CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  




Autor: Dorina Georgescu         Ediţia nr. 2219 din 27 ianuarie 2017        Toate Articolele Autorului

WEEKEND GRATIS - ROMAN, EDITURA JUNIMEA 2013, CAPITOLUL 5
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Capitolul 5 
  
Când îţi este foame, se zice că ai mânca şi pietre; mie, îmi era foame, dar nu aş fi ştiut să spun ce mi-aş fi dorit, aşa că am luat o pungă de covrigi şi un bol de struguri albi, m-am aşezat confortabil pe canapea, deschizând televizorul şi am început să ronţăi, amintindu-mi prima mea vizită şi singura la Urluiu, când, într-o seară de vineri, am făcut foamea ca într-un lagăr comunist. 
  
Trecuseră mai bine de opt luni de când eram împreună cu Ovidiu şi încă nu-i cunoşteam familia, dar nici nu ţineam morţiş s-o cunosc, fiind mulţumită doar cu el, cu istorisirile picante legate de copilăria lui şi, implicit, de casa părintească. 
  
De obicei ne planificam plecările la părinţi în paralel, eu mergeam la tata la Predeal, iar el mergea la Urluiu. Dar, într-una din serile petrecute aidoma unei familii, ce tocmai a sărbătorit nunta de aur, mă întrebase, cu un ton scăzut, de intensitate redusă, ca şi când nu-şi pusese la punct ideile: 
  
– Ce-ar fi dacă weekend-ul următor am merge împreună la ai mei? 
  
– La Urluiu?! zisesem eu perplexă, privind încă la TV o reclamă la detergenţi, pe care o găseam întotdeauna amuzantă. 
  
– Da. Să te cunoască mama, şi după o clipă adăugase, şi tata. 
  
– Îmi surâde ideea! Dar crezi că e bine? Te-ai gândit la reacţia lor? Să le aduci aşa, nitam-nisam, o fată în casă? am întrebat eu suspicioasă. 
  
– Este foarte bine! Oricum le-am vorbit de tine, ei ştiu deja că eşti minunea mea şi sunt dornici să te cunoască, mama mai ales, care mi-a pus o mulţime de întrebări, mă lămurise Ovidiu, având aerul că a verificat deja cele spuse. 
  
– Să mergem, şi eu vreau să-i cunosc. Abia aştept să văd Teleormanul, că nu am avut ocazia până acum, am zis eu entuziasmată de propunere. 
  
– Sâmbătă este Sfântul Dumitru, ziua onomastică a tatălui meu, a adăugat Ovidiu, absorbit de idee. 
  
– Super! am răspuns încântată la gândul că va fi o excursie cu inedită, de care îmi propusesem deja să profit din plin. 
  
Şi astfel, în vinerea următoare plecam împreună la Urluiu, veseli, de parcă mergeam la Ibiza. 
  
– Pe la ce oră ajungem? întrebasem, în timp ce mâncam nişte saleuri, luate în drum, căci la prânz dejunasem la restaurant cu nişte clienţi, comandasem o saramură de peşte, dar mă enervasem îngrozitor, aşa încât, mai mult am răsfirat peştele pe farfurie, decât să-l mănânc. 
  
– Diseară pe la ora opt, depinde de trafic, oricum nu este la capătul lumii, răspunsese Ovidiu, concentrat la şofat. 
  
Priveam pe fereastra autoturismului pomii, casele şi câmpurile, legănându-mă uşor în ritmuri de jazz, continuând să mănânc. 
  
Drumul până la Urluiu a durat câteva ore, timp în care am trecut prin mai multe sate, toate părând să aibă acelaşi tipar; aşa, în goana maşinii, mi se păreau minunate, fiind fascinată de simplitatea acestei lumi arhaice, pe care rar aveam ocazia să o vad. 
  
Zăream copile îmbrăcate sărăcăcios, cu părul despletit şi în papuci de plastic, băieţandrii alergând pe biciclete uzate, înnegriţi de soarele dogoritor al verii ce trecuse; într-un sat, pe un drum neasfaltat, îmi amintesc a trebuit să încetinim foarte mult, când în cale ne-a ieşit o turmă de oi. În ceas de seară, ciobanii urmau să le răvăşească, înapoindu-le proprietarilor de drept, însă eu am profitat de tabloul bucolic, făcând câteva poze prin perdeaua de praf, care se ridicase în faţa noastră. 
  
