CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  




Autor: Dorina Georgescu         Ediţia nr. 2213 din 21 ianuarie 2017        Toate Articolele Autorului

WEEKEND GRATIS - Roman, editura Junimea 2013, CAPITOLUL 2
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Capitolul 2 
  
Trecuse de miezul nopţii însă nu puteam să adorm, mai ales că mintea îmi zbura invariabil, şi fără voia mea, la Ovidiu; îmi aminteam ca prin vis, începutul relaţiei noastre, întâlnirile savuroase şi regulate, de obicei în weekend, cu precădere sâmbăta, când, după câteva ore hai-hui prin oraş, urma o noapte incendiară în apartamentul meu. 
  
Sărbătorile de iarnă le petrecusem împreună, eu mai îndrăgostită ca niciodată, bucurându-mă de fiecare clipă scursă în compania lui, avându-l în gând necontenit. Îmi amintesc cu nostalgie primul nostru Crăciun, aproximativ la două luni de la debutul relaţiei noastre, când el mersese la ţară, la părinţii lui, iar eu am rămas în Bucureşti, la mătuşa, cu familia mea. 
  
Masa de Crăciun la mătuşa era una care se prelungea de obicei cam toată ziua, fiind presărată cu discuţii de tot felul şi muzică tradiţională românească. 
  
– Natalia, nu mai termini cu telefonul ăla, te uiţi la el din două în două minute, mă apostrofase mătuşa, la un moment dat, surânzând complice, fiind singura dintre cei prezenţi care ştia de relaţia mea cu Ovidiu. 
  
– Lasă fata în pace, Rodico! De acum este mare, ştie ea ce face! îmi luase tata apărarea, pe un ton serios, timp în care telefonul a sunat iar eu am ieşit din sufragerie, să vorbesc în tihnă. 
  
– Bună, Natalia! 
  
Era Ovidiu, având un ton timid şi rezervat de parcă îşi imagina ca telefonul meu e dat pe speaker. 
  
– Bună, Ovidiu! Ce faci? Mă gândeam la tine, iubitule, am mărturisit eu în culmea fericirii, auzindu-i vocea. 
  
– Abia aştept să te văd, îmi e un dor nebun să te strâng în braţe, să te sărut peste tot, a continuat el, de această dată pe un ton pătimaş ce trăda nerăbdarea. 
  
– Când te întorci în Bucureşti? am întrebat cu un aer disperat, mânată de dorinţa de a-l avea lângă mine. 
  
– M-aş teleporta în momentul ăsta, dar nu se poate, aşa e tradiţia, trebuie să rămân acasă, s-ar supăra rău mama, dar mâine în jurul prânzului ajung, vorbim la telefon, m-a lămurit el, la repezeală. 
  
-Te aştept, iubire! Mă gândesc continuu la tine, Ovidiu, am ţinut să adaug drăgăstos. 
  
– Şi eu la tine, comoara mea! m-a asigurat el pe un ton pasional. 
  
– Zi-mi ce faceţi acolo, sunt curioasă, l-am interogat, cuprinsă de emoție. 
  
– Eu nu fac nimic, Nati; sunt în baia de la etaj, ca să pot vorbi cu tine, jos e plin de rude, o zarvă de nedescris. Aseară am ajutat-o pe mama să prepare câte ceva şi de dimineaţă, la fel. Acum sunt toţi la masă, eu m-am furişat şi am urcat să te sun. Dar voi? a întrebat Ovidiu la fel de curios ca şi mine. 
  
– Noi suntem şapte cu toții; tata cu actuala soţie, Veronica cu soţul şi puştiul ei, eu şi mătuşa. Ascultăm colinde şi stăm la taifas, am răspuns degajată. 
  
– Vreau să fiu cu tine, să te mângâi, să te sărut, să te privesc, l-am auzit şoptindu-mi languros în telefon. 
  
– Ovidiu, l-am întrerupt eu, nu mai vorbi aşa, mă provoci! am zis pe un ton aproape poruncitor, mascând subtil nuanța de voluptate, care să-l asigure că aveam aceleași gânduri. 
  
– Cum să vorbesc altfel, dacă aşa simt? Revelionul îl facem amândoi, nu? Şi de fapt, vin mâine în Bucureşti şi rămânem împreună, că doar suntem în concediu, a ţinut el să completeze. 
  
