CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  




Autor: Dorina Georgescu         Ediţia nr. 2217 din 25 ianuarie 2017        Toate Articolele Autorului

WEEKEND GRATIS - ROMAN, EDITURA JUNIMEA 2013, CAPITOLUL 4
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Capitoul 4 
  
Trecuse de mult ora prânzului şi odată cu ea, îmi trecuse şi pofta de mâncare. Rămăsesem pironită în faţa calculatorului, cu mintea la Ovidiu, fiind incapabilă să întreprind ceva. Eram o veritabilă stană de piatră gânditoare, ca şi când creierul ar fi fost singurul organ care confirma existenţa mea în această lume. 
  
Aveam inima secătuită de bucurii, lipsită de orice sursă de plăcere, care ar fi conturat pofta și farmecul traiului de zi cu zi. În acele clipe, se părea că tot trecutul meu se retrăsese în spatele unei cortine de colb, care îl făcea intangibil și inutil, de parcă nu mai valora nimic, iar viitorul se prefăcuse într-un cuvânt gol, neavând nicio proiecţie reală, în absenţa lui Ovidiu. Era o senzaţie stranie, simțindu-mă blocată în prezentul searbăd al clipelor amare din care se hrănea nefericirea mea. 
  
După câteva minute, epuizată de o suferinţă nefirească, m-am ridicat de pe scaun fără un scop anume, mânată de dorinţa de a schimba ceva, fie doar poziţia corpului, ca şi când această acţiune ar fi avut puterea să mă mobilizeze oarecum. Am făcut câţiva paşi prin cameră, încercând să-mi alung toate reflecțiile sumbre care îmi furaseră energia. Îmi era imposibil să mi-l scot din cap, dar mişcându-mă, simţeam cum mă revigorez, având șanse să revin treptat la normal. 
  
Niciun semn, cugetam, telefon, sms, mail, vreun ciocănit în uşa nici atât. 
  
Dacă mă gândeam bine, era posibil să fi mers la ţară, fiind weekend, o ocazie minunată să le spună părinţilor bomba: “s-a terminat cu nunta, ne-am certat din cauza rochiei de mireasă”, sau cine ştie ce altă bazaconie să le îndruge. 
  
Părerea aceasta buclucaşă mi-a fost curmată de telefon la al cărui sunet prelung am tresărit, traversând în pas alert încăperea ca să vad cine mă apela: era din nou mătuşa. 
  
– Alo! am răspuns eu apăsat, ca şi când nu ar fi fost bun semnalul. 
  
– Ce faci, Natalia? m-a întrebat mătuşa, cu un aer rezervat. 
  
– Îmi ling rănile, mătuşă! am răspuns eu prompt, istovită de gânduri, după care am adăugat un pic mai relaxată, preocupată să nu-şi facă griji din cauza mea, adică meditez! Şi visez! 
  
– Cum vrei, Natalia! Oricum e gratis să meditezi şi să visezi, îţi trebuie doar puţin timp şi ceva suflet, dar acestea nu sunt oricum de vânzare; dacă ar fi fost, mulţi ar fi cumpărat secole şi în egală măsură, mulţi şi-ar fi vândut sufletul pe un bănuţ, zisese mătuşa abătută, cu siguranţă, necăjită de situaţia mea. 
  
– Mătuşă! Parcă vorbeşti din cărţi! am adăugat eu repede, impresionată de cuvintele ei. 
  
– Deloc! Vorbesc din viaţă! Înțeleg că nu a venit? Nici nu a sunat? se interesase mătuşa, fiind convinsă chiar de miercuri seară, că ne vom împăca. 
  
– Nu, nimic, am răspuns eu simplu, fără chef. 
  
– Linişteşte-te! N-au intrat zilele în sac şi nici nu s-au terminat bărbaţii! a dorit mătuşa să mă încurajeze, alertată probabil, de starea în care eram. 
  
–Ai dreptate, mătuşă, am răspuns eu morocănoasă, negăsind nimic special de adăugat. 
  
