CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  




Autor: Dorina Georgescu         Ediţia nr. 2215 din 23 ianuarie 2017        Toate Articolele Autorului

WEEKEND GRATIS - ROMAN, EDITURA JUNIMEA 2013, CAPITOLUL 3
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Capitolul 3 
  
M-am trezit sâmbătă devreme, dar bine dispusă şi plină de energie. Adormisem cu capul plin de gânduri şi istovită de amintirea despărţirii de Ovidiu. 
  
Simţeam nevoia să lenevesc, să mă răsfăţ, şi am început prin a-mi prepara o cafea şi a asculta muzică. 
  
Aveam pe un stick de memorie un concert de chitară pe care îl îndrăgeam nespus de mult, găsindu-l potrivit cu starea mea din acea dimineaţă. 
  
Am deschis ferestrele şi uşile să simt că am spaţiu, probabil aveam o acută nevoie de libertate, apoi am adus în sufragerie micul dejun şi cafeaua fierbinte. Tolănită pe canapea, am mâncat câteva fursecuri cu stafide, învăluită de ritmul muzicii, izolată de orice concept legat de viaţa cotidiană. 
  
Mă acaparase muzica, a cărei voluptate îmi stârnea un sentiment de bucurie, simţindu-mă dezrobită de tot ceea ce mă întristase în ultima perioadă, mă aflam cred, în armonie cu mine, fără să mă intereseze cineva anume, eliberată de corsetul invizibil al convieţuirii în doi. 
  
În timp ce-mi beam cafeaua, am încercat să-mi planific câteva activităţi pentru acea zi, oscilând între a merge la cumpărături sau a pregăti pe îndelete prânzul. 
  
Nu era prima dată când eram indecisă, aşa că eram obişnuită să amân luarea unei hotărâri imediate, ştiind că la momentul potrivit acest fapt se va întâmpla de la sine; chiar dacă te gândeşti o jumătate de oră sau o jumătate de zi, alegerea vine într-o clipă, exact în acea clipă magică ce-ţi lasă impresia că dai dovadă de o perspicacitate ieșită din comun din moment ce ai făcut instantaneu o alegere aşa de bună. Asta am simţit eu, de-mi venea să-mi pun singură coroniţă, când s-a terminat concertul şi am sorbit ultima gură de cafea, hotărâsem deja să rămân acasă, să spăl câteva rufe şi să mă ocup de gătit. Îmi era poftă de o ciorbă à la grecque, peşte cu legume şi o prăjitură cu cremă de lămâie care dura ceva timp, dar merita. 
  
Convinsă fiind că nu exista pe lume alt plan mai ispititor pentru o zi de weekend, am mers să-mi fac un duş însoţită de acordurile de vioară ale lui Rieu, care scăldau cu vraja lor întregul apartament, într-un mod inconfundabil și sublim, reuşind să mă seducă cu frumuseţea lor, pe care o gustam din plin, senină şi împăcată cu mine însămi. 
  
Nu aş fi negat niciodată faptul ca uneori mă simțeam bine singură, departe de zgomotul oraşului, departe de o conversaţie între prieteni, departe de partener care, odată intrat în viaţa ta, devine imposibil de neglijat, determinându-te să-ţi organizezi timpul în conformitate cu al lui. 
  
Poate s-ar auzi voci care să comenteze opinia mea, susţinând că un partener autentic te face să te simţi în largul tău şi prin urmare ar fi nejustificată această grijă în doi. Însă, oricâte voci ar susţine acest lucru, tot îmi rămâne convingerea că o relaţie de cuplu presupune, spus cu indulgenţă, mici corecturi în programul zilnic al fiecăruia dintre cei doi. 
  
Dar problema mea nu era una legată de cuplu, acum, mă simţeam descătuşată pentru că, printr-o minune, îmi recăpătasem elanul şi cheful de viaţă, reuşisem să-mi ignor emoţiile negative, dorul de Ovidiu şi zbuciumul care îmi ciopârțise sufletul în ultimele zile. Eram aşa de încrezătoare în mine, încât m-aş fi simţit în largul meu chiar şi pe covorul roşu de la Hollywood. Expresia “în largul tău” are ceva îndoielnic privind-o aşa, căci poţi să te simţi constrâns chiar dacă eşti singur şi la fel de bine, poţi să te simţi minunat în prezenţa a o sută de persoane. Însă eu mă simţeam eliberată, aşa cum nu mă mai trăisem de câteva zile şi asta îmi dădea o stare de bine, mă desfăta, redându-mi speranţa că viaţa are un sens, pe care trebuie doar să-l cauţi bine, în mintea ta. 
  