Am ajuns pe seară la Urluiu, sleită de oboseală, după o zi istovitoare în care alergasem între Tribunal, cabinet şi Parchet, iar tot ce-mi doream era o baie caldă şi un pat moale să mă odihnesc şi să dorm; pe scurt eram frântă, numai bună de făcut faţă unui schimb de amabilităţi, dictate de împrejurare. 
  
În curte ne întâmpinase mama lui Ovidiu cu un zâmbet larg, pe care l-am remarcat odată cu năduşeala ce-i lucea pe faţă şi cu firele de păr umede ce-i ieşiseră de sub dirmea, în timp ce amesteca de zor cu o lingură de lemn, uriaşă, într-un ceaun pus pe pirostrii la câţiva metri de pătul. 
  
– Săru' mâna mama! Ce faci aici? întrebase vesel Ovidiu, care mi-o luase înainte cu doi paşi, cu intenţia clară de a-şi îmbrăţişa mama. 
  
– Să trăiţi, dragilor! Vă aşteptam! Ea e domnişoara ta? întrebase doamna Moise, arătând spre mine cu o mişcare scurtă din cap, păstrând acelaşi zâmbet binevoitor de mai înainte. 
  
– Da, mamă, ea este Natalia! a răspuns Ovidiu un pic emoţionat. 
  
– Bună seara, doamna Moise! mă bucur să vă cunosc, am zis eu politicoasă, surâzând timid, mișcată peste fire de această întâlnire. 
  
Nu mă simţeam în largul meu de când intrasem pe poartă, iar starea de agitaţie încă persista, simţindu-mă monitorizată de propriile mele emoţii, de parcă aş fi dat examen la Banca Mondială. 
  
– Să trăieşti, mânca-te-ar mama! Că frumoasă eşti, un trandafir de fată! adăugase doamna Moise, cu sinceră admirație la adresa mea, iar în momentul următor s-a apropiat de mine să mă îmbrăţişeze. 
  
– Stai să nu-ţi pătez hainele, că sunt plină de roşii din cap până în picioare. 
  
– Mamă, dar ce faci aici? întrebase Ovidiu arătând spre ceaunul enorm ce trona pe pirostrii, deasupra unui foc straşnic. 
  
– Of! Fac zacuscă, am copt vinetele şi ardeiul, am călit ceapa, mai am să termin bulionul, apoi le amestec. 
  
– Păi, mamă, te prinde noaptea până termini! remarcase el cu destulă uşurinţă. 
  
– Ştiu, dar roşiile le aveam tocate de ieri, mâine e ziua lu' tactu, trebuie să le termin în seara asta, nu am încotro, explicase doamna Moise lanţul de evenimente, care o forţase să trebăluiască prin curte după căderea nopţii. 
  
– Ştiam că-ţi planificai bine treburile, adăugase Ovidiu, într-o încercare timidă de a-şi critica mama pentru faptul că ne întâmpinase astfel. 
  
– Le-am planificat eu, dar nu şi le-au planificat alţii, a replicat doamna Moise, cu un vădit ton de reproş în glas. 
  
– Care alţii, mamă? De cine vorbeşti? a întrerupt-o Ovidiu curios. 
  
– Var' mea Tanţa! A venit de dimineaţă să mă ia să fac parastasu' lu' socru' său, că are mâine pomană de an. Aranjase cu o vecină şi a încurcat-o, aşa că nu am putut să o refuz. Am pierdut câteva ore la ea şi uite că m-a apucat noaptea acum! a ţinut să precizeze doamna Moise, pe un ton ce trăda indignarea. 
  
– Tata este acasă? întrebase Ovidiu, lămurit de cum stau lucrurile cu zacusca în nocturnă. 
  