Dar mătușa atentă la reacția mea și în mod cert nemulțumită, a continuat pe un ton calm, aproape reverențios: 
  
– Ce abuz de inocență! Parcă te-ai născut ieri! Ştii părerea mea! Nu merită să suferi din cauza unui bărbat! Uiţi prea repede că eşti frumoasă, inteligentă şi ai un suflet pur, de copil! Şi în plus, ai atuul tinereţii; dacă nu se mai întoarce, înseamnă că nu te merita, a conchis, străduindu-se astfel să-mi insufle curaj. 
  
Însă vorbele ei, departe de a reuși să mă mobilizeze, au declanșat cu celeritate o adevărată criză de franchețe, o nevoie acută de a mă confesa. 
  
– Mă simt pustiită şi nu mai am chef de nimic, am îngăimat cu toată sinceritatea, covârșită de gânduri, imună la orice gen de consolare. 
  
– E firesc să fie aşa, m-a întrerupt mătuşa, sensibilizată de destăinuirea mea, dar ai răbdare Natalia! Lucrurile se pot schimba în timp. 
  
- Știu asta, am găsit putere să articulez fără pic de convingere. 
  
Probabil că mătușa a ghicit cu ușurință că se afla pe un drum înfundat, în intenția de a mă înviora, așa încât, a schimbat total planul de bătaie și pe un ton optimist a continuat: 
  
- În locul tău Natalia, eu plecam încă de joi dimineață la Paris! Veronica ar fi reușit ea cumva să te înveselească! Dacă nu ea, atunci buticurile franțuzești! Un parfum de la Dior te făcea să uiți de toți bărbații din viața ta! 
  
- Așa departe, mătușă? am întrebat surprinsă. Păi nu aș fi plecat weekendul acesta, nici până la tata la Predeal! am răspuns eu pe un ton aproape jovial, gustând din plin aluzia ei. 
  
-Departe de cine, Natalia? De Ovidiu? De când este Parisul așa departe pentru tine? m-a interogat mătușa cu tenacitate, bănuind că el era cauza înțepenirii mele în capitală, profitând, că izbutise un pic să-mi schimbe atitudinea. 
  
- Mătușă! am apucat să pronunț, însă ea nu m-a lăsat să continui. 
  
-Natalia! La ce ți-ar folosi să rămâi singură în casă tot weekendul? Să-l jelești pe Ovidiu? Nu vei avea mereu treizeci de ani, renunță la penitența asta gratuită, inimioara mea! mi-a reproșat mătușa pe un ton dulce și sever în același timp. 
  
- Nu stau tot weekendul în casă, mâine mă duc la Târg cu Nicoleta, am simțit subit nevoia să mă apăr. 
  
-Lasă Nati, că știu eu ce spun! Dobitocul ăla, face probabil exact ce faci și tu. Nu știu cui i-a venit ideea, să îi dea o lecție celuilalt, dar în viitor să nu mai încercați. 
  
-Care viitor mătușă? Uiți că ne-am despărțit? am întrebat eu țâfnoasă, de parcă mătușa avea vreo vină. 
  
-Astea sunt prostii, Natalia! Eu tot cred că vă veți împăca, s-a mulțumit ea să adauge. 
  
-Nu știu, cum să ne căsătorim, dacă nici nu mai vorbim, am insistat eu preocupată la maximum de acest aspect al problemei. 
  
-Numai eu sunt de vină, te-am crescut de mititică, dar nu am reușit… 
  
-Mătușăăă, am întrerupt-o eu, tu nu ai făcut nicio greșeală, pentru Dumnezeu! te rog încetează, suntem ridicole, ne lamentăm de ceva vreme la telefon pentru un dobitoc, că bine l-ai numit! Nici nu îmi dau seama, dacă sufăr din cauza lui sau a mea, că am fost mai dobitoacă decât el! Of! Îmi va trece curând, ai să vezi. Oricum nu-mi displace să rămân singură din când în când; îmi mai adun gândurile, le mai răsfir și uite așa îmi vin idei noi. În fond, tu m-ai sfătuit să am răbdare. Nu crezi că sunt destul de mare să trec peste hopul acesta? 
  