Mă încerca bucuria de a dăinui, de a realiza tot ce-mi trecea prin cap, de a fi eu însămi, mai presus de amarul ce-mi picurase în suflet. 
  
Am gătit, cred, trei ore şi în tot acest timp am ascultat muzică, având o mină optimistă, fiind mulţumită de preparatele mele. M-a readus cu picioarele pe pământ telefonul al cărui ţârâit strident l-am auzit din bucătărie. 
  
– Săru'mâna! am zis eu voioasă, păstrând acelaşi aer optimist de mai înainte. 
  
– Bună, fata mea! Ce faci, Nati? întrebase mătuşa cu dulceaţă în glas. 
  
– Sunt bine, tocmai am terminat de preparat prânzul, în rest nimic, am răspuns eu smerită. 
  
– Nu te-a căutat Ovidiu? întrebase ea brusc, incitându-mă fără voia ei. 
  
– Nu! Şi nici nu-mi doresc asta! Vreau să-l uit, s-a terminat, am răspuns ţinându-mi răsuflarea, convinsă sută la sută de ce spuneam. 
  
– Mai vedem noi, Natalia, mai vorbim noi mâine sau poate peste o săptămână. Treci pe la mine azi? A schimbat mătuşa în grabă tema conversaţiei. 
  
– Nu am chef astăzi să ies din casă, am răspuns eu laconic. 
  
– Bine, Nati, făcusem o baclava şi ştiind cât mult îţi place, te-am sunat să te ademenesc, dacă te răzgândeşti, vei fi binevenită! O zi bună, fata mea! Te pup! a adăugat mătuşa cu acelaşi ton blajin de mai înainte. 
  
– Şi eu te pup, pa! am zis cu o voce, care denota gratitudine și stimă. 
  
Lăsând receptorul, am privit ceasul, se apropia ora prânzului şi brusc mi-a trecut prin cap să-mi verific mail-ul având o uşoară strângere de inimă la gândul că poate acolo voi găsi un mesaj de la el. 
  
De fapt nu jinduiam la asta, nici pe mail, nici pe telefon, însă se vedea treaba că un gând hoinar tot mi se perinda periculos prin minte şi numai ideea că ar fi posibil să citesc două cuvinte scrise de el stârnea conflictul între dorinţa de a-l uita şi aceea de a-l avea în continuare în viaţa mea. 
  
Mai mult sau mai puţin hotărâtă într-un sens sau altul, am deschis calculatorul, însă nici urmă de mesaj de la Ovidiu, doar o tăcere rigidă, din tagma indiferenţei. 
  
Doream în acele clipe să-l elimin din viaţa mea, să fac pulbere visul unei iubiri de ceară topită odată cu vorbele dure ce-mi pârjoliseră sufletul la începutul săptămânii. Încă eram furioasă, iar câteva cuvinte nu ar fi rezolvat situaţia care nici nu eram sigură că aş fi dorit să se rezolve. 
  
Mai degrabă, era o aşteptare alimentată de îndoială şi confuzie. Inexplicabil, mi-aş fi dorit un semn, poate doream să aflu că regreta, că se căia, că am înţeles greşit sau dimpotrivă să-şi întărească poziţia prin alte teorii monstruoase, însă nu era decât gustul amar al tăcerii. 
  
“Ce babilonie!”, gândeam, în timp ce verificam celelalte mail-uri primite, majoritatea avânt conţinut publicitar, mulţumindu-mă să le văd în treacăt, fără prea mare bătaie de cap. 
  
Nu-mi ieşea din minte ceea ce afirmase despre familia mea; dacă a spus, însemna că a gândit şi apoi, cine ştie ce a mai gândit şi nu ştiam. 
  
Eu îl crezusem Făt-Frumos de pe calul alb şi înaripat, dar ce defect de vedere avusesem, căci se dovedise a fi făt-frumos de pe mârţoagă, o gloabă care nu mâncase jăratec în viaţa ei. 
  
Disputa legată de rochia de mireasă ar fi putut continua altfel, s-ar fi putut chiar atenua divergenţele dintre opiniile noastre, iar în alte condiţii, poate mi-aş fi schimbat punctul de vedere în faţa unor argumente emoţionale sau logice. Probabil că aş fi cedat, convinsă fiind că e mai important bărbatul pe care îl iubesc decât locaţia nunţii. 
  
Dar el nu a fost dispus nici la dialog, nici la concesii, părea “activat” ca într-o competiţie pentru supremaţie, ţinând morţiş să câştige. 
  