– S-a dus la văr'su Fane, nici nu am înțeles ce treabă aveau, răspunsese doamna Moise, revoltată în continuare de amânarea programului din acea zi. 
  
– Noi intrăm să ne schimbăm hainele şi venim, a zis Ovidiu, trecând pragul casei. 
  
– Să mâncaţi ceva, uitaţi-vă în frigider şi luaţi ce vă place, a ţinut doamna Moise să ne precizeze. 
  
Am intrat în casă gândindu-mă că nu asta era primirea la care nădăjduisem, aşa că îmi trecuse brusc şi oboseala şi pofta de mâncare. 
  
– Cum ţi se pare la Urluiu? întrebase Ovidiu în timp ce-l urmam, trecând din cameră în cameră. 
  
– Am mai fost la ţară, este frumos, am răspuns eu sec, dar politicos. 
  
Ce puteam să-i spun, că mă aşteptasem să ne întâmpine ambii părinţi în poartă şi cu bucatele aburinde pe masă? 
  
– Mă bucur că-ţi place, ai să vezi, ai mei sunt oameni de treabă, zisese el, poate vrând să scuze absenţa tatălui şi hărnicia maică-sii. 
  
Ovidiu îşi luase un trening gri petrol şi în timp ce ieşea de la baie, l-am auzit spunându-mi: 
  
– Te aştept la bucătărie să mâncăm. 
  
– Bine, vin repede, am răspuns mecanic, fără pic de entuziasm, continuând să mă îmbrac cu nişte raiaţi negrii şi o bluză roşie, cu mâneci lungi, din bumbac. 
  
După câteva minute eram deja împreună în bucătărie, minunându-mă de postura în care îl surprinsesem când am ajuns acolo. 
  
– Ce faci? Te-ai apucat de curăţat vinete? întrebasem eu mirată, zărindu-l aplecat peste o tavă mormănită cu vinete coapte. 
  
– Când am văzut câtă treabă este de făcut şi e aproape ora nouă, n-aveam de ales, a răspuns Ovidiu, continuând să cureţe vinete. 
  
– Lasă, te voi ajuta şi eu, poate aşa terminăm mai repede, am zis în timp ce căutam un cuţit şi un castron. 
  
– Ce vorbeşti? Sunt trei tăvi de vinete şi trei de ardei, apoi trebuie să le tocăm. 
  
Deja vorbea la plural, după toate aparenţele, devenisem subit colegi de platou, în filmul ”zacusca de la miezul nopţii”. 
  
– Şi apoi nu trebuie să le incorporeze şi să le fiarbă? întrebasem în grabă, întrerupându-l, nesigură de tehnologia minunăţiei de zacuscă. 
  
– Ba da, dacă va termina la miezul nopţii, se poate declara mulţumită! a pronosticat Ovidiu pe un ton ambiguu. 
  
Şi fără alt comentariu, am tras spre mine o tavă cu vinete şi am început să le decojesc, ce-i drept, fără prea mare tragere de inimă, gândindu-mă la ineditul situaţie şi la cât de bine mi-ar fi stat mie în patul meu din Bucureşti. 
  
– Nati, nu vrei să mănânci ceva, m-a întrerupt el din visare; mă uit în frigider sau uită-te tu, a continuat Ovidiu. 
  
– Nu acum, după ce scăpăm de astea, am răspuns hotărâtă să nu mă opresc din treabă până ce nu văd toate legumele curăţate şi tăiate. 
  
– Măi ce copii am! Mânca-i-ar mama de harnici! ne lăudase mama lui Ovidiu, care venise în bucătărie să ia un prosop şi ieşise la fel de repede precum intrase, aruncând o privire fugară spre albinuţele de la capitală. 
  
Pe la zece s-a întors şi tatăl lui Ovidiu, bucuros că are casa plină şi vesel, ca după un pahar de vin. 
  
– Bine v-am găsit! ne-a salutat domnul Moise, roşu la faţă şi zâmbitor, semn că eram bine venită în casa sa. 
  
-Bună seara, domnule Moise! am răspuns eu pe un 
  
ton politicos. 
  
