CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  




Autor: Dorina Georgescu         Ediţia nr. 2226 din 03 februarie 2017        Toate Articolele Autorului

WEEKEND GRATIS - ROMAN, EDITURA JUNIMEA 2013, CAPITOLUL 7
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Capitolul 7 
  
Adormisem cu greu, agitată profund de situaţia mea şi cu gândul la vorbele mătuşii: “sufletul nu este de vânzare, că dacă ar fi fost mulţi şi l-ar fi vândut pe un bănuţ” şi m-am trezit dimineaţa cam la fel, zguduită de un coşmar în care cineva încerca să-mi cumpere sufletul. 
  
Încă persistau fiorii reci pe care ţi-i dau un coşmar şi ţintuită în mijlocul patului, încercam să-mi revin, ostenindu-mă să descopăr un remediu pentru a-mi diminua teama, care pusese stăpânire pe mine încă din somn. 
  
Avusesem acel gen de vis în care groaza creşte pe parcursul derulării lui şi te scoli din somn, cu senzaţia că s-a atins apogeul, că ai ajuns la capătul puterilor. 
  
Încercasem de câteva ori să mă trezesc pentru că mă chinuiam cumplit, realizând că nu este nimic real, dar nu reuşisem, continuând să sufăr, fiind părtaşă la toate fazele lui. 
  
Fusesem permanent însoţită de o oarecare luciditate, pentru că doream să scap cumva, să fug de acolo oriunde, sau să mă salveze cineva, într-un fel, zbuciumându-mă în acelaşi timp să găsesc chiar eu soluţia. 
  
Fără nici un efort, îmi aminteam în amănunt tot visul şi toată oroarea ce pusese stăpânire pe mine treptat, de la început şi până în final, când simţisem că explodez sub presiunea ei, fiindcă nu reuşisem să găsesc o portiţă de scăpare pentru a fugi cât mai departe, pierzându-mă în neantul singurătăţii, în care să-mi regăsesc pacea interioară. 
  
Fusese o înlănțuire de imagini ciudată, încă din start mă încercase o nelinişte tulburătoare, deoarece eram singură într-un loc necunoscut, într-o noapte ca de Halloween, iar străzile erau ticsite de personaje ciudate, zgomotoase, cu fizionomii hilare, de parcă asistam la o paradă intergalactică. Îmi simțeam pupilele dilatate de groază, iar inima îmi bătea năpraznic, în timp ce valuri de căldură mă năvăleau sistematic, epuizându-mă psihic. Auzeam tot ce se vorbea, dar fără posibilitatea de a întelege un cuvânt, căci se discuta într-o limbă nepământeană, aşa că umblam năucă şi speriată de acel loc înfricoşător şi tainic, încercând să-mi dau seama unde mă aflam şi de ce. 
  
Era o noapte fără lună şi fără stele, dar oraşul era totuşi luminat de nişte torţe ciudate ale căror flăcări pluteau de-a lungul străzilor, având forme bizare, culori şi dimensiuni diferite, încât nici una nu semăna cu cealaltă. 
  
Eram îmbrăcată ca o menajeră din secolul al XIII-lea, dar desculță, cu părul cârlionţat care îmi ajungea până la glezne, sârmos de-mi pişca tot spatele şi-mi biciuia umerii şi braţele, făcându-mă să merg într-un ritm alert, cu capul pe spate, încercând să-l îndepărtez pe cât posibil de mine. 
  
Nu ştiam unde voiam să ajung şi ce rost avea călătoria mea în noapte cu acea liotă ciudată, care părea să nu se sinchisească de haosul care domnea la orice pas. 
  
Am mers mai bine de o sută de metri până mi-am dat seama că nu vedeam niciun vehicul, de aceea fiinţele acelea circulau brambura peste tot, şoselele fiind la fel de aglomerate ca şi trotuarele. 
  
Abia acum dibuiam că toate clădirile pe lângă care treceam semănau foarte bine cu nişte prăvălii, încât am început să le privesc cu mai multă atenţie, cercetându-le. Toate aveau vitrine, însă unele erau întunecate şi rar zăream într-altele flăcări care pluteau aidoma acelora suspendate din loc în loc, deasupra oraşului. 
  
