CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  




Autor: Dorina Georgescu         Ediţia nr. 2230 din 07 februarie 2017        Toate Articolele Autorului

WEEKEND GRATIS - ROMAN, EDITURA JUNIMEA 2013, CAPITOLUL 8
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Capitolul 8 
  
În timp ce-mi delectam papilele gustative cu bunătăţile de la Târg, răzbătea vag din poşetă semnalul sonor al telefonului, care anunţa primirea unui mesaj, stârnindu-mi curiozitatea şi scăzându-mi rapid pofta de mâncare. 
  
M-am înfiorat toată la gândul că poate fi de la el şi am scotocit în grabă prin geantă după telefon. Instantaneu, îl doream în braţele mele, să-l sărut şi să-l dezmierd cu poftă. 
  
“Vin la tine?” era un mesaj scurt şi fără ocol, de numai trei cuvinte, pe care îl aşteptasem înfrigurată patru zile! Fără să stau pe gânduri am scris “Da”, însă ceva s-a petrecut deodată în mintea mea, oprindu-mă să-l trimit. Ar fi mai bine totuşi dacă aş avea răbdare, îmi ziceam, în fond am aşteptat şi m-am perpelit atâta, ce-ar fi dacă ar aştepta şi el măcar câteva ore? Ce însemna acest mesaj şi care era “mesajul” transmis de aceste vorbe, ce dorea Ovidiu şi mai ales ce-mi doream eu cu adevărat, erau doar câteva întrebări inofensive printre multe altele care îmi treceau prin cap şi care mă nelinişteau, dându-mi impresia că mă grăbesc. 
  
Simultan, se înfiripase un alt gând timid, care mă împingea să cochetez cu ideea că a ceda primului imbold poate fi, uneori, regretabil. 
  
Se părea că, între dorinţă şi realitate se înălţase fără voia mea un zid invizibil construit de soartă, aşa la repezeală, din vorbele cumplite rostite de el miercuri seară, împiedicându-mă să actionez aşa cum aş fi dorit. 
  
Am citit şi am recitit mesajul minute în şir, întrebându-mă cum este posibil să creadă un bărbat că soluţia constă în trei cuvinte şi o întrebare banală. Mai bine îşi cerea scuze sau telefona încercând să mă convingă să-l reprimesc în viaţa mea sau venea la mine cu un buchet de flori, orice, în alt fel; dar să-şi imagineze că trei cuvinte întorc situaţia părea supărător. 
  
În fine, atât putuse să facă, iar eu m-am văzut forţată să acţionez în consecinţă, adresându-i un mesaj la fel de scurt: “Nu, pentru că nu te înțeleg“ era răspunsul meu sincer, căci reflectând, constatasem că nu întelegeam nimic mai mult decât miercuri seară şi ce era mai trist, nu pricepusem nici înainte. 
  
Fusesem pe cale să mă mărit cu un necunoscut, gândeam, iar acum eram furioasă mai mult pe mine decât pe el. 
  
Răspunsul lui a venit fulgerător: “Te iubesc, vreau să fim împreună”, aproape ca o furtună după o zi de arşiţă, când înfierbântată de caniculă, nu mai ştii dacă e bine să te adăposteşti sau să te bucuri de stropii iuţi şi reci de ploaie . 
  
Am rămas nemişcată, privind în gol, cu telefonul în mână, tentată să scriu: ” Şi eu te iubesc, vino!”, dar acestă pornire m-a speriat îngrozitor, deşi îmi închipuisem de multă vreme că ne iubim, acum, era ceva în sufletul meu care respingea totul cu furie, încât nu mai priveam dragostea ca pe un dar divin, ci ca pe o dovadă a renunţării. Un abandon total! Mă întrebam secată de durere ce motiv întemeiat aş avea să mă întorc la el şi găseam val-vârtej răspunsul: “îl iubesc”, însă acest răspuns atrăgea după el o mie de întrebări: “oare îl iubesc?“, “îl cunosc?”, ”dar el mă iubeşte?” şi tot aşa, mă perpeleam cuprinsă de îndoieli şi sugrumată de neputinţa de a mă hotărî. 
  
Dacă m-aş preface c-am uitat totul, ar înțelege că voi accepta pe viitor alte acte de furie subită şi poate şi-ar închipui că, de fapt, a avut dreptate sau că am slăbiciunea de a tolera orice în perspectiva unei căsătorii. Nu pot să trec peste toate acestea tăcând, e prea mare tentaţia de a mă face înțeleasă. 
  
“Chiar asta a fost toată povestea? Nu ţi-e dor de mine?” a venit următorul mesaj, fără ca să apuc să-i răspund la cel precedent. 
  
Mi se înceţoşase privirea de lacrimi, iar melancolia pusese stăpânire pe mine. 
  
Prin fereastra larg deschisă auzeam ciripitul păsărelelor cuibărite în teiul de la fereastra mea, însă părea că vine de foarte departe, aşa de singură mă simţeam, izolată în gândurile mele triste. 
  
Mi-aminteam vremea când aşteptam cu nerăbdare să primesc şi să citesc un mesaj de la Ovidiu, dar acum era diferit, plăcerea aceea dispăruse în alaiul de miercuri seară odată cu strălucirea din ochii mei. Eram prea îndurerată acum, ca să mă bucure mesajele lui, găsindu-le nefireşti, ca şi cum veneau dintr-un loc îndepărtat, de la o persoană necunoscută care, cu certitudine, greşise destinatarul. 
  
Eram lipsită de noroc, îmi ziceam, la un moment dat, pentru că nu găseam nici o fărâmă de entuziasm la vederea acelor rânduri. Presupuneam că el, totuşi, mă iubea, regreta şi se căia în prezent, iar eu eram insensibilă ca o stâncă. 
  
Nu-mi doream nimic şi pe nimeni, simţeam zbuciumul sufletului meu rănit în cel mai sfâşietor mod posibil, pe altarul dragostei. 
  
Aş fi vrut să-i răspund la mesaj, însă nu găseam ceva potrivit cu durerea ce o resimţeam în mine, sălăşluind cu drepturi depline, ca o împărăteasă în regatul său. Îmi venea să-l întreb “ai simţit vreodată cum durerea te împresoară plutind în jurul tău?”. Este ceva uluitor prin intensitate, care îţi sfârtecă inima făcându-te să oftezi din cinci în cinci minute. Poate nu era numai durere, mai degrabă un amestec de mâhnire şi singurătate, pustiirea propriului suflet, revolta simţurilor trădate, când toate par depărtate pentru că nu-ţi mai doreşti nimic, nedorindu-ţi, nici nu mai zăreşti un strop de fericire pe undeva, iar fără speranţa fericirii, rămâi dureros de singur, de parcă te-ai afla într-o canoe în mijlocul oceanului privind fără nădejde întinderea de apă, fără sfârșit. 
  