– Abia aştept, este tot ce-mi doresc! am răspuns, surprinsă de propunerea lui. 
  
– Te sărut de o mie de ori, frumoaso! mai vorbim, pa! a adăugat el, cu aceeaşi voce languroasă de mai înainte. 
  
– Te sărut, iubitule, pa! am răspuns eu cu o voce tandră, plină de iubire. 
  
M-am întors în sufragerie având un aer melancolic, fapt ce nu a trecut neobservat. 
  
– Fata noastră e îndrăgostită! a declarat mătuşa, iarăşi, cu un zâmbet reținut și discret. 
  
– Las-o, Rodico, în pace, de acum este mare, se poate mărita! a sărit din nou tata, în apărarea mea. 
  
– Cine este norocosul? mă întrebase Veronica, de asemenea zâmbind cu subînțeles, având vocea scăzută, ca şi când era un secret. 
  
– Îl cheamă Ovidiu Moise, suntem împreună de vreo două luni, are 31 de ani, e inginer şi adevărul gol-goluţ este că sunt foarte îndrăgostită de el, m-am confesat eu, mai mult în şoaptă, verişoarei. 
  
– Mă bucur pentru tine, Natalia! Știi că am promis, la nuntă eu îţi cumpăr rochia. Îţi voi trimite un catalog, tu îţi alegi ce-ţi place, iar eu fac apoi comanda. Vreau să fii cea mai frumoasă mireasă din Bucureşti! a adăugat ea pe un ton solemn, strângându-mi ușor mâna în mâna ei. 
  
– Mulţumesc, Vero, dar încă nu am vorbit de căsătorie, am adăugat eu simplu, căci era adevărat. 
  
Am continuat apoi să vorbim până spre seară, verzi şi uscate, discuţii pe care eu nu le găseam interesante, însă eram obişnuită încă din copilărie cu genul acesta de conversaţii uşoare care nu preocupau pe nimeni în mod special, dar care umpleau domol şi reconfortant totodată o sărbătoare. 
  
A doua zi, pe la prânz, a sunat Ovidiu: 
  
– Bună, Nati, sunt în faţa blocului, în parcare, am multe bagaje, coboară, te rog, să mă ajuţi, a zis el pe un ton enigmatic, ce m-a surprins. 
  
– Bună, Pişcoţel, vin într-o clipă, am răspuns veselă, luându-mi geaca şi coborând, convinsă fiind că are nevoie de ajutorul meu. 
  
Ovidiu mă aştepta sprijinit de portieră, zâmbind misterios. 
  
– Ce-i pe capotă, Ovidiu? am întrebat, după ce un cadou voluminos, pe care era scris numele meu, mi-a atras instantaneu privirea. 
  
– Cred că un cadou pentru tine, de la Moş Crăciun! L-a aruncat din sanie direct pe maşină! a precizat el având aerul de atotştiitor. 
  
– De unde ştii că este pentru mine? am întrebat bănuitoare, fără să mă apropii de maşină. 
  
– Scrie pe el, este numele tău pe pachet, a răspuns serios Ovidiu. Nu eşti curioasă să vezi ce este înăuntru? a ţinut să mă întrebe pe un ton ispititor. 
  
– Ba da, am răspuns, în timp ce mă îndreptam spre maşină, cu intenţia să-l îmbrăţisez. 
  
– Nu acum, mai întâi să vedem ce ţi-a adus Moşu! a zis el, pe un ton categoric ce păstra totuşi nuanţa de mister de mai devreme. 
  
Am luat cutia, am desfăcut-o şi am găsit o superbă brăţară de aur, pe care făcusem imprudenţa să o probez, de faţă cu Ovidiu, în urmă cu o săptămână. 
  
– Brăţara asta costă o avere! Nici nu pot să mă bucur ştiind ce preţ are, am zis eu mişcată fiind, de gestul lui. 
  
– Aiurea! Pupă-mă mai repede, că mi-a fost dor de tine, Pişculino! a găsit nimerit să zică Ovidiu, luându-mă în braţe şi învârtindu-mă în aer. 
  
– Mulţumesc, să ştii că şi eu am un cadou pentru tine, ceva modest, ai să vezi când intrăm, am ţinut morţiş să comentez. 
  