Domnul Moise și-a îmbrățișat fiul, după care a făcut un pas pentru a se apropia și mai mult de mine , ca și când urma să-mi destăinuie un secret: 
  
– Fată dragă, să-l ţii bine, că e băiat bun! Nu că e al meu, dar aşa copil mai rar! Deştept şi harnic, nevoie mare! Aur, nu altceva! mi se adresase direct, strângându-mi mâna soldăţeşte şi zguduind-o uşor de câteva ori. La noi în neam, a continuat dumnealui, toţi sunt muncitori, aşa am făcut avere, lucrând din zori şi până în seară, ba şi noaptea uneori, că eu în campanie mergeam şi noaptea la câmp, iar Ovidiu a mers şi el cu mine câteodată. Ţi-a povestit? 
  
Tatăl lui Ovidiu venise cu chef de vorbă şi în timp ce-l ascultam se aşezase pe un scaun lângă noi, 
  
nemaicontenind cu laudele la adresa lui Ovidiu şi a neamului său. 
  
– Mi-a povestit asta şi încă multe altele, am răspuns eu politicoasă, având grijă să nu-i stric dispoziţia domnului Moise. 
  
– Du-te Mitică şi culcă-te! Lasă copiii în pace, că vorbiţi şi mâine, n-auzi? 
  
Mama lui Ovidiu intrase în bucătărie şi nu a plecat până nu şi-a văzut soţul ridicat de pe scaun. 
  
– Eu mă duc să mă culc, că sunt obosit. Domnişoară, mi-a părut bine! îmi place că eşti dintr-o bucată! a conchis tatăl lui Ovidiu înainte de a pleca. 
  
Nu înţelesesem de ce sunt “dintr-o bucată”, poate unde mă văzuse ocupându-mă de vinete cu o aşa dexteritate de mă miram şi eu cât de expertă devenisem în câteva minute, apreciind chiar că aş avea ceva din abilităţile unui prestidigitator. 
  
Între timp, Ovidiu trecuse la decojirea ardeilor copţi, aşa că după miezul nopții am adormit buştean, singură, în camera de oaspeţi, deoarece regulile impuse în casa Moise trebuiau respectate ca şi Coranul: cu capul plecat şi fără întrebări. 
  
Sâmbătă, pe la ora zece mă trezise claxonul unei maşini ce oprise în faţa casei lui Ovidiu, de unde au coborât patru persoane: o femeie, un bărbat şi doi copii. Îi zărisem prin perdea, căci speriată de zgomotul prelung, sărisem din pat şi instinctiv mă îndreptasem spre fereastră, privind insistent ce se întâmpla afară. În curte era haz şi voie bună, îmbrăţişări şi pupături între rudele de la Videle şi familia Moise. 
  
Eu aveam să aflu puțin mai târziu că urma o petrecere, cum se obişnuia la astfel de evenimente, prin partea locului. 
  
– Ăia care nu au după ce bea apă, ce chef să facă? Frig şi ei acolo un mic, cumpără o bere şi gata! Să vezi aici la noi, masă cu de toate! îmi zisese sărbătoritul, puţin mai târziu când ieşisem în curte să fac cunoştinţă cu neamurile lui Ovidiu. 
  
La prânz ne-am adunat la masă, în total douăsprezece persoane, zece adulţi şi doi copii, adică destulă lume pentru a se numi hărmălaie: unul cerea sarea, altul schimba scaunul, copiii se frichineau, ce mai, era exact stilul de ospăţ care nu-mi plăcea, dar la care puteai să faci ce doreai, chiar să te furişezi să pleci, pentru că nimeni nu ar fi observat lipsa ta. 
  
Eu eram departe de Ovidiu şi profitând de agitaţia generală, torturată de foame, mi-am pus în farfurie câteva felii de caşcaval, măsline şi o roşie, observând, în timp ce mâncam, ce bine se integrase Ovidiu în liota veselă şi cheflie de la Urluiu. 
  