Aveam chef să-mi ling rănile, aşa cum îi spusesem mătuşii cu o zi în urmă, considerându-mă cea mai nefericită fiinţă de pe pământ. Devenisem conştientă de fragilitatea mea pusă la grea încercare în ultimele zile şi-mi făcea plăcere să mă oblojesc. Cu siguranţă, existau oameni mult mai necăjiţi în jurul meu, dar fie şi pentru câteva momente, mă pierdusem în labirintul visurilor mele, spulberate într-o seară ploioasă şi caldă de iunie. 
  
Pe măsură ce trecea timpul, tristeţea sălbatică ce pusese stăpânire pe mine, încă de la primul mesaj, începea să se atenueze, lăsându-mă vlăguită ca după o expediţie la polul Nord. 
  
Încercam să neglijez prezentul, să mă delimitez de emoţiile provocate de mesajele lui Ovidiu, mizând necondiţionat pe uitare, îmbrăţişând ignorarea ca formă de eliberare supremă. Ignorarea! Ce termen controversat şi de cele mai multe ori blamat! Blamat pe nedrept, desigur! Căci, a şti să ignori este chiar misterul supravieţuirii, este "instrumentul din dotare" al oricărui individ, "o ustensilă" ataşată cunoaşterii, la îndemâna oricui, chiar mai folositoare decât multe terapii sofisticate şi costisitoare. Te-ai mai bucura de lumina blândă a lunii într-o noapte caldă de vară dacă nu ai ignora faptul că nu este decât o uriaşă rocă rece şi respingătoare? 
  
Într-un fel, nu-l mai doream în viaţa mea pe Ovidiu, îl adorasem prea mult, iar acum dorinţa era strivită de egoismul şi intoleranţa lui. ”Credeam că ne-am spus totul miercuri seară”, am scris în următorul mesaj, vrând, probabil, să aflu ce intenţii avea el, căci în ce mă privea, eram total nehotărâtă. 
  
Mi-aş fi dorit să fiu cu el, la fel de mult cum îmi doream să nu fi existat seara de miercuri. Aşa însă, preferam să rămân rezervată, repetându-mi necontenit că nu e nimeni altul decât omul care m-a jignit, m-a înjosit, din pricina căruia sufeream de câteva zile încoace. 
  
Am tresărit auzind telefonul, era Ovidiu, astfel că am privit în gol, fără să clipesc, fără să mă mişc până a încetat să sune. Mă gândeam ce tupeu are să-mi telefoneze, după două mesaje insipide, deja se vedea în situaţia de a face conversaţie, trecând în goană peste toată tevatura de miercuri seara. 
  
Hm! Ce avânt îşi iau unii dacă îi gâdili pe tălpi! 
  
Nu găsise prilejul să-şi ceară scuze, să motiveze în vreun fel acea seară, în schimb se autoinvitase la mine şi mă suna, de parcă eram agent imobiliar. 
  
Realizam că eram nervoasă, aş fi zis, din ce în ce mai nervoasă, aproape clocotind de mânie, oscilând în luarea unei decizii care să mă calmeze. Într-un fel, eram un pic speriată de lipsa mea de autocontrol care cu siguranţă mă împiedica să mă hotărăsc şi să acţionez. 
  
“Pentru Dumnezeu, Nati, ştii că te iubesc!”, era următorul mesaj, care după părerea mea se încadra perfect cu primele, în numele iubirii ar fi trebuit să accept orice, fără drept de apel. De bună seamă, în numele iubirii s-au înfăptuit cele mai bizare lucruri, asta ne spune istoria, care este plină de exemple ca sacul lui Moş Crăciun. Dar ce legătură aveam eu cu toate acestea? Dacă au greşit unii, era obligatoriu să greşim toţi? Şi apoi, nu greşisem destul?! 
  
“Spectacolul de miercuri seară a fost cumva o dovadă de iubire? Ce-mi trebuia că să-mi dau seama, microscop sau telescop? Explică-i, te rog, unei biete ignorante”, venise răspunsul meu cu o scânteie de ironie pâlpâind, într-un ocean de îndoieli. 
  
Credeam că nu va mai răspunde, că se împăcase cu ideea că eram supărată şi va renunţa, gândeam eu, în timp ce desfăceam dopul unei sticle cu vin alb şi savuram pe cât posibil prima înghiţitură cu ochii aţintiţi la telefon. 
  
“Dacă nu te iubeam, crezi că te mai căutam? Te iubesc ca un nebun, Natalia!”, acelaşi stil şi pe aceeaşi lungime de undă cu primele, adică, tot ca nuca în perete, trăgeam concluzia citind aceste rânduri. 
  
Părea să fie ceva în neregulă: iubirea ce mi-o purta îi dădea dreptul să creadă că eu voi accepta orice, oricând mânia şi nemulţumirile lui o vor cere. S-ar fi zis că este incapabil să se exprime, ori ascundea totul sub flamura iubirii. 
  
Eram înclinată să cred asta, însă intuiţia mă asalta cu o variantă total opusă. Totuşi, când a avut ceva de spus a ştiut să se exprime şi încă pe ce ton, deşi iubirea cea mare ar fi trebuit să-l împiedice să mă facă să sufăr. 
  
Chiar nu mai deslușeam nimic, în ciuda faptului că încercasem să-mi fac ordine în gânduri, nu mai reuşeam să găsesc o explicaţie în acord cu realitatea, de parcă faptele aparţineau unor oameni diferiţi. 
  
“Ce vrei tu, Ovidiu? Explică-mi, eu nu înțeleg nimic”, i-am răspuns, parcă dornică de un duel verbal, mânată de sentimentele contradictorii care mă încercau de câteva zile încoace. 
  
Nu eram dispusă să cedez la prima declaraţie de dragoste, nu părea logic să uit totul şi să reiau o relaţie şubrezită încă din faşă. Înainte de seara aceasta, nu se gândise o clipă să-mi dea un mesaj cerându-şi scuze şi explicându-mi ce a însemnat ieşirea de miercuri. 
  
Această atitudine mă neliniştea, alimentându-mi îndoielile şi zguduindu-mi simţămintele. Nu vrea să-mi dea explicaţii, pentru că nu găseşte nici una. Era totul evident, aşa judeca, închipuindu-şi că avusese dreptate. Probabil credea că-mi făcea o mare favoare, insistând să ne împăcam, poate ajunsesem în situaţia în care eu am greşit, iar el face un efort să treacă peste asta, doar a fi iarăşi împreună. Ar fi culmea să gândească aşa! Trebuia să limpezim lucrurile, nu puteam să continuăm relaţia, dacă el avea convingerea că vina fusese a mea. Voi aştepta cât este necesar, îmi ziceam, dar trebuie să ştiu adevărul măcar la final. Nu aş accepta să fiu ”cea tolerată” în general vorbind şi cu atât mai puţin în situaţia de faţă. Privind în perspectivă, oricum ne-am îndrepta vertiginos spre eşec, adică spre o ruptură de proporţii şi cine îşi dorea aşa ceva? Ce implicaţii ar avea şi ce consecinţe, dacă ar surveni după câţiva ani de căsnicie? 
  