Această situaţie mi-a stârnit curiozitatea, impulsionându-mă să-mi înving teama, aşa că am păşit în primul magazin cu vitrine strălucitoare. Acesta era mult mai mare decât puteam eu să-mi închipui privindu-l din stradă, având trei pereţi, doi pe lateral şi cel din faţă cu uşa şi vitrina. Aşa cum mă oprisem, la un pas de la intrare, priveam drept în faţă pentru a mă convinge daca exista al patrulea perete, oricât de departe ar fi fost, însă era imposibil să observ, magazinul părea să fie un culoar destul de lat, dar fără sfârşit, aşa că mi-am întors privirea la vitrinele imense de pe cei doi pereţi laterali, în care tronau flăcări multicolore, de altfel, singurele surse de lumină din magazin. 
  
Eram uimită şi înspăimântată când cineva s-a apropiat de mine, zicându-mi: 
  
– Doreşti să cumperi sau să vinzi? 
  
Ființa aceea atât de bătrână avea o voce comună şi temperată pe care nu reuşeam să o atribui unui bărbat sau unei femei, iar înfăţişarea şi straiele nu mă ajutau în niciun chip. 
  
– Nu înțeleg, ce fel de magazin este acesta? am întrebat eu uluită şi speriată. 
  
– Eşti prima oară aici, asta trebuie să fie, de nu înțelegi! a rostit, privind în gol interlocutorul meu, după care a continuat, studiindu-mă amănunțit. În acest loc poţi să vinzi sau să cumperi, după plac, eu fac comerţ cu suflete. 
  
În timp ce rostea aceste ultime cuvinte, se rotise lent şi cu mâinile ridicate, îmi sugera să privesc exponatele. 
  
– Vreţi să spuneţi că acelea sunt suflete? am întrebat cu vocea sugrumată de spaimă. 
  
– Întocmai, fel de fel de suflete, în funcţie de culoare, mărime, formă şi intensitate, a răspuns privindu-le cu satisfacţie. 
  
– De ce ar vrea cineva să cumpere un suflet? am întrebat cu o voce joasă şi răguşită, copleşită fiind de spectacolul straniu la care participam. 
  
– De nevoie, curiozitate şi tot aşa, a răspuns cu dezinvoltură privindu-mă fix în ochi, parcă dorind să-mi spulbere temerile. 
  
– De ce şi-ar vinde cineva sufletul? am continuat să întreb cu aceeaşi mâhnire în glas. 
  
– Pentru că asta este moneda de schimb! Nu poţi să cumperi un suflet decât oferindu-l pe al tău, mi-a răspuns cu voce blândă, privindu-mă cu îngăduință. 
  
După ce am inspectat curioasă vitrinele, m-am interesat la negustorul ieşit din comun: 
  
– Aş putea să-l iau pe cel de colo, cel micuţ care pâlpâie ca piatra unui inel? am întrebat eu, parcă hipnotizată de diversitate şi de situaţia inedită în care mă aflam. 
  
- Despre ce vorbești? m-a întrebat cu un amestec neobișnuit de nedumerire și răceală. 
  
- Cel indigo, ce seamănă cu un cristal Hackmanite, am specificat continuând să fixez cu privirea, pâlpâirea firavă, care mă intriga. 
  
– Teoretic da, însă ce să faci cu sufletul unui criminal de război? a replicat, şocându-mă din nou. 
  
– Ai dreptate, dar pe cel mare din dreapta, cu lumina aceea orbitor de intensă, pot? m- am interesat, ceva mai degajată, aflată sub vraja ispititoare a misterului. 
  
– Întocmai, numai că aşa arată şi al tău, a zis, zâmbindu-mi în semn de admiraţie. 
  
– Sufletul meu e rănit, am îngăimat eu, amintindu-mi de Ovidiu, rătăcită prin hăţişul de gânduri care mă torturau fără încetare, însă colocutorul meu nici nu a sesizat, aşa că am reluat cu voce stinsă, interesată totuşi, de acest comerţ bizar: 
  
– De ce oamenii vor să cumpere sau să-şi vândă sufletul? 
  