Masa arăta ca un bufet suedez pentru o sută de persoane, hămesite după un marş al păcii pe străzile Romei: platouri încărcate cuşniţele, icre, pateuri, ciuperci umplute, plăcintă cu carne, tobă, şorici, lebăr, alune, sărăţele, salată boeuf, conopidă cu maioneză, brânză şi legume, toate împrăştiate printre sticlele de apă, băuturi alcoolice şi răcoritoare, tacâmuri, farfurii şi şerveţele. 
  
Părea că nici unul nu se sinchisea de prezenţa celuilalt, se auzeau chiar trei, patru voci în acelaşi timp, hohote de râs şi muzică populară, ba în surdină, ba asurzitor de tare, după bunul plac al celor doi pici, care se jucau cu telecomanda DVD-ului. 
  
– Fane, dă pălinca aia. Ai văzut ce bună e? De la mama ei! E de la Zalău! am luat-o astă vară, când mi-am dus cucoana la băi, ţinuse domnul Moise să ne înştiinţeze spre propria-i satisfacţie. 
  
– Ovidiule, vino să pregăteşti carnea pentru grătar, că mi se arde dulangaşul în cuptor, strigase doamna Moise din bucătărie, care nu mai prididea cu treaba încă din zori. 
  
– Lăsaţi telecomanda aia că o stricaţi; mergeţi în curte la joacă! îşi apostrofase una dintre mătuşile lui Ovidiu, nepoţii năzdrăvani. 
  
– Marine, ia mă berea şi hai să facem focul pentru grătar, zisese tatăl lui Ovidiu, deja ridicat de pe scaun. 
  
– Ce punem Mitică, pe grătar, scroafa vecinului? îl întrebase fratele său Marin, printre hohote de râs. 
  
– Ce vorbeşti, mă! Am tăiat un porc şi o oaie săptămâna asta. Avem de toate! 
  
– Ştiam! Am glumit mă, a răspuns Marin râzând şi-l bătuse pe umăr, în semn de apreciere. 
  
Câteva minute mai târziu, am rămas singură la masă. Doamna Moise era cu Ovidiu în bucătărie, cumnatele erau în curte cu cei mici, le auzeam bodogănindu-i, iar bărbaţii erau în jurul grătarului cu o ladă de bere lângă ei. 
  
În următoarele două ore, fiecare s-a dus unde avea treabă sau unde îi făcea plăcere: copiii în fundul grădinii se jucau printre pruni, bărbaţii la grătar continuau să bea, mătuşile pe terasă mâncau seminţe şi cleveteau, iar doamna Moise cu Ovidiu nu ieşiseră încă din bucătărie. 
  
Rotindu-mi privirea prin salon, zărisem un teanc de reviste pe bibliotecă şi am început să le răsfoiesc, convinsă fiind că este cea mai bună alegere, deoarece la grătar nu aveam ce să caut, fiind numai bărbaţi, care discutau aprins despre fotbal, mătuşile păreau în elementul lor trecând în revistă mondenităţile Teleormanului, iar Ovidiu părea că uitase întru totul de mine, prins cu treaba din bucătărie. 
  
– Haideţi la masă, că vine grătarul, strigase domnul Moise în lipsa unei trompete, care să anunţe adunarea generală. 
  
– E gata şi curcanul, acum îl scot din cuptor, se auzise şi glasul doamnei Moise dinspre bucătărie. 
  
De această dată, am rămas cu toţii la ospăţ, cu excepţia copiilor care au ciugulit câte ceva şi apoi au fost trimişi la mansardă să doarmă, ceilalţi rămânând neclintiţi la masă mai bine de şase ore. 
  
Ovidiu se mutase cu scaunul lângă mine, dar continua să vorbească cu fratele maică-sii, care era în stânga lui; în ce mă privea, se mulţumea să mă strângă uşor de mână, pe sub masă, de parcă eram spioni sub acoperire în vreo ţară arabă. 
  
– Domnişoară, nu vrei curcan umplut? Că mie îmi lasă gura apă numai când mă uit la el! mă întrebase una dintre mătuşile lui Ovidiu, care sta în dreapta mea, cea mai rotofeie dintre toate. 
  
– Deja am mâncat, este excelent; doamna Moise este o gospodină desăvârşită! am răspuns amabilă mătuşii care mă poftise să mă servesc. 
  