“Natalia, te iubesc şi vreau să ne vedem. Ce mai este de explicat? Te vreau şi te doresc!”, mesajul acesta nu a avut alt impact în mintea mea, decât de a mă enerva cumplit. Degeaba aşteptasem să reluăm subiectul cu nunta, el nu părea să fie interesat de acesta, iar atitudinea lui mă înfuria, căci nu aş fi făcut vreun pas fără să analizăm ce se întâmplase în seara cu pricina. 
  
Nu i-am înțeles niciodată pe cei care, în cuplu fiind, trec cu repeziciune peste o problemă, neglijând-o și mergând mai departe. Nu este firesc, o dată pentru tine, că vei rămâne cu un ghimpe în inimă şi apoi, cu siguranţă, acea problemă se va repeta într-o forma sau alta, luând amploare. 
  
Desigur, au existat cupluri pe lumea asta care au trecut peste dificultăţile ivite având alte obiective mai presus de ele. 
  
Îmi aminteam de nişte vecini din Predeal, căsătoriţi de peste zece ani, pentru care mariajul se rezuma la o conviețuire plictisitoare pusă în slujba creşterii celor doi minori. Soţul era un afemeiat notoriu, aşa încât, dacă ar fi fost în juriul unui concurs de frumuseţe, cu siguranţă nu s-ar fi hotărât să aleagă o câştigătoare pentru că i-ar fi plăcut toate candidatele la fel de mult. Soţia îi cunoştea această meteahnă şi trecea peste, închizând ochii, căci nu concepea în ruptul capului să crească singură cei doi copii, nici să renunţe la statul social de femeie măritată. 
  
Când oamenii ţin la aparenţe sau le este indiferent partenerul, se poate trece peste o problemă, pseudo-căsnicia, o familie de dragul copiilor, de dragul averii, de teama de singurătate sau alte temeri a existat întotdeauna, oamenii ajungând să facă compromisuri într-o relaţie distrusă fără speranţa că va mai înflori vreodată. 
  
Toate acestea mă întristau, nu eram în situaţia să fac concesii, eram abia la început de drum, consideram exclusă o astfel de atitudine. În sinea mea, uram asta şi probabil mi-ar fi fost greu să accept o atare teorie şi după douăzeci de ani de căsnicie. 
  
“Nu ne vedem până nu aflu ce a însemnat plecarea ta”, un răspuns tranșant, căci îmi pierdusem răbdarea, iar intuiţia îmi spunea că trebuie să iau iniţiativa, altfel, el va continua să se victimizeze în loc de orice altceva. Îmi închipuiam că deja l-am încurcat rău cu acest mesaj, probabil se aştepta să uit totul de la primul semn. Dacă aş fi uitat, am fi făcut nunta, dar unde? Sau poate nu. Pe scurt, nu puteam să omit nimic, fiind atentă la orice amănunt, aflându-mă la o răscruce şi dorind să ştiu totul pentru a lua decizia cea mai bună. 
  
“Te sun şi îţi explic, te rog să răspunzi”. 
  
Acum mă deranja orice venea de la el, astfel găsisem în mesaj o doză substanţială de impertinenţă care mă agasa teribil. Totuşi, după câteva secunde, am răspuns mânată de curiozitate şi, în egală măsură, de speranţa că ar fi posibilsă mă liniştească dialogul cu Ovidiu. 
  
– Bună, Natalia! Avea o voce serioasă şi tristă. 
  
– Bună, Ovidiu!, am răspuns pe acelaşi ton, poate un pic protocolară, stăpânindu-mi din răsputeri emoţia, deşi clocoteam de furie. 
  
– Întreabă-mă orice şi îţi voi răspunde, zisese el tulburător de copilăros, uluindu-mă cu infantilismul său dizgraţios și gratuit într-o atare situație. 
  
– Nu vreau să ştiu totul, nici nu contează ce vreau eu, vreau să ştiu cât vrei tu să-mi spui şi ce vrei tu să-mi spui, mă mulţumesc cu asta, am răspuns, deznădăjduită de purtarea sa. 
  
– Întreabă-mă tu, că avocaţilor le place să pună întrebări, a răspuns el cu umor ca şi cum totul se rezolvase deja, ignorând durerea din glasul meu. 
  
– Ovidiu, ce fiţe am eu, aşa încât te-ai săturat de ele? Vreau să ştiu.. . 
  
– Stai, nu te agita, nu ai fiţe, eram eu nervos. Tu eşti întotdeauna stăpână pe tine. Eşti femeia cea mai realistă şi rezonabilă pe care o cunosc, s-a grăbit el să răspundă, întrerupându-mă de parcă îi recitam un text în sanscrită. 
  
– De ce ai zis că am fițe, atunci? am întrebat eu, hotărâtă să pun lucrurile la punct. 
  
– Eram nervos, aveai o singură fiţă, aia cu nunta în Bucureşti, a răspuns el grăbit, pe tonul copilului prins cu mâţa în sac. 
  
– Asta numeşti tu fiţă? am întrebat eu descumpănită. 
  
– Am înțeles, Natalia, altceva mai e? a răspuns cu un aer plictisit Ovidiu. 
  
– Cum rămâne cu nunta? am continuat eu cu altă întrebare neplăcută, deşi părea că discuția noastră era lipsită de sens. 
  
– Nu ştiu acum, mai vedem, ne mai gândim un timp! a răspuns el şovăind. 
  
– Bine, dar cu vară-mea ce ai avut? am întrebat eu cu un ton intolerant de această dată, care parcă reușise să-l sperie întru-câtva. 
  
– Stai, stai, că nu aveam nimic cu ea, eram nervos, întelege. 
  
– Să înțeleg că numai când eşti tu nervos sunt femeile târfe? De dispoziția ta psihică depinde? l-am întrerupt eu agitată, căci acesta era unul dintre subiectele cele mai supărătoare. 
  
– Nu am chef de asta, ce vrei acum? Să mă cerţi ca pe un puşti de zece ani? se apărase Ovidiu, încercând să cocheteze cu postura de victimă. 
  
– Şi mătuşa cu pensionul? Tot greşeală a fost? am continuat pe acelaşi ton aspru de mai înainte, fără să mă împiedic de superficialitatea de care da dovadă în intenţia de a-mi răspunde grabnic la întrebări. 
  
– Da, o altă greşeală ! Doar nu am nimic cu ea, s-a mulţumit să spună cu lehamite. 
  
– Dar de ce ţipai în seara aia? am întrebat eu din ce în ce mai iritată de amintirea acelei conversații incendiare. 
  
– Nu ţi-am spus că eram nervos? 
  
O spusese sacadat, apăsând fiecare silabă, răstindu-se la mine, aşa încât am închis, timp în care am băut încă o gură de vin. ”Ce impertinență!” vrea să ne împăcăm, dar s-a apucat să urle în telefon! Este totul pierdut, nu se mai poate schimba nimic între noi. 
  
