau minunate prăjiturile.  

În cofetărie mirosea frumos, iar scaunele erau pluşate şi moi. Nu ne grăbeam, bani aveam, iar până la ora mesei mai era timp.  

Priveam doamnele elegante, în timp ce intrau să ia cozonacii frumos împachetaţi, făcuţi special acolo, în cofetărie pentru cei cu bani mulţi şi ne minunam că aceste femei nu-şi fac singure cozonac.  

Într-un an, ne-a văzut Popeasca învăţătoarea, stând la masă în cofetărie, şi, a crezut pesemne că nu avem cozonac acasă.  

– Taie dintr-un cozonac de-al meu şi dă-le la copii câte o felie!  

Când am gustat din el, ne-am uitat una la alta şi ne-am strâmbat. Cozonacul era foarte bun dar nu voiam să creadă vânzătoarea că nu avem şi noi acasă unul la fel de bun.  

– Să o inviţi pe Popeasca la noi, să vadă ce cozonac bun faci mata, că ea cumpără de la cofetărie, i-am spus mamei într-un glas de cum am intrat pe uşă  

(de Dorina Stoica din cartea "Raiul în care am fost" edit Sfera 2012)