Mă simţisem stingherită toată ziua și de aceea mă mulţumisem să zâmbesc sau să articulez câteva cuvinte binevoitoare celor din jur, nu mânată de linguşeală, ci din bun simţ; mi se părea că politeţea mi-o cerea odată ce acceptasem să le calc pragul. Aş fi plecat învârtindu-mă la Bucureşti, dar convenisem cu Ovidiu că ne vom întoarce duminică. 
  
– Să trăiască vicele nostru! La mulţi ani, Dumitre! strigase un bărbat în faţa uşii după ce traversase curtea, având o sticlă de şampanie în mână. 
  
– Să trăiască dom' Primar o mie de ani! răspunsese tatăl lui Ovidiu, bucuros nevoie mare la vederea noului sosit. 
  
– Poftiţi domnu' Primar, că de când vă aşteptam! îl îmbia şi doamna Moise la unison cu soţul, semn că domnul Primar reprezenta piesa de rezistenţă a întregii petreceri. 
  
Mă minunam, de când îl aşteptase doamna Moise, căci nu păruse să aştepte pe cineva, dumneaei robotise prin bucătărie ore în şir. 
  
– Soţia nu a venit? întrebase mama lui Ovidiu, care se aşezase în dreapta primarului, în timp ce nu mai contenea să-i aranjeze tacâmul, paharele, şerveţelele şi faţa de masă. 
  
– Este la fiică-sa, la Alexandria, ştii cum e ea, dacă nu o vede pe aia mică, n-are tihnă. 
  
– Dom' Primar, să vă aduc o pălincă? îl întrerupsese doamna Moise, dumerită de voiajul soţiei, în timp ce-i umplea farfuria acestuia cu friptură, mici şi pastramă. 
  
– O bere rece aş vrea, răspunsese Primarul, după care se adresase domnului Moise: Mitică, mai primeşti grâu la moară? M-a întrebat un prieten din Giurgiu, are de vânzare câteva tone. 
  
– Cum să nu! Să vină luni dimineaţă, că se aranjează, răspunsese prompt tatăl lui Ovidiu, ca orice om de afaceri care se respectă. 
  
– Hai, dom' Primar, mâncaţi că se răceşte friptura! Că de vorbit, vorbiţi în fiecare zi, îl îndemnase autoritară doamna Moise, care între timp reîncălzise friptura la microunde. 
  
– Păi şi de mâncat, mănânc în fiecare zi, Mărie! răspunsese Primarul râzând, privind-o prietenos. 
  
– Dar de regulat, regulaţi în fiecare zi?, întrebase doamna Moise, cu un zâmbet hazliu ce parcă masca o urmă de reproş. 
  
– Mărie, Mărie, a naibii eşti! se mulţumise să răspundă vesel, plin de admiraţie la remarca doamnei Moise, care îşi propusese să destindă atmosfera, gândeam eu, prin orice mijloace. 
  
Grupul nostru care păruse dezorganizat o zi întreagă îşi căpătase în sfârşit un lider: pe domnul Primar. Toată lumea îi zâmbea, îl asculta când deschidea gura, fiecare înghesuindu-se să-i facă pe plac, mai puţin eu şi Ovidiu, care ne păstrasem acelaşi aer rezervat de mai înainte. 
  
În scurt timp, bărbaţii au început să discute despre agricultură şi politică, doamna Moise fiind singura care mai spunea câte-o picanterie spre deliciul multora dintre cei prezenţi. 
  
– Am adus şi tortul şi dulangaşul! Că m-am gândit la copii, le-o fi poftă; voi mâncaţi când vreţi, a ţinut mama lui Ovidiu să explice. 
  
Trecuse de ora nouă seara şi, într-adevăr, copiii, care alergaseră cam toată ziua, erau pe jumătate adormiţi şi trebuiau trimişi la culcare în cel mai scurt timp. 
  
– Vreau să mă întind, i-am şoptit peste umăr lui Ovidiu, având convingerea că trecusem cu brio examenul din acea zi. 
  
– Aşa devreme? Eşti obosită? cum vrei tu, eu trebuie să rămân. 
  