“De ce ai închis? Aşa vă învaţă la Facultatea de Drept?”. Niște întrebări prostești, de om nebun, gândeam. "Cum ai ajuns, Ovidiu, aici?", l-aş fi întrebat, însă ironia care răzbătea vădit din mesaj m-a lăsat cu gura căscată. Nu-l mai recunoşteam, nu-l întelegeam! De ce oare m-a căutat? Să ne împăcăm sau să ne jignim reciproc? În fine, o mulțime de versiuni mi se perindau prin cap cu suprema viteză a gândurilor, fără putinţa de a mă opri la cea potrivită. 
  
“Dar tu unde ai învăţat să urli la telefon? Pe coclaurile de la Urluiu?” îmi trecea prin minte să-i scriu, dar aveam încă destulă decenţă pentru a nu cădea în capcana trivialitaţii întinsă la picioarele mele de Ovidiu cel nou. 
  
M-am hotărât să nu-i mai răspund în nici un fel, dintr-o dată, mă simţeam uşurată că nu mă înşelasem, că nu mă supărasem fără motiv. 
  
Poate că înainte de acest schimb de mesaje aveam impresia că mă pripisem, că îl judecasem dur, fără disponibilitatea de a acorda a doua șansă relației noastre. Acum însă, eram împăcată cu mine, nu aveam ce să-mi reproșez, el era cel irascibil şi de neclintit în decizia sa. Eram uimită de intoleranţa lui şi lipsa de răbdare afişată ca un banner. Ciudăţenia de la începutul săptămânii continuase cu tentativa din seara aceasta, o tentativă firavă care a pălit la primul schimb de replici. 
  
Mda! omul acesta crede că are dreptate, de ce oare i-a mai trecut prin cap să mă caute? Să revendice ce? Când i-am lăsat impresia că aş fi proprietatea lui? 
  
Erau idei vagi, care îmi alimentau starea de confuzie, iar tot ce ieşea în evidenţă se reducea la modul lui de gândire, unul simplist după umila mea judecată. 
  
Greşise, însă în opinia lui nu conta. sau. Acel “eram nervos” devenise scuza perfectă şi singura vină pe care şi-o asuma. În rest, nu mai era nimic de spus, eu trebuia să trec cu vederea deoarece “domnul fusese nervos”, dar mă iubea. 
  
Hm! Ce pledoarie “subţire” ! Era oare lipsit de discernământ?! Îmi era greu să înțeleg situația actuală, se părea că mă împiedicam de trecut, cât și de atitudinea lui din această săptămână. 
  
Totuşi, îmi era clar ceva, avusese un comportament neadecvat şi atunci şi acum. Dincolo de nervi şi iubire era un tărâm mocirlos în care se afundau cuvintele jignitoare şi insultele mânuite cu atâta pricepere de parcă ar fi exersat într-o viaţă anterioară. 
  
Nu am ce să regret, îmi spuneam, l-am pierdut, dar nu-l doream aşa, nu era omul de care mă îndrăgostisem: jovial, zâmbitor şi cu simţul umorului; părea mai degrabă o nălucă ivită brusc şi neaşteptată nicicând, niciunde, de nimeni. 
  
“Ovidiu-cel aprig la mânie” era un personaj necunoscut și nematurizat pe care îl înfuriase nevinovata mea îndrăzneală de a avea altă opinie, se înțelege, total diferită de a lui şi a familiei sale. 
  
Ce dulceaţă de fată aş fi fost dacă eram pro-nunta la Urluiu! Continuam să mă amărăsc singură, cochetând când cu unul, când cu altul dintre gândurile mele istovitoare. 
  
Eram îngrozită de descoperirea făcută, omul pe care îl iubisem mi se înfăţişa acum egoist, arogant, intolerant şi nemulţumit de sine. 
  
Vedeam, sau numai aveam impresia că văd, neputinţa sa de a accepta opinii diferite de ale lui. 
  
Ovidiu nu a învăţat să piardă, mă gândeam, aceasta fiind reacţia unui om care nu poate accepta eşecul. Pentru el totul era în regulă doar dacă se suprapunea peste modul lui de gândire. Orice altceva îi creea un disconfort psihic care îl propulsa într-un haos emoţional. Avea multe temeri de care era conştient de vreme ce reușea să le ascundă cu dibăcie printre multitudinea de calităţi ce-i împodobeau frumos personalitatea, făcându-l, de obicei, radios şi irezistibil. 
  
Pe măsură ce descopeream adevărata cauză a izbucnirii lui, furia mi se transforma în milă, compătimindu-l sincer din tot sufletul. 
  
Începusem să mă bucur de cele întâmplate, gândul dezastrului care ar fi urmat după căsătorie,dându-mi fiori. 
  
Păruse ”marfă de calitate” într-un“ambalaj” ispititor, însă fără “certificat de garanţie” şi “manual de utilizare”, îndrăzneam să afirm, războindu-mă în continuare cu sentimentele şi iluziile mele destrămate cu atâta uşurinţă de adevărul nemilos zugrăvit de viaţă în ultimele zile. 
  
Nu-mi mai doream nimic acum, schimbul de mesaje cu Ovidiu îmi lăsase un gust amar. Eram nefericită, trăisem deziluzia unei iubiri efemere, drama unei relaţii pasagere care mă tortura încă, în fel şi chip. 
  
Oscilam, ba încercam să mă apăr, ba făceam efortul să-l înțeleg pe Ovidiu, neîndrăznind să-l acuz de nimic, cumpănind că, nu aveam nici un drept să-l insult. Tot ce se cădea să fac pentru mine şi pentru el era să încerc să-l înțeleg. Mi se părea absurd să-mi închipui că relaţia noastră fusese o minciună, sau la fel de rău, lipsită de pretenţii sentimentale în ceea ce-l privea. Mă iubise în felul lui, era una dintre concluziile mele, aşa cum înțelegea el dragostea şi manifestările ei. 
  
Era un om ca toţi oamenii, cu dorinţe, temeri şi o mentalitate formată în câteva zeci de ani de existenţă, condus de principii clădite în urma experienţelor avute. 
  
Dacă eşti superficial, devine uşor să-l acuzi pe celălalt privind din punctul tău de vedere şi ţinând cont doar de exteriorizările lui, îmi ziceam, pierdută în labirintul gândurilor, alertată de speculaţii de orice fel. Nu doream să cad în păcatul acesta, încercam din răsputeri să-l înțeleg, cu speranţa că voi afla ce l-a determinat să se comporte astfel. 
  
Nu puteam ignora nici faptul că suferea, îi observasem frământările, neputinţa şi angoasa încă de miercuri seară. Îl trădase vocea, mimica, privirea şi gesturile, văzusem un Ovidiu chinuit de îndoieli care cerşea disperat aprobare şi ajutor. Tânjea după consimţământul meu precum dorea să fiu mai puternică decât el şi să-i accept doleanţele. Din acest motiv îl compătimeam, îmi stârnea compasiunea şi eram îndurerată pentru că mă simţeam incapabilă să-l ajut. Sprijinul solicitat ar fi impus să uit de mine, ceea ce reprezenta un preţ prea mare pe care nu eram dispusă să-l plătesc. 
  