– Nu e timpul trecut, vei înțelege la momentul potrivit, mi-a răspuns pe un ton ce mă forţa să renunț la a cere explicaţii. 
  
– Se zice că şi pe Pământ sunt oameni care şi-ar vinde sufletul pe un bănuţ, am spus eu posomorâtă, aproape în şoaptă, marcată de dialogul cu mătuşa din acea zi. 
  
– Greşit! Acolo nu este comerţ, este jaf la drumul mare! Acei oameni îşi amanetează o parte din suflet, cerând ceva în schimb, deci ar fi un troc, dacă nu ar fi în realitate o hoție, căci ei nu primesc ceea ce îşi doresc, iar dacă totuşi se întâmplă asta, nu sunt mulțumiţi. 
  
Dialogul nostru a fost întrerupt de un grup gălăgios, care tocmai intrase în magazin, iar eu am ieşit tiptil continuându-mi drumul spre nicăieri, dezorientată în aceeași măsură, ca mai înainte. 
  
Îmi trecea prin cap să vizitez unul dintre magazinele în care domnea bezna, căci toate aveau uşile larg deschise, iar frica mea era amestecată cu un soi de curaj şi curiozitate, având pornirea ciudată să aflu mai multe despre acel loc straniu. 
  
– Alungă-ţi teama, aici nu eşti în pericol, am auzit o voce îmbiindu-mă, în momentul în care am intrat într-unul din acele magazine ca de smoală. 
  
Nu vedeam pe nimeni, doar auzeam o voce în proximă vecinătate, mai degrabă prietenoasă, care m-a determinat să mai fac încă un pas în negură. 
  
– Cum v-aţi dat seama că mi-este frică? am întrebat eu mirată la auzul cuvintelor teamă şi pericol. 
  
Pentru câteva momente s-a așternut tăcerea, eu rămânând țeapăna cu picioarele ușor depărtate și încordate, ca de oțel. Inconștient, am întins mâinile, cu degetele răsfirate, mișcându-le aleatoriu, nutrind speranța de a-l dibui pe cel căruia îi adresasem întrebarea. Însă planul meu a fost sortit eșecului, nimic material nestingherindu-mă să-mi plimb mâinile după cum pofteam. 
  
– Nu ţi-ar folosi la nimic explicaţia aceasta, venim din lumi diferite a răspuns fără șovăire, convorbitorul meu nevăzut. 
  
– Am fost mai devreme într-un magazin unde se cumpărau şi se vindeau suflete. Aici ce este? am întrebat avidă de a primi o explicație, care m-ar fi luminat nițel. 
  
– Acesta este un lăcaş ca şi acela; şi aici sunt suflete, numai că pentru pământeni, ele nu sunt vizibile, depinde de coordonate... 
  
– Adică mai sunt alte fiinţe în Universul nostru ? l-am întrerupt eu stupefiată, gândind că sunt pe punctul de a descoperi lumi extraterestre. 
  
– ”Universul nostru”, mă amuză teribil exprimarea ta! Voi pământenii aveţi un mod de gândire aşa de nostim! a răspuns hohotind fiinţa invizibilă. 
  
– Mai sunt alte fiinţe în Univers? am stăruit cu aceeaşi curiozitate de nestăvilit. 
  
– De bună seamă! a venit prompt răspunsul care m-a determinat să mă gândesc la o cascadă de alte întrebări. 
  
– Şi... 
  
– Şi atât! m-a întrerupt, nu pierd timpul cu detalii, oricum ar fi de prisos. 
  
– De ce m-aţi invitat în magazinul dumneavoastră, dacă nu doriţi să vorbim? am întrebat deprimată şi în egală măsură, nelămurită. 
  
– Erai timorată, am vrut să te protejez. 
  
– Credeţi că aici, în beznă, sunt în siguranţă? l-am întrerupt nerăbdătoare să aflu cât mai multe, căci teama îmi crescuse iarăşi, auzindu-l vorbind de protecţie. 
  