– Nu contează, Natalia, tu eşti comoara mea! m-a asigurat Ovidiu cu o voce tremurândă de emoţie. 
  
Între timp, am urcat în apartament, eu cu brăţara în mână, iar Ovidiu încărcat de sacoşe pline cu mâncare, de la ai lui. 
  
– Am venit direct la tine iubire, a ţinut să-mi spună când am ajuns în hol; mai cobor că mai sunt câteva sacoşe, vin repede. 
  
– Dar ce-ai facut ? Ai luat tot porcul la Bucureşti? am întrebat, surprinsă fiind de numărul sacoşelor doldora cu de toate. 
  
– E opera mamei, am luat tot ce mi-a pus, nici nu m-am uitat la ele; când a auzit că nu mai vin până dupa Sfântul Ion, a început să burduşească fiecare pungă în parte. 
  
– Hai să le punem în frigider, să scăpam de ele, am propus eu repede. 
  
– Eu le scot şi tu le aranjezi cum crezi că e mai bine, a zis Ovidiu care trecuse deja la despachetat. 
  
– Cinci pungi cu muşchi pentru grătar, o pungă cu ouă, un curcan, tobă, şorici, cârnaţi, două borcane cu brânză, trei borcane cu murături, câteva cu zacuscă, doi cozonaci, plăcintă cu mere, dulceaţă, vin şi o pâine de casă, am inventariat eu în timp ce le strecuram în frigider. 
  
– Mai este un borcan cu sarmale şi unul cu ciorbă de perişoare, mă anunţase Ovidiu la final. 
  
– Putem să botezăm copilul! am zis eu în glumă. 
  
– Pe bune?! Eşti însărcinată?! a întrebat, în egală măsură bucuros şi uimit. 
  
– Nu, am glumit, sunt doar impresionată de bagajul tău, am răspuns râzând, căci aveam chef de şotii, mă simțeam excelent ştiindu-l lângă mine. 
  
Următoarele zile am rămas la mine în apartament, Ovidiu trecând pe la el doar să ia haine de schimb şi atât. În acea perioadă am realizat că aveam o relaţie de cuplu fericită şi multe lucruri în comun. Ne plimbam, râdeam, ne iubeam, dezvăluindu-ne unul altuia de la cele mai mici până la cele mai mari dorinţe. 
  
– Am chef să patinez, ştiu un patinoar unde se serveşte pizza, clătite, cafea şi ceai; ce zici, ieşim? am propus eu într-o seară, înainte de cină. 
  
– Mergem dacă vrei tu, eu nu ştiu să patinez, dar mă uit la tine, a răspuns Ovidiu, având aerul că-l încânta propunerea mea. 
  
– Te învăț să patinezi, dacă vrei, am zis, în timp ce îmbrăcam o pereche de pantaloni roşii, din lână, mulaţi, un pulover tot roşu şi o geacă scurtă, până în talie, albă din puf de pinguin. 
  
– Eşti cea mai frumoasă femeie din lume! a decretat Ovidiu, sărutându-mă apoi îndelung. Te iubesc, frumoaso! Să nu uiţi niciodată! s-a destăinuit el fără pic de rezervă. 
  
– Şi eu te iubesc, mult de tot! am răspuns eu îndrăgostită până peste cap. 
  
La patinoar s-a mulţumit să mă privească, făcându-mi zeci de poze, în timp ce mânca pizza şi bea ceai fierbinte. 
  
– Cea mai tare tipă din sud-estul Europei! a strigat la un moment dat de pe marginea patinoarului, în timp ce eu făceam o piruetă la câţiva metri de el. 
  
– Ovidiu, te aude lumea! am zis, apropiindu-mă în grabă de locul în care se afla. 
  
– Nu-mi pasă de lume! Doar de tine! Sper să ne iubim aşa vreo sută de ani! a ţinut el să-mi precizeze cu un aer sincer şi contemplator. 
  
– Sau o mie! am zis eu cu voioșie, înțelegând ce a vrut să zică. 
  
De Revelion am hotărât să rămânem acasă, hrănindu-ne dragostea între patru ochi. Dimineaţa, pe 31 decembrie, am plecat la cumpărături, mai mult de dragul de a ne plimba prin mulţimea pestriţă şi gălăgioasă care forfotea peste tot cuprinsă de zbuciumul caracteristic sărbătorilor. 
  