Aceasta era poate, o formă ciudată de egoism, însă nu eram convinsă, negăsind nimic logic în a oferi confort psihic omului iubit cu preţul unei nedreptăţi, terfelindu-ţi propria personalitate şi lăsându-i pe ceilalţi de izbelişte. Subiectul în sine păstra ceva din elementele unui şantaj sentimental neizbutit. 
  
Pricina nu era a mea sau a celor din jurul meu, era a lui şi se impunea rezolvată grabnic. 
  
Toţi avem slăbiciuni, dar când o slăbiciune conduce la conflict, trebuie găsită o cale de a fi controlată. 
  
Aceasta era marea descoperire din acest weekend de suferință gratuită, pe care mi-l petrecusem singură, meditând şi lamentându-mă. Ovidiu avea cu certitudine o problemă, era stresat şi frustrat din cauza ei, iar ceea ce se petrecuse nu reprezenta decât o reacţie a eu-lui său lezat. 
  
“Nu vrei să mai vorbeşti cu mine?” era următorul mesaj primit de la Ovidiu, care îmi zdrobea inima, căci îl percepeam sfâşiat de dor, în ciuda aparenţei îngâmfări şi a surplusului de aroganţă, încă îmi cerşea iubirea, mă ruga într-un fel aparte, să-l reprimesc în viaţa mea. 
  
Eram descumpănită şi visam să-l strâng în brațe, sărutându-l pe frunte ca pe un copil, fără să realizez însă, că devenisem propria mea victimă, nemaigândindu-mă la suferinţa ce mi-o provocase, orbită de iubire, mă perpeleam doar imaginându-mi cum se chinuie, solitar şi neînţeles de nimeni. 
  
“Vreau să vorbim, dar să nu ne pripim astă seară, poate mâine ar fi mai bine” am răspuns, convinsă fiind că nu trebuie să iau o decizie sub presiunea momentului, copleşită de sentimente şi emoţii contradictorii. 
  
Dacă durerea ar putea să mute munţii din loc, aş fi reuşit să aduc Everestul în Peninsula Balcanică! Îl iubeam, era concluzia, realitatea şi nebunia mea. 
  
Ochii mi se umpluseră de lacrimi, privind îndelung telefonul şi gândindu-mă la noi doi. Nu ştiam de ce plâng, aveam un amalgam de doruri: pe de o parte îmi era dor de mine cea adevărată, căci mă simţisem “împrumutată” şi pe de altă parte îmi era dor de el, să-l privesc şi să-l dezmierd. Socoteam cât suflet pusesem în relaţia asta, cât pusese şi el, câte iluzii îmi făcusem şi câte speranţe se spulberaseră odată cu ele. 
  
După ceva timp, am încetat să suspin, mă liniştisem și paradoxal, frământarea îmi sporise încrederea în mine, mobilizându-mă să-mi adun forţele pentru a face faţă acestei noi provocări a vieţii. 
  
“Noapte bună, Natalia, te iubesc rău de tot, comoara mea!” tresărisem la primirea acestui mesaj, căci nu mă aşteptasem să primesc încă unul, în această seară. 
  
Se adeverea că e din nou paşnic şi dispus la concesii în schimbul reluării relaţiei noastre, îmi confirma că are nevoie de dragostea mea, iar asta mă făcea să plutesc de bucurie, eram fericită zâmbind pentru prima oară în acest weekend. 
  
Fără să stau pe gânduri, aproape inconştient, am format numărul lui Ovidiu: 
  
– Te-am sunat să-ţi spun şi eu “Noapte bună”, m-am trezit vorbind la telefon, ca şi cum eram în transă după o ședinţă de spiritism. 
  
– Mulţumesc, Natalia, somn uşor iubita mea! a răspuns Ovidiu cu vocea cea mai suavă de pe pământ, continuând: 
  
– Dacă vrei, vin în cinci minute să te iau în braţe şi să-ţi şoptesc la ureche “noapte bună!” mi-e dor să-ţi mângâi părul, să te strâng la piept, să dorm cu tine în braţe, Natalia! Nici nu ştii cât am suferit în aceste zile, departe de ochii tăi! 
  
– Ovidiu, acelaşi lucru îmi doresc şi eu, dar nu e înţelept! am răspuns, trezindu-mă din visare când rostise: “vin în cinci minute”. 
  
– Ce înseamnă a fi înțelept pe lumea asta? Ce este înțelepciunea? Ne iubim şi ne dorim unul pe altul, e suficient. Vrei să vin? 
  
Avea o voce blândă şi senzuală în acelaşi timp, părea convins de cele rostite şi mai mult, părea că doreşte să mă convingă şi pe mine. 
  
– Nu, am stabilit ceva, hai să fim consecvenţi. Vorbim mâine. Somn uşor! am răspuns grăbită, căci îmi era teamă de insistenţele și argumentele lui. 
  
– Stai, nu închide, Natalia, te rog spune-mi că mă iubeşti, am nevoie de dragostea ta mai mult ca de orice altceva! 
  
– Nu pot acum, Ovidiu, vorbim mâine, am răspuns mecanic din ce în ce mai înspăimântată că se lungea discuţia, alunecând în cu totul altă parte decât mi-aş fi dorit. 
  
– Nati! Spune-mi că mă iubeşti, nu pot să dorm, mă zvârcolesc de patru zile! Mi-e un dor nebun de tine! 
  
– Crezi că pot spune aşa ceva la comandă? Meriţi să-ţi spun? am răspuns gândindu-mă cât am suferit eu, de fapt, în această perioadă. 
  
– Bine, Natalia, dacă nu vrei nu-mi spune. Lasă-mă să-ţi spun eu: te iubesc, te doresc, te vreau! 
  
– Şi cu nunta cum rămâne? m-am pomenit întrebând, agitată de declaraţia lui de dragoste, care venea într-un moment nepotrivit, învolburându-mi gândirea, fantezia, sentimentele și dorințele. 
  
– Lasă-o încolo de nuntă! O amânăm, le spunem a lor mei că ne-am decis să mai aşteptăm sau le spunem că tatăl tău nu este de acord, a sugerat Ovidiu fără urmă de regret. 
  
– Adică să minţim? Să-ţi minţi părinţii? am întrebat eu fâstâcită. 
  
– Îi mint dacă trebuie! a răspuns el sfios. 
  
Eram contrariată pentru că era dispus să-şi mintă părinţii şi apoi pentru că minciuna aceasta atrăgea după ea amânarea nunţii. Şi cu ce preţ? Merita? Părea să nu mai aibă simţul răspunderii, cel puţin nu în momentul acela. 
  
– Asta mă întreb şi eu, chiar trebuie? 
  
– Vrei să despicam la ora asta firul în patru? Important este să găsim o soluţie, adică să fim împreună, nu asta îţi doreşti? 
  
– Nu mai ştiu ce-mi doresc Ovidiu. 
  
– Nu uita că te iubesc! Nu vezi că fac eforturi să fie totul bine? Să fie toată lumea împăcată? 
  
Adevărul era că doar el părea să fie mulţumit în acest fel. Părinţii lui nu puteau fi bucuroși, dacă aflau că fuseseră înşelaţi, iar eu nici atât. 
  