Chibzuisem îndelung, nu existau indicii care să mă conducă la ipoteza de orgoliu masculin rănit, cum nu se punea nici problema logicii în “discursul” lui de adio. Mai degrabă era altceva, o nemulţumire uriaşă alimentată de-a lungul timpului şi care, clocotise îndelung în aşteptarea momentului propice pentru a ţâşni şi a împroşca totul în jurul ei. 
  
Pesemne, rochia de mireasă a reprezentat prilejul de-a mă ataca şi a-mi reproşa tot ce nu-i convenise în relaţia noastră. Dar de ce aşteptase aşa de mult? 
  
Eram indignată de lipsa lui de curaj, căci nu-mi trecuse niciodată prin cap că ar fi supărat de ceva sau, că ar fi măcinat de sentimente contradictorii. Eu vedeam totul în roz, de aceea dădusem un răspuns afirmativ la cererea în căsătorie, iar acum încercam să mă lămuresc de ce dorise să ne căsătorim dacă ce era roz pentru mine se părea că era cenuşiu pentru el. Dacă îmi aminteam bine, nici nu a pornit strict de la el acea întrebare. 
  
Obişnuiam să mergem periodic în vizită, fie la prietenii mei, fie la ai lui, unii dintre ei având deja copii pe care îi vedeam hârjonindu-se în jurul nostru mai tot timpul. 
  
Într-una din serile petrecute împreună cu prietenii lui, după un pahar de vin, privind galeș către fiul cel mic al gazdei, l-am auzit spunând: 
  
– Vreau şi eu o mogâldeaţă vorbitoare ca asta care ţopăie de colo, colo, zisese el, trecându-şi braţele peste umerii mei şi privindu-mă drăgăstos în ochi. 
  
– O mogâldeaţă? răspunsesem zâmbind încurcată de acel subiect, în premieră. Păi asta înseamnă să ne căsătorim, continuasem eu după o fracţiune de secundă, cu inocentă, minunându-mă de propunerea lui. 
  
– Păi cine ne opreşte? zisese el curtenitor, având un zâmbet lasciv însoțit de o voce pe măsură, iar în clipa următoare era deja în genunchi, la picioarele mele. 
  
– Domnişoara avocată Natalia Anton, vreţi să fiţi soţia mea? mă întrebase afişând un aer solemn, exagerat după părerea mea. 
  
– Dar unde este inelul? răspunsesem eu cu zâmbetul pe buze, păstrând rezerva unei glume de conjunctură, în lipsa unei baze solide. 
  
Nu puteam să iau în serios o asemenea cerere în căsătorie, picată din seninul unei petreceri, sub influenţa aburilor de alcool. 
  
– Bună întrebare! Ai dreptate, m-am pripit, dar se va rezolva mâine, adăugase el sobru şi convins de cele spuse. 
  
În acea seară, propunerea lui Ovidiu nu a făcut decât să mă amuze, părând superficială, am considerat-o drept o glumă bună, la care am încetat să mă gândesc după câteva minute. 
  
A doua seară, pe la ora şase, a venit la mine cu un buchet de trandafiri albi, fredonând “It's my Life”, traversase în goană holul, oprindu-se în sufragerie în faţa mea, unde, cu buchetul într-o mână şi cu inelul în cealaltă, rostise: 
  
– Acum, vrei să fii soţia mea?!întrebase în pripă, nerăbdător. 
  
– Da, Ovidiu, am răspuns, întărind afirmaţia cu un zâmbet dulce, acceptând bucuroasă să-mi pună pe deget inelul. Apoi l-am privit languros şi l-am sărutat pătimaş, rămânând câteva secunde îmbrăţişaţi, fiind mută de emoţie, îmbătată de dragoste. 
  
Nu mă preocupase căsătoria, îl cunoşteam de aproape doi ani, eram mulţumită de cum decurgeau lucrurile între noi, iar “jugul conjugal” mi se părea undeva foarte departe, cu toate implicaţiile şi responsabilităţile lui. 
  
Trăiam deja plăcerea de a fi un cuplu, bucurându-ne de beneficiile traiului în doi, iubindu-ne şi înțelegându-ne perfect. Perfect este un alt cuvânt anapoda, căci totul părea acum să fi fost plăsmuit doar în mintea mea de neştiutoare. 
  