– Vreau să cumpărăm struguri şi peşte afumat, am zis eu intrând în supermarket, pentru a mă asigura că dacă uit, îşi va aminti el. 
  
– Şi caşcaval, citrice mai avem? a adăugat Ovidiu în timp ce priveam rafturile cu lactate. 
  
În cele din urmă am luat mai multe decât ne propusesem, de parcă mergeam în excursie a doua zi, reuşind să ajungem acasă în jurul prânzului, când a început şi în apartamentul meu febra pregătirilor pentru masa de Revelion. 
  
– Eu vreau friptură de porc la tavă, în rest, pregătim ce vrei tu, a zis Ovidiu, echipat deja ca un bucătar. 
  
– Preparăm mai întâi friptura, apoi pulpa de curcan, plachia de peşte şi prăjim cârnaţii, am stabilit eu programul de gătit, în funcţie de dorinţa lui Ovidiu. 
  
– Nati, cine crezi că mănâncă atât? Suntem singuri şi în plus am văzut că ai luat fel de fel de cutiuţe pentru aperitiv, nu este mult prea mult? a întrebat el şovăind. 
  
– Mult, puţin, e relativ, masa de Revelion trebuie să fie îmbelşugată; de mâncat, vom vedea noi ce mâncăm... 
  
– Cum zici tu, Pişculino, m-a întrerupt Ovidiu, eu încep să pregătesc friptura, a adăugat apropiindu-se de mine cu intenţia de a mă săruta. 
  
Ovidiu adora să gătească, având o slăbiciune pentru bucătăria tradiţională românească, susţinută de răbdare, îndemânare şi talent. 
  
– Eşti un adevărat maestru, Ovidiu! am zis eu, după care am început să pregătesc tortul, mai bine zis, crema şi frişca, deoarece blatul îl preparasem cu o zi înainte. 
  
Mă simţeam minunat, eram împreună, ceea ce era suficient pe atunci ca să fiu fericită. 
  
El părea că se amuză gătind, fiind mai mult preocupat de mine decât de prepararea bucatelor, impresionându-mă cu flerul şi dezinvoltura probate în această situaţie. 
  
– Te iubesc! l-am auzit spunându-mi, la un moment dat, livid la faţă, privindu-mă fix, copleşit de dragostea ce mi-o purta. 
  
– Şi eu te iubesc, am răspuns automat, având o privire ce trăda probabil atracţia mea pentru el. 
  
Nu ştiam ce să ne mai spunem, nu ne mai ajungeau cuvintele pentru a ne împărtăşi sentimentele, găsindu-le prea mici pentru o iubire aşa de mare; eram fericiţi şi mulţumiţi de a gusta din plin fiecare minut petrecut împreună. Îmi plăcea să-l privesc când mergea la chiuvetă să spele vreun vas, îi admiram picioarele lungi şi fesele a caror musculatură îi întăreau aerul de bărbat viril, când deschidea cuptorul ca să verifice friptura îi priveam braţele vânjoase şi degetele lungi, când se răsucea dupa vreo ustensilă de bucătărie îi admiram buzele senzuale, ochii scânteietori, părul negru, uşor ondulat care îi ajungea până la prima cută de pe frunte în momentele de nedumerire, pe scurt eram fascinată de alura lui pe care o găseam deosebit de masculină, fiind un amestec de forţă şi blândeţe, iar privirea caldă dar pătrunzătoare, în care se oglindeau iubirea, dorinţa şi pasiunea, mă tulbura profund. 
  
– Nu avem verdeaţă? întrebase Ovidiu deschizând frigiderul şi privind îndelung. 
  
– Avem, jos în cutie, priveşte cu atenţie, poate este altceva deasupra ei, am răspuns continuând să bat frişca. 
  
– Am găsit-o, a răspuns el, mergând spre chiuvetă cu punga de verdeaţă în mână. 
  
– Super! am exclamat eu fericită. 
  
– Cum a ieşit frişca? M-a întrebat curios în timp ce spăla pătrunjelul şi mărarul. 
  
– Nu am gustat, dar arată bine, am răspuns iute, oprind mixerul. 
  