-Bine Natalia, dar o zi întreagă să nu ieși din casă? a întrebat ea, mirată. 
  
-Dar când alerg din zori și până în seară? Atunci ce mai zici? am găsit de cuviință să o întreb pe un ton glumeț. 
  
-Tot încăpățânată ai rămas, Natalia! Hai să-ți spun de ce te am apelat, a zis ea, convinsă că nu o va scoate la capăt cu mine. 
  
– Da, am răspuns eu, dornică să schimbăm subiectul. 
  
– M-a sunat o prietenă, care are de făcut o succesiune după soţ. Ce să îi spun? a întrebat mătușa serioasă. 
  
– Dă-i telefonul meu şi să mă sune marţi la prima oră, să stabilim o întâlnire, oricum trebuie să văd actele, am zis eu, făcând efortul să par detaşată de subiectul anterior. 
  
– Treaba e încurcată rău. Răposatul mai are un fiu din prima căsătorie, stabilit în Canada. . . 
  
– Nu e încurcată deloc, am replicat, întrerupând-o pe mătuşa, să-mi aducă actele pe care le are şi vom vedea. 
  
– Şi avere prin toată Oltenia, a continuat ea, cu amănunte, fără nicio importanţă în acel moment. 
  
– Am înţeles, mătuşă, am întrerupt-o iarăşi, trebuie să văd actele, rămâne pe marţi dimineaţă. 
  
– Dar de ce tocmai marţi? a întrebat ea nelămurită. 
  
– Luni e liber, sunt Rusaliile, i-am amintit eu mătuşii. 
  
– Aşa e, uitasem; să ştii că este o prietenă din copilărie, să fii cât de amabilă poți, Nati! a ţinut mătuşa să mă instruiască. 
  
– Of! sunt amabilă cu toţi clienţii mătuşă, am afirmat eu pe un ton implorator, dorind să o conving de solicitudinea mea. 
  
– Vreau să spun, să-i explici pe îndelete, să se edifice, a precizat ea tărăgănat, fără a băga de seamă graba, care mă împingea să închei acea conversație. 
  
– Aşa am să fac, am răspuns cu o voce gingaşă, asigurând-o astfel, că prietena sa va beneficia de un regim aparte. 
  
– Bine, Natalia! Şi nu te mai gândi la prostii, auzi? a completat mătușa, aproape poruncitor. 
  
– Aud, aud, am răspuns fără convingere în glas, impacientată de reluarea discuției despre Ovidiu. 
  
– Te pup, pa! a rostit ea laconic, influențată de tonul meu un pic expeditiv. 
  
– Şi eu mătuşă, am răspuns cu o voce răgușită de emoţie. 
  
De când se prăpădise mama, tata mă încredinţase mătuşii, nutrind probabil speranţa, că făcuse cea mai bună alegere. 
  
Ea mă crescuse de la o vârstă fragedă, iubindu-mă ca pe o fiică, fiindu-mi prietenă şi confidentă în acelaşi timp; cu ea împărtăşisem bucuria primei zile de şcoală, tot ea îmi pusese prima schiurile în picioare şi mă învăţase primele acorduri la pian. 
  
Când eram mică, îmi amintesc cum tata venea în fiecare weekend la Bucureşti, petrecându-şi duminicile cu mine, în parc, la circ, la cofetărie sau la film, îmbrăţişându-mă îndelung, ţinându-mă strâns la piept şi plângând pe înfundate, probabil să nu-l văd eu. 
  
Pentru mine, era cel mai bun tata din lume, îl iubeam şi aşteptam nerăbdătoare vacanţele, când, împreună cu mătuşa şi Veronica, mergeam la el, la Predeal. În ultimii ani, ce-i drept, îl vedeam mai rar, însă vorbeam la telefon de câteva ori pe săptămână şi îl vizitam la Predeal, o dată sau de două ori pe lună. 
  