– Nu ştiu dacă este calea cea mai simplă, Ovidiu. 
  
– Ce contează cum e, cum nu e? Natalia, vreau să fim împreună, vom avea timp să căutăm o variantă mai bună. 
  
– Ai fost în weekendul ăsta la ai tăi? am întrebat eu curioasă. 
  
– Nu, le-am spus că trebuie să mergem la o aniversare. 
  
– Deci nu ştiu că ne-am certat? am întrebat eu cu aceeaşi uimire de mai înainte. 
  
– Nu, Natalia, a răspuns scurt Ovidiu, dar pe un ton indiferent. 
  
– Bine, Ovidiu, vorbim mâine. Noapte bună! 
  
– Să mă visezi! a răspuns, servindu-se acum de un ton glumeţ de parcă ar fi dorit să mă îmbuneze. 
  
– Pa, Ovidiu. 
  
– Noapte bună, Natalia, te sărut! 
  
După această conversaţie, îmi trecuse şi somnul şi cheful să mă mai împac cu el. 
  
Este aproape straniu că persoanele care au ocupat un loc însemnat în viaţa noastră pentru un timp, pot deveni brusc, în anumite condiţii, nişte străini. 
  
Păstram în minte amintirile legate de Ovidiu, dar se crease un vid între noi, aşa încât nici nu mai sufeream, ci pur şi simplu îl simţeam departe de mine, nemaidorind să se întoarcă în viaţa mea. 
  
Ce misterios este timpul! Sau noi! Îl scosesem din sufletul meu, iar această operă îl zvârlise departe, de parcă ar fi fost doar un vis. Exact asta simțeam, că totul se întâmplase la limita dintre real şi imaginar. 
  
Trecuse de miezul nopţii, aş fi vrut să dorm şi pentru a nu ştiu câta oară în ultimele zile, aş fi dat orice ca să uit totul. 
  
Ovidiu fusese un episod frumos în viaţa mea, însă acum nu mai simţeam nimic pentru el. Mă fascinase o perioadă la fel de mult cum reuşise să mă facă să sufăr în aceste ultime zile. Îl crezusem puternic, iar acum se dovedise a fi slab. Nici nu mă interesa că preconiza să mintă pentru mine, de parcă eram o paria, nu aşa doream să fie soțul meu, tatăl copiilor mei. 
  
Chiar dacă oscilam încă, intuiţia îmi spunea să-l părăsesc, deşi el mă abandonase primul, miercuri seară. Şovăiam de câteva zile dacă mai vreau sau nu această relaţie, rând pe rând găsind motive pro sau contra, de parcă eram o simplă marionetă în mâna destinului. 
  
Viaţa ne obligă să alegem, îmi repetam, dacă nu o facem de bună voie ea găseşte întotdeauna mijloace suficiente pentru a ne constrânge. 
  
Astfel am ajuns să mă întreb dacă îi voi răspunde la telefon a doua zi, dar nu mă puteam hotărî în acest ceas târziu de noapte. Aş fi fost înclinată să zic “da” pentru că totuşi fusesem fericită alături de Ovidiu, îl iubisem şi-l dorisem intens, încât consimţisem să mă mărit cu el, acceptând să-l am tot restul vieţii lângă mine. Aş fi zis ”nu”, pentru că descoperisem, amară descoperire, că nu-l cunoscusem îndeajuns de bine. Mă rănise profund în urmă cu câteva zile şi, printr-o banală coincidenţă, o făcuse şi acum la telefon. 
  
Ai putea, gândeam, mărşălui cu un prieten întreaga Europă povestind, glumind şi împărţind o bucată de pâine, dar dacă după o mie de kilometri îţi pune piedică de-ţi juleşti genunchii nu cred că ar mai fi cazul să continui nici dacă te-ar purta în braţe tot restul drumului. Se pare că este imprevizibil prietenul meu, peste alţi o mie de kilometri ar fi posibil să-mi luxeze glezna. 
  
Acesta era tabloul care mă înspăimânta, gratuit urlase şi mă jignise miercuri seară, după care mă părăsise, conştient fiind că după un asemenea show nu aveam ce să ne mai spunem. După care revenise stăruitor în seara aceasta, dar nu pentru a se scuza de o greşeală sau întâmplare regretabilă, având dispoziţia să-mi calmeze durerea şi să-mi vindece rănile. Nu, el a revenit mânat de dorinţele lui ca şi cum are fi spus: “te vreau aşa, cu genunchii juliţi, să fim alături până la capătul drumului”. Tristă şi dureroasă realitate! 
  
Păşisem pe nesimţite în lumea ciudată a ideilor unde aventura era la ea acasă, iar incertitudinea făcea jocurile mai periculoase. 
  
Cu cât mă gândeam mai mult, motivele se înmulţeau, fie că erau pro sau contra legăturii mele cu Ovidiu. 
  
Mă întrebam cum acţionau asupra mea raţiunea, sentimentele, dorinţele şi ce rol jucau în luarea unei decizii. Eram obosită, nemaireuşind să-mi adun gândurile şi nehotărâtă în ceea ce-l privea. Îndrăzneam totuși să-mi închipui că după un somn straşnic voi găsi răspunsul bun la frămăntările mele şi la telefonul lui Ovidiu. 
  
În viaţă, inconştient, alergăm după siguranţă, însă mai tot timpul trebuie să ţinem piept puhoiului de incertitudini care năvălesc peste noi la orice pas. Omul este condamnat să aleagă, lipsit de privilegiul cunoaşterii absolute, petrecându-şi pieritoarea existenţă pe pământ între “da”, “nu” şi “poate”. Acest “poate” reprezintă apogeul opţiunii pentru oricare individ conștient că există cel puţin două variante şi neglijând involuntar că alegerea este rodul gândiri şi convingerilor sale. 
  
Numai că, dacă îndoiala pune stăpânire pe tine şi nemulţumirea vine deodată cu ea, aducând tristeţe şi zbucium. 
  
Mi-aş fi dorit enorm să pot trece peste cele întâmplate în ultimele zile şi să îi acord o şansă lui Ovidiu în numele iubirii pe care i-o purtasem atâta vreme. 
  
Fusese o frumoasă poveste de dragoste, întreţinută de romantism şi pasiune, lângă un bărbat aşa cum visasem în adolescenţă. 
  
Fără succes mă mințisem în fel şi chip, scotocind după scuze şi cauze, mânată de năzuinţa de a minimaliza efectul produs de comportarea lui. 
  
Încercasem să înțeleg de ce trebuie să aştepţi ultima picătură care umple paharul cu venin pentru a ieşi dintr-o relaţie când, de fapt, îmi era clar că un singur strop era suficient pentru a sparge paharul şi a fugi. 
  
În liniştea nopţii, sedusă de logică şi copleşită de tristeţe, se părea că găsisem deja un răspuns la telefonul lui Ovidiu de a doua zi. 
  
Tăcere, o imensă tăcere în care să se scufunde amintirile noastre, visele mele şi aşteptările lui. 
  