Ovidiu a lăsat farfuria cu verdeaţă pe colţul mesei, s-a apropiat de mine şi cu degetul arătător a luat frişcă din castron, a gustat privindu-mă, schiţând un zâmbet pătimaş, după care a mai luat frişcă pe deget şi aţintindu-şi privirea spre gura mea, mi-a întins pe buze frişca cu o mişcare delicată, apoi m-a sărutat ţinându-mă cu mâna dreaptă de umeri iar pe cealaltă strecurând-o pe sub rochie până sus, între pulpe. 
  
– Se arde friptura, am îngăimat eu înfiorată toată. 
  
– Atunci, după ce scoatem friptura, a zis el începând să toace la repezeală verdeaţa. 
  
– Merg să fac duş, că m-am încins, am spus ieşind din bucătărie val-vârtej. 
  
– Vin după tine, a adăugat el surâzător, privindu-mă cu insistenţă. 
  
Revelionul acela a fost un vis, am petrecut ore în şir dezmierdându-ne, iubindu-ne, fiecare reuşind să-şi armonizeze dorinţele cu ale celuilalt. 
  
– Ce zici dacă mergem în Piaţa Universităţii să vedem artificiile? întrebase Ovidiu aproape de miezul nopţii. 
  
– Îmi surâde ideea, dar nu stăm mult că înghețăm, am răspuns încântată de a trece în noul an împreună, pierduţi în mulţimea din centrul Bucureştiului. 
  
– Stăm cât vrei tu, Pişculino! Ies să iau o şampanie din frigider să o duc în maşină, a răspuns Ovidiu având un aer destins. 
  
– Şi două pahare de sticlă, să le spargem după ce bem,am adăugat eu în timp ce mă îmbrăcam cu o fustă de lână de culoarea muştarului, o geacă îmblănită cu glugă, după care am ieşit, mergând voioasă, spre parcare, în urma lui. 
  
Am ajuns în centrul capitalei cu câteva minute înainte de miezul nopții, dibuind, cu mult noroc, ce-i drept, o străduţă mai liberă la câteva sute de metri de Piaţă, apoi am coborât cu şampania şi paharele după noi făcând câţiva paşi în direcţia scenei pe care nici nu reuşeam să o zărim din poziţia aceea. 
  
– Ce puhoi de lume! a remarcat el, dându-şi seama că nu aveam şanse să înaintăm prea mult. 
  
– Era de aşteptat, oamenii aceştia au venit cu mult înainte să înceapă programul. Oricum e bine unde suntem, se aude muzica şi cu siguranţă vom vedea artificiile, deci exact ce ne doream, am zis eu mulţumită de atmosfera de sărbătoare. 
  
Timpul rămas până la trecerea în noul an l-am petrecut surâzători, fredonând şi dansând odată cu cei din vecinătatea noastră. 
  
– La mulţi ani, iubirea mea! a toastat Ovidiu, la trecerea în noul an, sărutându-mă şi strângându-mă cu putere în braţe. 
  
– La mulţi ani! am răspuns fericită, sorbind din şampanie. 
  
Am privit apoi artificiile, captivaţi de spectacol, după care ne-am îndreptat spre maşină cu intenţia să ne întoarcem acasă. 
  
– Ce facem cu paharele, că nu le-am spart? întrebase el răsucind cheia în contact. 
  
– Păi nici nu aveam unde; ce zici dacă ieşim din oraş şi le spargem pe câmp? am propus eu dornică de o aventură nocturnă. 
  
– Bună idee, aşa facem! a răspuns Ovidiu vrăjit de sugestia mea aiurită. 
  
Drumul până la cea mai apropiată ieşire din capitală l-am parcurs ascultând muzică, bând şampanie şi mângâindu-l pe Ovidiu, ba pe păr, ba pe ceafă, adică la întâmplare din dorinţa de a-l dezmierda, căci îl vedeam mult prea concentrat şi serios pentru o noapte de petrecere. 
  
– Vrei şampanie? am întrebat aproape de periferie, în timp ce beam înghiţitură după înghiţitură, simţindu-mă din ce în ce mai euforică. 
  
– Nu, Natalia, am gustat un pic la Universitate, îmi ajunge, dacă ne opreşte Poliţia? a răspuns el serios şi hotărât. 
  
– Cred că sunt beată, am uitat deja de Poliţie! am zis eu veselă, sorbind altă picătură de şampanie. 
  