Însă cu mătuşa era altceva, locuind amândouă în acelaşi oraş, o vizitam aproape în fiecare zi, acolo simţindu-mă întotdeauna bine, şi ce era uimitor, având senzaţia că-mi ridică tonusul, reuşind de regulă să mă mobilizeze, să-mi trezească optimismul, accentuându-mi pofta de viaţă. 
  
Era una dintre acele persoane pe care ţi le doreşti în preajmă, deoarece realizezi că prezenţa lor îţi este benefică. Mătuşa era o astfel de persoană specială pentru mine, a cărei prezenţă reuşea să mă remonteze. Îmi amintesc, că nu mă judecase niciodată, fiind persoana cea mai tolerantă pe care o cunoscusem vreodată, găsind întotdeauna scuze pentru toată lumea. 
  
Viaţa ei era un autentic roman interbelic. Se căsătorise cu un preot din Olt, stabilindu-se apoi în Bucureşti, imediat ce terminase liceul pedagogic, astfel că nu profesase niciodată, petrecându-şi anii tinereţii între parohia soţului, în apropiere de capitală şi casa de pe strada Zânelor. 
  
Era o femeie modestă, altruistă, sociabilă, cu o minte ageră şi spirit pragmatic, înconjurată mereu de prieteni şi oameni nevoiaşi, căci da dovadă de multă înțelegere şi de multă răbdare. Putea întreţine o conversaţie pe orice temă, era cultivată, rafinată şi spirituală; îi plăcuse să se implice în activităţi casnice şi sociale, excelând ca gospodină şi amfitrioană. Era calmă şi blândă, pricepându-se să aplaneze conflictele de orice natură cu abilitate şi inteligenţă. Observasem, de-a lungul timpului că nu-i plăcea să fie constrânsă, avea propriul său ritm de viaţă, propriul program, însă avea grijă ca noi ceilalţi să fim mulţumiţi şi să ne simţim importanţi. 
  
Pe Veronica şi pe mine ne educase cu foarte multă dragoste, alternând jocul cu lecţiile şi ştiind să păstreze echilibrul între a ne satisface capriciile şi a se impune când era cazul, pentru a menţine disciplina atât de necesară instruirii. 
  
Îmi amintesc că am văzut-o doar o dată furioasă, în vara, când Veronica a fost admisă la Facultatea de Medicină. Imediat după examenul de admitere, mătuşa şi-a redecorat casa după o prealabilă curăţenie generală, la care participasem atât eu cât şi Veronica, când, din greşeală, una dintre noi, i-a aruncat albumul cu pozele de la nuntă. Nu se știe nici în ziua de azi care dintre noi a aruncat acel album, fireşte din neatenţie, dar voi ţine minte toată viaţa modul în care ne-a dojenit mătuşa din cauza lui. 
  
Veronica, unicul copil al mătuşii, reprezentase modelul copilăriei mele şi-mi aminteam uneori că-mi dorisem să ajung într-o bună zi ca ea. 
  
Aveam aproape unsprezece ani, vârstă când un copil începe să deschidă larg ochii şi urechile la tot ce se întâmplă în jurul lui, remarcând detalii de tot felul. Cam de atunci se nimerise să mă farmece verişoara mea pentru că era frumoasă, elegantă, feminină şi distinsă, fiind admirată de întreaga familie, mai ales după admiterea la facultate. Aşa se făcea, că eu tânjeam în taină să mă bucur într-o bună zi de aceeaşi apreciere, de care se bucura ea atunci. Crescusem la umbra personalităţii ei, iubind-o şi admirând-o ca pe o soră. 
  