– Siguranţa este un cuvânt plăcut pentru urechile pământenilor. În realitate ea nu există, dintre siguranţă şi neprevăzut aş alege ca motto pentru Univers, pe cel de al doilea, aşa că nu poţi să fii aici mai în siguranţă ca în altă parte şi invers, a încercat să-mi explice entitatea nevăzută a cărei origine, îmi era clar, nu avea legătură cu Terra. 
  
Zăbovisem destul acolo, iar ultimele vorbe mă speriaseră de-a binelea, aşa că îmi propusesem să ies în stradă, căci zăream în depărtare flăcările călăuzitoare care, se părea, constituiau singura legătură între prezent şi viaţa pe care o cunoşteam. 
  
M-am împiedicat de rochie în momentul în care m-am răsucit să ies şi am căzut, făcând efortul să merg de-a buşilea şi m-am trezit buimăcită în patul meu când ceasul arăta ora opt și jumătate. 
  
După un sfert de ceas încă răscolită de amintirea acelui vis șocant am părăsit dormitorul, îndreptându-mă cu pași mărunți spre cea mai luminoasă încăpere din apartament. 
  
În orele dimineții, în această perioadă, bucătăria era invadată de parfumul florilor de tei, iar frunzele acestuia, în formă de inimă se legănau uşor, lăsând razele soarelui să pătrundă blânde printre ele, ducându-mă cu gândul la un loc magic, de poveste. Ca întotdeauna, găseam această priveliște plină de farmec și dătătoare de energie, așa încât după numai câteva minute, un zâmbet suav, mi-a înflorit timide pe buze. Treptat mi-a revenit buna dispoziţie şi amintindu-mi că trebuie să plec cu Nicoleta la Târgul de Moşi, mi-am pus pe o farfurie câteva felii de pâine prăjită cu unt şi miere şi am început să mănânc, ce-i drept fără prea mare poftă. 
  
Rămăsesem cu ochii la tei, privind frunzele sale şi observând perișorii gălbui de pe dosul acestora, mâncam ascultând zgomotul străzii, dorindu-mi cu nerăbdare să simt forfota de afară. Mereu, mulţimea îmi dăduse un sentiment de mulțumire care îmi alimenta încrederea în forţele proprii. 
  
Mă simţeam puternică înconjurată de oameni şi, în acel moment, parcă mă detaşasem de tristeţea datorată rupturii de Ovidiu, părându-mi-se foarte departe trecutul nostru comun, ca şi când s-ar fi întâmplat totul în altă viaţă. 
  
Îmi propusesem să-l uit, să îndepărtez sursa suferinţei mele, să omit întreaga perioadă petrecută împreună, chiar dacă existau destule amintiri frumoase, eram dispusă acum, să le înec în apele tulburi ale uitării, ca pe victimele unui atac sinucigaş. 
  
Mai mult sau mai puţin conştientă, mă aflam sub acțiunea instinctului de autoapărare, întrebându-mă automat, de ce ar vrea cineva sa bea otravă, chiar dacă ar fi dulce ca mierea. Răvăşită de gânduri, am îmbrăcat o rochie de in, mi-am pus sandale de pânză cu toc ortopedic, am luat poşeta şi am coborât în viteză, fredonând un cântec nostim, din copilărie, după care mi-am apelat prietena. 
  
– Bună, Nicoleta! Acum cobor, unde ne întâlnim? am întrebat, grăbită. 
  
– Bună, Natalia! mi se pare mai simplu să ne întâlnim la Târg, dacă ajungi prima în parcare, mă suni. 
  
– Este perfect,pa! am răspuns eu,având deja o mină ceva mai optimistă, în timp ce deschideam portiera ca să urc în mașină. 
  
Târgul din acest an mi s-a părut mai sărăcăcios, era multă lume, ca de obicei, muzică tradiţională însoţită de rotocoale de fum de la grătarele cu mici, mulţi meşteri populari, dar în comparaţie cu anul precedent, când mersesem la Târg cu Ovidiu, părea monoton, parcă lipsit de haz, ceea ce nu m-a împiedicat să mă foiesc și să mă uit cu luare- aminte peste tot. 
  