Epilog 
  
În serile lungi şi parfumate de vară, Ovidiu obişnuia ca după cină, să iasă pe terasă şi să admire rondurile de trandafiri scăldate în lumina lampadarelor, înşirate de-a lungul aleei, care ducea spre chioşcul din partea de nord a grădinii rustice de la Urluiu. Eu, ceva mai neastâmpărată, mă vânturam peste tot, având diverse îndeletniciri sau jucându-mă cu Guppy, lupul nostru, care fiind foarte ataşat de mine, mă urma oriunde mergeam, entuziast şi hotărât, ceea ce, de obicei mă amuza teribil. 
  
Era adevărat, nu făcusem tocmai acum la bătrânețe o pasiune pentru viața la țară, însă în ultimii ani căpătasem obiceiul să petrec ceva timp la Urluiu, cel mai adesea vara, împreună cu soțul meu, și uneori, cu prietenii din București, dornici să evadeze din tumultoasa viața a Capitalei. 
  
O mare o parte dintre ei, ca și Ovidiu, aveau hobby pescuitul și prin urmare erau atrași la Urluiu, de satisfacerea acestei plăceri, mai ales că iazul nostru era situat în vecinătatea curții, la aproximativ treizeci de metri, în spatele ei, ceea ce reprezenta o distanță convenabilă, pentru oricare dintre musafirii noștri. După o zi petrecută pe baltă, pregătirea grătarului, în exclusivitate de către bărbați, însemna debutul unei cine vesele, în aer liber, așteptată cu plăcere, de toți cei prezenți pentru momentele de desfătare, diverse și numeroase, care se prelungeau până după miezul nopții. 
  
Nu-mi displăcea nimic din toate acestea, însă iubeam cel mai mult să mă pierd în miezul zilei, pe cărările livezii, rătăcind de una singură, cu pași mărunți, bucurându-mă la vederea fiecărui fir de iarbă, pe care îl zăream, la picioarele mele, pe cât de fragil, pe atât de misterios. De asemenea, adoram să privesc cu luare aminte, coroanele pomilor în orice anotimp, a căror frumusețe firească, provenită dintr-un amestec magic și subtil se regăsea în forme, dimensiuni și culori, aflate parcă în opoziție, cu neputința umană, purtându-mă cu gândul la alcătuirea secretă a Universului. 
  
Începând din primăvară și până toamna târziu, preferam, pe lângă promenada în livadă, să merg în grădină, unde mă lăsam sedusă de diversitatea florilor splendide și înmiresmate, care o împodobeau, fiind răsfățată și copleșită de risipa mirifică a naturii, de care profităm în voie, fiecare dintre noi. 
  
Viviana și Tudor, copiii noștri, de acum adulți ajungeau la Urluiu, mult mai rar, aș fi înclinată să afirm, în mod excepțional. 
  
Vivi se căsătorise de curând cu un coleg și locuiau în casa de pe strada Zânelor, pe care o moștenisem cu doisprezece ani în urmă, când se prăpădise mătușa. 
  
Viviana și Vlad erau amândoi citatini convinși, așa cum îmi plăcea să-i numesc, tachinându-i, ori de câte ori se ivea prilejul, datorită faptului că, foarte rar evadau din centrul orașului, fiind pe deplin satisfăcuți de munca din laborator, „pasiunea comună” , care îi ținea strâns uniți, făcându-mă să mă întreb uneori, dacă erau căsătoriți unul cu altul, sau amândoi cu munca de cercetare. 
  
Tudor în schimb, cutreiera trei județe, bătând drumurile între București, Predeal și Moeciu, ocupându-se conștiincios, de turism. 
  
De această dată, veniserăm singuri la Urluiu, fiind perioada de concedii, când toată lumea era împrăștiată, în cele patru zări, însă și așa, găseam fermecătoare, atmosfera câmpenească de aici, care într-o seară de vară ca aceasta, te ducea cu gândul, la un colț de rai. 
  
Era o noapte caldă de august, iar tot ce vedeam în jurul nostru, răspândea grație, frumusețe și sensibilitate. În orice parte ai fi privit, rămâneai plăcut surprins de peisaj, având senzația că distribuția armonioasă a vegetației ar reuși să sensibilizeze, chiar și o dihanie. Această minunăție de grădină era opera dragului meu soț, care muncise cu râvnă și dăruire, câțiva ani la rând, pentru a transforma vechea curte de la Urluiu, într-o oază de liniște și relaxare. 
  
– Ovidiu, nu vrei să intrăm? Se apropie miezul nopții și parcă s-au adunat câţiva nori, am întrebat, în timp ce mă aflam în faţa uşii, foarte aproape de terasă, privind într-o doară cerul, însă neprimind un răspuns, m-am răsucit şi l-am studiat insistent preţ de câteva clipe. 
  
Aşezat confortabil pe un şezlong, probabil îmbătat de mirosul fără egal al tufelor de Regina Nopţii şi răsfăţat de corul de greieri omniprezent, care spărgea liniştea fiecărei seri într-un mod unic, medita la lumi numai de el ştiute sau imaginate, având aerul că viaţa pe Pământ nu are nici început şi nici sfârşit. 
  
Observându-l într-o astfel de ipostază pe Ovidiu, nu ai fi îndrăznit să-l încadrezi decât în categoria restrânsă a înțelepţilor, care se află printre noi doar pentru a ne asigura că viaţa merită trăită, e drept, cu ceva dibăcie şi o oarecare detaşare, aşa încât fascinaţia şi misterul său, să se împletească armonios cu vremelnicia şi neputinţa umană. 
  
Îmi imaginam că analizându-l dintr-o galaxie vecină sau pur şi simplu din vârful nucului de la poartă, ai fi zis că nu-i lipseşte nimic: nici afecţiunea fiicei noastre, care-şi petrecea vacanţa în sudul Spaniei împreună cu Vlad, nici vorbele ocrotitoare ale părinţilor săi, trecuţi de curând în nefiinţă, nici serile de bridge cu prietenii din Bucureşti şi nici măcar discuţiile filozofice cu Tudor, mezinul nostru, un holtei chipeş douăzeci și șase de ani care-şi adora tatăl într-un fel aparte, aşa încât relaţia dintre cei doi era demnă de toată lauda. 
  
Încă din anii studenției, Tudor administrase împreună cu tatăl meu, hotelul și restaurantul din Predeal, cât și cele două pensiuni din Moeciu, dând o mână de ajutor considerabilă bunicului său și descoperind de timpuriu, gustul pentru afaceri. Poseda un spirit întreprinzător aparte și îndrăzneala creativă, caracteristică generației sale. Eram mândră de el din toate punctele de vedere, încurajându-i inițiativele, oricât ar fi fost de neînsemnate. 
  