Veronica, nu avusese o viaţă uşoară, asta am realizat când m-am mărit, muncise foarte mult pentru a deveni medic, sacrificând plăceri, prieteni şi hobby-uri, căci timpul liber însemnase pentru ea un pic mai mult decât masa de Crăciun, de Paşti şi câte un weekend din când în când. 
  
Atât cât îmi dădeam eu seama, nici bărbaţii nu fuseseră o prioritate în viaţa ei. Cu toate acestea, pe la douăzeci și opt de ani a venit însoţită la o cină în familie de un tip, cu care în scurt timp s-a căsătorit. 
  
Acest moment a reprezentat începutul perioadei de “zece ani și trei bărbaţi”, de care pomenise Ovidiu miercuri seară, cu atâta vulgaritate. 
  
Şi acum, ca şi atunci, găseam exprimarea lui Ovidiu penibilă şi extrem de răutăcioasă, bineînţeles, deplasată, căci acea căsnicie nu a durat mai mult de câteva luni, terminându-se tragic, la propriu vorbind, el aflându-se printre victimele unui accident aviatic, la unitatea militară în care lucra. 
  
A fost o lovitură sub centură dată de viaţă, după care oricine are nevoie de timp pentru a-şi reveni, a se dezmetici, a-şi pune întrebări şi în cele din urmă, pentru a găsi puterea de a merge mai departe, purtând pentru totdeauna amprenta dezastrului în sufletul, ameninţat de dorul cumplit al amintirii celui dispărut. Însă viaţa pare să aibă raţiunile ei, mai niciodată desluşite de noi, oamenii, care uneori suntem spectatorii propriei noastre existenţe, fără puterea de a o schimba, după dorinţele sau trebuinţele noastre. 
  
“Daca aş fi ştiut ce-am să păţesc, nu m-aş mai fi măritat a doua oară”, o auzisem pe Veronica spunându-i mătuşii într-o seara de iarnă, după aproape patru ani de la primul mariaj. 
  
Cea de a doua căsătorie se terminase la fel de repede ca şi prima, când Veronica, hotărâtă să-i facă o surpriza soţului, a mers într-una din serile în care acesta era de gardă la spital,să-i ducă o plăcintă cu brânză, abia scoasă din cuptor şi de care era tare mândră din simplu motiv că veleităţile ei de gospodină erau limitate din multe puncte de vedere, însă spre norocul ei, plăcinta ieşise, totuşi, “ca la carte”. 
  
Surpriza a venit imediat, dar având alte coordonate, pe cele ale adulterului, deoarece îl găsise în cabinet, tocmai când se străduia să recicleze cunoştinţele de anatomie, prin lecţii practice, unei tinere infirmiere, determinând-o astfel pe Veronica să-i redea rapid libertatea de a instrui în voie, tot personalul feminin amator din capitală. În acest fel s-au scurs primii patru ani şi jumătate, din cei zece, de care amintise Ovidiu într-un mod aşa de ordinar. 
  
După acest eşec, Veronica s-a hotărât să schimbe ceva în viaţa ei şi a ales un contract într-un spital de urgență, undeva prin vestul Franţei, unde l-a întâlnit pe Gilles, s-au căsătorit curând şi astfel a ajuns la Paris: măritată cu un om de afaceri prosper şi mama unui băieţel de doi ani, în prezent. 
  
Aşadar, despre Veronica puteai să spui multe, dar nu să o etichetezi ”târfă”. 
  
Dar când “domnii“ vor să fie maliţioşi, acest cuvânt este primul care le răsare în minte şi care le flutură pe buze, de parcă ar vrea să redefinească bunul simt în termeni de ocară. 
  
În fine, mi-ar fi plăcut să am puterea, miercuri seară, să-i spun: “târfă e mă-ta!”, dar mă opriseră consternarea şi decenţa şi oricum asta ar fi însemnat să alunec în mocirla penibilului odată cu el. La ce bun? Nu, chiar mă felicit şi acum că nu am ripostat în nici un fel, l-am lăsat să-şi facă numărul de circ, ca la un bâlci ieftin, de provincie. 
  