Am admirat, privind cu atenţie, tot ce era pe acolo: icoane din lemn, ulcioare, bijuterii din os, argint şi lemn, costume populare din diverse zone ale ţării, pălării de diverse forme şi culori, covoare din lână ţesute manual, instrumente muzicale specifice românilor. Am probat cojoace din piele de oaie şi opinci. Am trecut apoi la bucătăria tradiţională, unde erau expuse produse apetisante cărora cu greu le rezistam şi pe care le doream în cămara mea. Am cumpărat caşcaval în coajă de brad, prăjituri de casă cu cremă, cârnaţi ardeleneşti afumaţi şi cozonac cu nucă. 
  
Mai târziu, mi-am luat o geantă din piele de căprioară, o ie cu mâneci scurte şi nişte mărgele roşii din lemn de cireş. 
  
Ne vânturasem pe acolo vreo două ore, când Nicoleta m-a întrebat: 
  
– Mai plecăm azi de aici? Eşti ca şi copiii, nu te mai saturi, iar eu m-am plictisit! 
  
E drept, ea nu părea încântată, nici nu-şi cumpărase cine ştie ce, o brăţară de argint şi un portofel de piele. 
  
– Gata, mergem, am răspuns fără şovăire. Ne oprim la o cofetărie? aş mânca o prăjitură, am întrebst-o eu în drum spre mașină. 
  
– Dacă ţii morţiş, dar sunt semne că va începe ploaia în curând, a răspuns Nico fără entuziasm. 
  
– Dacă nu ai chef, le iau la pachet, cred că e mai bine aşa, am zis sesizând lipsa ei de apetit. 
  
– Mult mai bine, răspunsese aprobator, prietena mea. 
  
– Nici o veste de la Ovidiu? Întrebase pe neaşteptate Nicoleta, mai mult din curiozitate, decât din interes. 
  
– Nimic şi nici nu vreau să mă caute, este un dosar clasat! am răspuns cu toată convingerea şi răceala de care eram capabilă în momentul acela, condiționând-o învoluntar să mă ia în serios. 
  
– Vino cu mine sâmbăta viitoare la Fundaţie. Am ochit câţiva avocaţi chipeşi, poate asta te va ajuta să-l uiţi mai repede. 
  
Nicoleta era pe cât de pragmatică, pe atât de bine intenţionată, însă m-a surprins acea propunere, aşa încât am preferat să nu răspund. 
  
– Nuanţa asta de şaten te prinde de minune, a continuat ea, îţi pune în valoare trăsăturile fine şi delicate, buzele pline şi senzuale, zâmbetul carismatic, ochii mari, catifelați şi plini de viaţă, iar cu silueta ta de felină, ce-ţi conferă feminitate şi eleganţă, succesul este garantat. Nu mai sta pe gânduri! 
  
– Mulţumesc, mă voi gândi, răspunsesem eu, la fel de laconic, cu vădita intenţie de a înlocui subiectul. 
  
– Uitasem să-ţi spun, te salută Radu, am vorbit aseară cu el şi i-am spus că mergem împreună la Târg, a întrebat de tine, se întoarce în ţară la jumătatea lui iulie. 
  
Radu era fratele cel mare al Nicoletei, care lucra în Anglia la o companie aeriană, în domeniul informaticii. Veștile despre Radu au avut darul să-mi procură o stare de bucurie, găsind ceva captivant în acest subiect: 
  
– Ce mai face Radu? întrebasem amintindu-mi că avusesem o idilă scurtă, chiar înainte să-l cunosc pe Ovidiu. 
  
– Munceşte foarte mult şi este tot singur, nu-i prieşte Anglia, se gândeşte serios să revină definitiv în ţară. 
  
– Singur, singurel? am întrebat eu distrată. 
  
– În sensul că nu are o relaţie stabilă, altfel, ştii cum este el, asaltat tot timpul de fete... 
  
– Iar el nu poate rezista mai mult de două secunde, am întrerupt-o eu, printre hohote de râs, ştiindu-l pe Radu dulce ca o acadea şi lipicios aşişderea. 
  
– Cert este că a întrebat de tine, ce mai tura-vura! şi eu m-am mirat, adăugase simplu Nico, după care, a rămas o secundă cu capul ridicat, uşor întors spre mine şi cu un zâmbet subtil, m-a întrebat brusc, ca şi când era pe cale să descopere Atlantida sub ruinele Babilonului. 
  