Cea mai mare parte a timpului și-o petrecea la munte lucrând, însă venea săptămână de săptămână la București, unde se afla Manuela, “iubirea vieții lui”, așa cum îi plăcea să o numească, când vorbeam despre ea. Cei doi formau o pereche frumoasă, încă din liceu, percepuți în anturajul lor ca fiind potriviți, formând un cuplu stabil și puternic, apreciere pe care o împărtășeam și eu, cu dragă inimă. Amânarea sistematică a legalizării relației lor, o pusesem tot timpul pe seama evoluției societății, care în mod dramatic, după judecata mea ancestrală, plasa acest eveniment, pe unul dintre ultimele locuri, în lista de priorități a individului. 
  
Tudor era un bărbat inteligent şi cultivat şi, în plus, un oportunist înnăscut, care înţelesese de timpuriu că e practic să profiţi de judecata, experienţa şi discernământul unui părinte pentru a trece mai repede şi mai bine peste lecţiile ce le primeşti aleatoriu de la viaţă, ca şi când aceasta ar tăinui nişte examene, pe cât de dificile, pe atât de surprinzătoare, pentru fiecare dintre noi. 
  
Un sunet familiar de claxon ce părea strident ca un semnal Morse, în liniştea nopții, ne-a readus pe amândoi cu picioarele pe pământ, despărţindu-mă brusc de gândurile mele răzleţe, topite instantaneu într-unul singur dar bine conturat: ce l-ar fi putut aduce pe Tudor la Urluiu? 
  
Preocupat pesemne de aceeaşi întrebare, mai mult decât de deplasarea în sine, ca şi când s-ar fi străduit să găsească un răspuns înainte de a-şi întâmpina băiatul, Ovidiu s-a ridicat anevoios şi a făcut câţiva paşi spre Tudor care înainta sprinten şi cu zâmbetul pe buze: 
  
– Săru`mâna! Ce ziceți de asemenea surpriză? întrebase mutându-și privirea de la unul la altul, având alura unui ștrengar, semn că nu ar fi dorit săne sperie câtuși de puțin. 
  
– Bună, Tudore! Ce-i cu tine la ora asta? l-a chestionat Ovidiu direct, îngrijorat şi curios, fără a ţine cont de calmul afişat de băiat, în timp ce eu l-am îmbrăţişat cu nesaţ, zâmbindu-i cu duioșie. 
  
– Nu te bucuri? Am vrut să vă fac o surpriză şi m-am gândit să vin să mai flecărim un pic, răspunsese Tudor degajat, având aerul că rostise întru-totul adevărul. 
  
– Foarte bine ai făcut, am adăugat eu, continuând să zâmbesc, alarmată în sinea mea de aşa zisa surpriză. 
  
– Ei, bine, nu-ţi e foame? întrebase Ovidiu fără să pară convins de spusele băiatului, dar mai liniştit ca în primul moment, de parcă bănuia deja ceva. 
  
– Aşa şi aşa, nu prea m-aş grăbi să intru în casă, este extrem de frumos afară, zisese Tudor admirând peisajul. 
  
– Este în regulă! tu rămâi pe terasă cu maică-ta, iar eu îţi aduc imediat o gustare şi o bere rece, trebuie să-ţi fie măcar sete, după atâta drum, adăugase Ovidiu, preocupat de băiat. 
  
– Da, mulţumesc, răspunsese Tudor, în timp ce se aşeza pe unul dintre cele şase scaune ce înconjurau masa din bambus de pe terasă. 
  
În timpul necesar pregătirii mesei, a domnit o linişte în mare parte stânjenitoare, dar de care profita fiecare în felul lui: Tudor, cu un aer obosit și visător, nu-şi dezlipea ochii de la grădină, eu în capătul opus al mesei, tot scormoneam în mintea mea ce anume l-ar fi putut aduce la Urluiu, aşa, hodoronc-tronc, numai Ovidiu părea ceva mai relaxat, semn că a desluşit enigma. 
  
– Ce mai face Manuela? întrebase iscoditor când revenise pe terasă, în timp ce desfăcea prima sticlă de bere. 
  
– Nu ştiu, ne-am certat, răspunsese Tudor încordat, pe un ton ce îi trăda tulburarea. 
  
– Cum aşa? Iarăşi? zisese Ovidiu, zâmbind complice pentru a mai atenua tensiunea băiatului, căci deja pricepuse scopul şi motivul vizitei. 
  
– Da, tată! Nu mai înțeleg nimic, cred că din acest motiv am venit la Urluiu. Am obosit tot străduindu-mă să desluşesc ce vrea şi cum vrea… 
  
– Uşor, fiule, uşor! Avem toată noaptea înainte, nu te mai necăji în felul ăsta, încercase Ovidiu să-l liniştească, observând mâhnirea din glasul său şi mai mult, amărăciunea adunată în sufletul acestuia. 
  
– Uneori, am senzaţia că nu o cunosc deloc! După atâta vreme! adăugase Tudor la fel de trist ca mai înainte. 
  
– Cu femeile trebuie să fii în primul rând răbdător, continuase Ovidiu, trebuie să înveţi să-ţi păstrezi calmul şi să nu emiţi păreri. E mai înţelept aşa; oricum nu vei avea niciodată dreptate, pentru că doar ele au întotdeauna dreptate! Altfel rişti să asişti la un spectacol jalnic: o femeie aparent distrusă care se tânguie insistent că e persecutată de un mojic fără scrupule. Şi încă ceva: trebuie să ai nervii tari şi să ştii când să taci! Asta e necesar şi suficient ca să trăieşti fericit până la adânci bătrâneţi! rostise Ovidiu patetic, având aerul unui orator profesionist. 
  
– Hai, tată, parcă glumeşti sau mi se pare?, întrebase Tudor emoţionat şi grăbit, incapabil să desluşească vorbele cu tâlc ale tatălui său. 
  
– Nu glumesc deloc!, întărise Ovidiu, cele spuse, pe un ton solemn. 
  
– Nu am chef de şarade! adăugase el, mâhnit și fără vlagă. 
  
– Îţi închipui, că eu am? rostise sec Ovidiu. 
  
După câteva clipe de tăcere, Tudor întrebase curios şi parcă ceva mai degajat, semn că meditase într-o oarecare măsură, la vorbele tatălui său: 
  
– Adică, trebuie să accepţi orbeşte punctul de vedere al unei femei? 
  
– Nicidecum, trebuie doar să identifici situaţiile în care nu ai încotro! Decât să te cerţi cu femeia pe care o iubeşti, mai bine te urci de bună voie pe eşafod! rostise soţul meu cu hotărâre şi convingere. 
  
După această replică a lui Ovidiu s-a aşternut din nou tăcerea, timp în care greierii îşi continuau cu perseverenţă concertul nocturn, nestingheriţi în nici un fel de cele lumeşti, iar cei doi bărbaţi păreau cufundaţi într-o visare adâncă, departe de farmecul unei nopţi de vară, chiar dacă natura se înfăţişa generoasă, în toată splendoarea sa. 
  
Referinţă Bibliografică:
WEEKEND GRATIS - ROMAN, EDITURA JUNIMEA 2013, CAPITOLUL 8 / Dorina Georgescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2230, Anul VII, 07 februarie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Dorina Georgescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dorina Georgescu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!