Of, bărbaţii ! Cum să-i înțelegi, dacă dimineaţa îţi spun ”te iubesc”, la prânz te cer în căsătorie, iar seara dau bir cu fugiţii. Ce-o fi fost în mintea lui? Dar în sufletul lui? De ce m-a cerut în căsătorie? Ce-şi dorea de fapt? Nu-l forţasem nicicum să mă ceară de soţie, nefiind una dintre femeile care, prin diverse tertipuri, determină bărbaţii să le ceară mâna. Nu-i indusesem iubitului nicicând pofta şi gustul traiului conjugal, tocmai de aceea răspunsesem pe ton de glumă la întrebarea lui care mi se păruse hazlie. Nu făcusem nici cel mai mic efort să-i sugerez că ar fi timpul să ne căsătorim, fusese dorinţa lui sinceră, care, odată exprimată, a pus în mişcare întregul arsenal al imaginaţiei mele. M-am văzut măritată şi înconjurată de copii, căci dintr-o dată, instinctul matern înflorise în toată splendoarea lui, iar de aici şi până la a-l considera bărbatul potrivit, nu mai fusese decât un fleac, adică inelul de logodnă, simbolizând predilecția amâdurora pentru viitoarea viață de familie. 
  
Mă gândeam cine a fost nesăbuit: el sau eu? Unde am greşit eu şi când? Unde a greşit el şi de câtă vreme? 
  
Mă intriga până la paroxism faptul că ne certasem la trei zile de la cererea în căsătorie, ceea ce însemna că nu era posibil să-i treacă dragostea aşa repede. Dacă ruptura intervenea după trei luni sau trei ani, m-aş fi străduit să născocesc o justificare plauzibilă, însă după trei zile, ce explicaţii să găseşti şi unde să le cauţi? Categoric, era vorba despre altceva, bine ascuns, bine păzit în mintea sau în sufletul lui. Părea ceva ce-l deranjase de multă vreme, care mocnise acolo şi care trebuia să erupă odată și-odată. 
  
Înclinam să cred că momentul izbucnirii a avut legătură tocmai cu cererea în căsătorie, nicidecum cu rochia. Mai degrabă o alarmă biologică din subconştientul lui se activase anunţând pericolul angajamentului sau al unei alegeri greşite. Poate nu eram femeia visurilor lui, ci doar o femeie tolerată pentru un anumit interval de timp, o femeie de care te poţi lipsi ca de palton când vine primăvara: fără niciun regret. 
  
Dar şi aşa, tot era ceva ciudat, era dovada laşităţii şi slăbiciunii sale, acceptarea unui compromis în încercarea de a-şi păcăli propriul “eu”. 
  
Eram din ce în ce mai încurcată, căci nu realizasem nici înainte ce-l incomodase în relaţia noastră şi nu descoperisem nici acum, după ce făcusem efortul să meditez la anumite aspecte ale ei. Începusem cu sexul care, mi-am zis, era foarte important într-o relaţie, dar el reprezentase asul din mâneca fiecăruia. Şi eu, şi el eram extaziaţi de partidele de amor, iar aici nu aveam cum să mă înşel. Era mai mult decât artă, era pasiune şi dorinţă, reverie şi exaltare, erau fantasmele lui amplificate de fanteziile mele, fără îndoială acesta reprezenta punctul nostru forte, nu aici era hiba, sau poate aici era, nevrând să renunţe la mine din cauza sexului, în ciuda celorlalte nemulţumiri de altă natură. 
  
Era un simplu punct de vedere printre noianul de ipoteze ce-mi zburdau prin cap, de-a valma, fără măiestria de a desluşi adevărul. 
  
Ce grozăvie! Dacă îl deranjase ceva, trebuia să caute o cale de a-mi spune. La cât de mult îl iubeam, sigur găseam împreună rezolvarea, sau poate nu l-a răscolit nimic, însă de la sine putere, odată cu cererea în căsătorie s-a autoproclamat capul casei. Dacă el a decretat că nunta se va face la ţară, eu trebuia să aprob, să nu-l contrazic. 
  
E posibil şi asta, ca semn de dominare masculină: iubita este o femeie liberă, însă nevasta este proprietate privată, supusă soţului. 
  
Era, ce-i drept, o teorie barbară, venită de foarte departe în timp, dar care se regăseşte adesea în mentalitatea şi conduita bărbatului zilelor noastre, este drept, mai mult sau mai puţin, în funcţie de cenzura şi autocontrolul fiecăruia. (va urma) 
  
Referinţă Bibliografică:
WEEKEND GRATIS - ROMAN, EDITURA JUNIMEA 2013, CAPITOLUL 3 / Dorina Georgescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2215, Anul VII, 23 ianuarie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Dorina Georgescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dorina Georgescu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!