Anul acela primăvara a venit pe neaşteptate. Apele şi-au ieşit din matcă şi au inundat păşunile. În noaptea când apele au venit mari şi gospodăriile au fost inundate, eram în comună. A durat mai puţin de jumătate de oră până ce s-a adunat comandamentul pentru situaţii de urgenţă şi, echipaţi cu pelerine de ploaie şi cizme de cauciuc, am plecat să ajutăm oamenii care aveau apă în gospodărie. Apele s-au retras destul de repede, fără prea mari pagube în realitate, dar cu mari pagube raportate. Copacii au înverzit parcă mai repede ca în alţi ani, iar fâneţele umezite de ploile căzute s-au umplut de iarbă și de flori. Țăranii au scos animalele dornice de libertate și de verdeață la pășunat. 

Oamenii erau veseli, mai siguri pe ei şi mai prietenoşi. Era frumos la ţară. Mergeam încet, la pas, iar bătrânul cal înainta nepăsător pe drumul străbătut de mii de ori cu aceia care, vremelnic, asemenea mie, i-au fost stăpâni. Uneori mă opream pentru a culege flori primăvăratice sau pentru a mângâia grâul încolţit. Trăgeam în piept aerul înmiresmat. Doream ca timpul să se oprească în loc, iar bucuria renaşterii naturii să fie veşnică. Am iubit dintotdeauna primăvara! Calul mă cunoştea acum şi era blând ca o pisică. În fiecare dimineaţă mă urcam în şareta pe care soţul o reparase. Puţin câte puţin, mersul pe teren a început să-mi placă. Fredonam melodia auzită la radio dimineaţă şi mă bucuram de aerul tare al dimineţii, de răsăritul soarelui, de oamenii pe care îi întâlneam şi care mă salutau zâmbitori, de libertate, de păsările care ofereau oricui avea urechi să le asculte - concerte minunate. În ziua aceea, de sfârşit de aprilie mă întorceam de la Ghiduleasa. Acolo trecusem pe la şcoală, apoi pe la grădiniţă, poposisem câteva minute la dispensar, iar acum mă îndreptam agale spre primărie. Era cald şi îmi scosesem haina. În martie, 

de ziua mea, primisem de la tovarășul de viata, care mergea uneori în excursii prin Basarabia, un lănţişor de aur care avea o inimioară, o ancoră şi o cruciuliţă prinse delicat într-un ineluş. 

Când aproape să intru în sat, în faţa mea se opreşte Aro-ul alb de la judeţ şi din el coboară înfuriată secretara Tălmaş şi se îndreaptă spre mine. Inima a început să-mi bată precipitat. Îmi era teamă de ea, mai ales când era în toane rele. Eu nu vedeam nici un motiv de supărare. Eram pe teren aşa cum se cerea, nu la cafea pe la dispensar unde avea obiceiul să vină mereu (iar eu aveam obiceiul să întârzii la o cafea cu medicul). 

- Ce ai la gât, tovarăşa? 

- Dar ce am, am răspuns, ducând instinctiv mâna la lănţişor. 

- Mata faci propagandă religioasă sau faci propaganda politicii partidului comunist? De ce porţi cruciuliţă la gât şi, aşa, la vedere? Ştii că nu ai voie? 

- Dar nu e doar cruciuliţă! Este o inimioară şi o ancoră, acestea însemnând dragoste, statornicie şi credinţă. 

- Aha, deci credinţă! Vezi că am dreptate? Mata eşti statornică în credinţă aşadar. Ia scoate lănţişorul de la gât sau scoate cruciuliţa aia, să nu te mai văd cu aşa ceva! 

- Lăsaţi că o scot când ajung acasă, tovarăşa secretară! Voi ascunde lănţişorul sub bluză! 

- Nu! Acum să o scoţi, în faţa mea! 

Mi-am scos lănţişorul şi i l-am dat. A desfăcut cruciuliţa pe care am pus-o în portofel. Lănţişorul transformat conform directivelor partidului, mi-a dat voie să-l pun din nou la gât.(din cartea "Bietul om sub vremi"- edit Pim 2013)