Nu realizasem că iar m-am întors în timp la seara cu pricina, a cărei amintire dureroasă ţopăia ca o jucărie stricată pe nervii mei. Aş fi vrut să o şterg din memorie, să o fac să dispară într-o gaură neagră, undeva, departe în inima Universului. Dar ce capacităţi limitate are fiinţa umană! 
  
De aceea mă fascinase acel adevăr sfâşietor ascuns în expresia “carpe diem”, redescoperit de curând, într-o pauză de elan, dar nu şi de luciditate. 
  
Clipa este unicul “timp” ce-l avem, de care merită să profităm, ea pecetluind legătura dintre noi şi faptele noastre. Îmi răsunau în minte vorbele mătuşii ”timpul nu este de vânzare, căci dacă ar fi fost, mulţi ar fi cumpărat secole...” Mda! Oare, ce ne dorim mai mult, un secol sau o clipă? Sau toate clipele dintr-un secol? Dau o clipă pentru un secol, sau, la fel de bine, dau un secol pentru o clipă; dar nu dăm nimic, pentru că nu avem ce da în efemera noastră existenţă pe Pământ! 
  
Cât ar fi dat Cleopatra să aibă timp să-şi salveze Imperiul?! Dar nu îi rămăsese decât clipa în care a ales să moară. Să cumperi secole? Oh, muritorule, nu eşti decât robul clipei tale! Într-o lume în care totul pare a fi de vânzare, descoperim prea devreme că timpul nu este marfă, dar e atât de valoros! 
  
Timpul cel proslăvit în culturile şi religiile de pretutindeni! “Viaţa fără de moarte” este expresia utopistă a timpului etern sau a unei clipe cât o veşnicie. 
  
Dovezi există la orice pas, spre exemplu, în religia creştină, care a găsit o alternativă fabuloasă a vremelniciei omului: Împărăţia Cerurilor, astfel speranţa vieţii veşnice capătă sens pentru muritori şi încă unul sublim, care transformă neputinţa realului prin puterea miracolului, dând formă dorinţei unanime de permanenţă. 
  
Trimisul lui Dumnezeu a mers aşa de departe, încât, dacă realitatea nu era tocmai cum o dorea, “a inventat” alta şi, conştient fiind că în lumea asta nu poate spera la nemurire, “a făurit” altă lume. 
  
Câtă artă îţi trebuie pentru a transfigura o lume efemeră într-una desăvârşită! 
  
Este o victorie de necontestat atâta timp cât nu poate fi combătută de nimeni: dacă nu ştim ce există dincolo de moarte, înseamnă că sunt 50% şanse să existe viaţă, iar acest procent este spectaculos, deci merită toată atenţia. Ce motiv serios ai avea să treci în tabăra celor care cred că nu mai există nimic după moarte? Când nici ei nu ştiu, căci nu au verificat, şansele lor fiind tot de 50%, iar aici apare revelaţia: dacă şansele de a exista sau nu viaţă după moarte sunt egale, atunci trebuie să optăm pro sau contra, iar omul va avea tendinţa naturală de a alege viaţa, pentru că este tot ce cunoaştem şi ce avem. 
  
Tulburătoare constatare, setea de viaţă este nepotolită şi ne-ar trebui o eternitate să o alimentăm cum se cuvine. Gândire sau instinct? Unde începe şi unde se sfârşeşte întelepciunea? Greu de spus şi imposibil de demonstrat; oare începe cu miracolul venirii pe lume şi se termină cu visul vieţii veşnice? Totul este mister, iar fascinaţia lui este alimentată de mentalitatea noastră, aşa încât visul pare a fi preţul plătit inteligenţei umane. ( va urma) 
  
Referinţă Bibliografică:
WEEKEND GRATIS - ROMAN, EDITURA JUNIMEA 2013, CAPITOLUL 4 / Dorina Georgescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2217, Anul VII, 25 ianuarie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Dorina Georgescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dorina Georgescu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!