– Spune-mi cinstit, câţi iubiţi ai avut în ultimii zece ani? 
  
– Trei în toată viaţa mea! Scurt şi răspicat! restul până la o mie au fost numai încercări eşuate în a-mi potoli hormonii, zisesem râzând cu poftă. 
  
– În condiţiile astea, Radu nici măcar nu este pe podium, presupun! a adăugat ea, afişând un aer visător, care nu m-a ajutat, deloc să înțeleg rostul întrebării. 
  
– Transmite-i salutări şi o invitaţie la un ceai englezesc în vara asta, îmi este simpatic aşa zăpăcit cum e, am adăugat eu senină, fără să am aerul că aș fi incomodată de ultima ei remarcă. 
  
– Îi voi spune. Acum trebuie să plec, Natalia, mai vorbim săptămâna viitoare. Îţi doresc o duminică plăcută! 
  
– Mulţumesc, la fel şi tie! Pa, Nico! 
  
Ne-am despărţit în parcarea de la Târg, pornită să mai zăbovesc prin oraş, încântată de o plimbare prin Bucureşti. 
  
Am condus cu viteza a doua, cam o oră şi trecând pe la Universitate, mi-a venit ideea să parchez şi să merg pe jos spre Cişmigiu. 
  
Era bulevardul meu preferat şi nu mă mai colindasem de mult singură pe acolo, mai exact, de pe vremea când eram studentă. Adorasem mereu să mă pierd în mulţimea pestriţă, sub presiunea zgomotului cauzat de traficul intens, ca și când sunetele discordante și puternice, care afectau toți indivizii, produceau o legătură invizibilă între noi. Mi-am amintit că-mi plăcea să privesc vitrinele în drumul meu, afişele şi reclamele, chiar şi trecătorii, câte un bărbat pe care îl găseam prea ciudat îmbrăcat sau prea frumos pentru o plimbare de unul singur. Îmi plăcea, în egală măsură să privesc femeile cochete, în pas cu moda, sau cuplurile de îndrăgostiţi sărutându-se fericiţi în plină stradă. 
  
Era lumea magnifică a studenţiei mele, când pierdută în anonimatul străzii, visasem că într-o zi voi păşi pe aici ca o regină, îmbrăţişându-mă cu alesul inimii mele. Ce vis neghiob şi încă neîmplinit! 
  
Eram la fel de singură ca şi atunci şi mă îngrozea gândul de a nu mă plimba solitară pe aici şi peste cinzeci de ani. 
  
Eram în impas, părăsită şi ciudat de conştientă de suferința mea, venită brusc ca o furtună de nisip ce schimbă instantaneu peisajul. 
  
Am simţit că, iarăşi îmi plângeam de milă, ceea ce nu era bine deloc şi pentru a prinde curaj, mi-am zis în sinea mea că sunt totuşi o învingătoare, am o carieră ascendentă, pot să-mi satisfac micile curiozităţi cotidiene şi anumite dorinţe decente, am câţiva prieteni dragi, iar pretendenţi se găsesc pe ici pe colo. Oftând, mi-am propus să schimb repede zâmbetul amar într-unul optimist, astfel încât să nu-l mânii pe Dumnezeu cu nemulţumirile mele. 
  
Între timp, ajunsesem în faţa unui librării, aşa că am intrat să caut o carte pentru acea după-amiază, ceva uşor şi plăcut care să-mi asigure buna dispoziţie pe tot parcursul zilei. 
  
Acasă, am ajuns relativ repede, prăfuită şi confuză, m-am oprit în bucătărie şi pofticioasă cum sunt, am despachetat în grabă tot ce cumpărasem de la Târg, având grijă să gust din toate, savurându-le, rând pe rând. ( va urma) 
  
Referinţă Bibliografică:
WEEKEND GRATIS - ROMAN, EDITURA JUNIMEA 2013, CAPITOLUL 7 / Dorina Georgescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2226, Anul VII, 03 februarie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Dorina Georgescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dorina Georgescu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!