– Dacă adorm repede, vorbim mâine dimineaţă, am răspuns, fără alt comentariu, strângându-l complice de mână, tot pe sub masă. 
  
A doua zi, în drum spre Bucureşti mă întrebase, cu un zâmbet copilăresc: 
  
– Ţi-a plăcut la Urluiu? Ce părere ţi-au făcut ai mei? 
  
– O familie de oameni gospodari, este limpede că ştiu să muncească şi mai ales, de ce trebuie să muncească! Dacă ar fi toţi ţăranii ca ei, s-ar ridica mult mai repede ţara asta! am răspuns eu, care îi admirasem sincer părinţii, chiar dacă se aflau într-o lume total străină de a mea şi în care nu eram sigură că mi-ar fi plăcut să trăiesc. 
  
Am tăcut, făcând efortul să mă detaşez de amintirea acestei originale incursiuni în spaţiul satului românesc, preferând să mă gândesc la programul meu de a doua zi, care era ca de obicei, foarte încărcat. 
  
Vizita la Urluiu nu fusese ceea ce îmi imaginasem eu. Este drept, nu mă aşteptasem să fiu primită ca o regină, presărându-mi-se petale de trandafiri în cale, dar nici întâmpinată cu ceaunul de bulion clocotind pe pirostrii. La masa de Sfântul Dumitru, nu sperasem să fiu mai presus de sărbătorit, dar nici ignorată de toţi în frunte cu Ovidiu. 
  
Nici nu-mi dădeam seama dacă trebuia să mă înfurii pe el. Pe de o parte, el se comportase ca toţi ceilalţi, aș zice, firesc din punctul lor de vedere, numai eu făcusem notă discordantă fiind rezervată, stânjenită şi tăcută mai tot timpul. Totuşi nu ar fi trebuit să mă neglijeze, eram prietena lui, însă acest gând nu făcea decât să ridice un alt semn de întrebare, negăsind frontiera dintre politeţe şi neglijenţă în casa Moise. Probabil aşa cerea obiceiul, iar eu nu aveam habar, trebuia să-l accept chiar dacă înțelegeam sau nu. 
  
Şi asta făcusem, mă străduisem să-l înțeleg şi să nu-i găsesc nici un cusur lui Ovidiu, în fond s-a întâmplat din cauza celorlalţi musafiri, îmi ziceam, ar fi trebuit să fiu mai indulgentă cu el şi cu ai lui. În sinea mea, toate concluziile acestea le acceptasem cu dificultate, iar rezultatul era că-mi trecuse subit cheful să mai merg vreodată la Urluiu. 
  
Între-timp se înnoptase de-a binelea, aşa că am aprins veioza, mi-am luat din șifonier o pijama, după care am păşit nostalgică pe balcon. 
  
Mă obişnuisem să simt răcoarea nopţii şi să privesc strada scăldată în lumina multicoloră a panourilor publicitare, şirurile de maşini care circulau neîntrerupt în susul şi în josul ei. Acest tablou nocturn al capitalei era drag inimii mele încă din copilărie, crescusem cu el, aici mă simţeam acasă, în pace şi siguranţă. Ovidiu nu împărtășiseniciodată acest punct de vedere, zicându-mi de nenumărate ori că viaţa în Bucureşti pare un calvar, cu ritmul ei alert care îl obosea, visând la o căsuţă la periferia oraşului, departe de zgomotul acestuia. 
  
Daca el admirase ceva, întâia oară când a mers la mătuşa, cu siguranţă a fost vorba despre locuinţa ei: o vilă cochetă, înconjurată de flori şi străjuită de un tei secular, situată pe o străduţă îngustă, undeva în zona Operei, departe de puhoiul de pietoni sau convoiul de maşini ce reprezentau factori de stres, în opinia lui. ( va urma) 
  
Referinţă Bibliografică:
WEEKEND GRATIS - ROMAN, EDITURA JUNIMEA 2013, CAPITOLUL 5 / Dorina Georgescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2219, Anul VII, 27 ianuarie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Dorina Georgescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dorina Georgescu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!