Ne-am oprit pe câmp în vecinătatea unei unităţi militare, am ciocnit, am băut şampanie, după care, am spart paharele punându-ne câte o dorinţă. 
  
– Ovidiu, eu fac câţiva paşi că mă simt ameţită, am zis în timp ce alergam, îndepărtându-mă de maşină. 
  
– Vin cu tine, a răspuns afectuos, prinzându-mă de mână . 
  
După vreo zece metri, ne-am întors şi, sprijinită de portiera din spate, priveam visătoare cerul. 
  
– Ce frumos este totul! Îmi place Luna când e aşa mare şi este atâta lumină... 
  
– Şi mie îmi place, frumoaso, m-a întrerupt Ovidiu, mutându-şi repede privirea de la lună la mine, de parcă îmi citise gândurile. 
  
– Vino, am zis, deschizând larg braţele, nerăbdătoare să-l îmbrăţişez, sărutându-l şi strângându-l la pieptul meu cu nesaț. 
  
După câteva minute, îi auzeam răsuflarea greoaie, caracteristică unui bărbat stârnit şi, topită de dorinţă, i-am şoptit, privindu-l galeş şi strângându-l cu repeziciune, de mâini: 
  
– Vreau să facem dragoste. 
  
– Ştiu; şi eu vreau, a zis în timp ce deschidea portiera din faţă cu mâna dreaptă. 
  
M-am răsucit apoi spre maşină, profitând de spaţiul creat anume pentru ceea ce avea să urmeze. 
  
– Ce femeie frumoasă eşti! l-am auzit exclamând în spatele meu în timp ce-şi plimba mâinile pe piciarele mele de jos în sus, ridicându-mi totodată fusta. 
  
– Ce bine e, Ovidiu! ce mult îmi place! te ador! îi spuneam în şoaptă, înrobită de plăcere. 
  
– Şi eu te ador, frumoaso! zicea el, în timp ce-mi mângâia umerii, sânii şi coapsele într-un du-te vino alert. 
  
– Îmi place aşa, iubitule! îngăimam aproape fără vlagă, vreau şi... 
  
– Sunt la ordinele dumneavoastră, doamnă! m-a întrerupt având tonul unui corsar medieval. 
  
– Ce-mi place să..., a exclamat, aflat în preajma extazului, însă vocea lui a fost acoperită de ţipetele mele de plăcere care se propagau, sfâşiind aerul rece al nopţii dintre ani. 
  
Am deschis televizorul, încercând astfel să alung aceste amintiri tulburător de frumoase, expandate în mintea mea în ultimele minute, ca boabele de orez. 
  
Oricât de supărată aş fi fost în prezent pe Ovidiu, nu puteam să neg relaţia noastră, iubirea şi pasiunea cu care ne dăruisem unul altuia. 
  
Am mers în bucătărie să-mi prepar un ceai de lămâie cu gheaţă, copleşită de un dor nebun ce mă persecuta, aruncând scântei incendiare peste umbra trecutului. 
  
Deodată, mi s-a năzărit să-i trimit un mail cu intenţia de a-i împărtăşi, pe cât posibil, frământările mele, însă, pe măsură ce tastam, realizam că nu sunt decât o femeie părăsită care se tânguie, capabilă să-l asalteze cu declaraţii de dragoste pe fostul iubit. Acest gând m-a determinat să renunţ, căci ar fi fost de prisos, din moment ce toate dovezile de iubire acumulate în aproape doi ani nu-l determinaseră miercuri seară să se oprească la momentul oportun, cum puteam să fiu atât de naivă, să-mi închipui că s-ar împiedica de această disperată declaraţie de dragoste şi ar revenii în braţele mele, acum. Renunţând, evitam o perspectivă sumbră, aceea de a mă transforma instantaneu într-o gâsculiţă lipsită de orice haz, înjosindu-mă tocmai în faţa celui care mă umilise, nu mai departe de câteva zile. 
  
Renunţarea are uneori beneficiile ei, scutindu-ne să plătim cât nu face pentru un gând, o dorinţă, o idee. Se înțelege, doream încă să se întoarcă în viaţa mea, însă pe alt drum, neputând să ridic un zid între iubire şi demnitate, nici să dărâm puntea dintre adevăr şi respectul de sine. ( va urma) 
  
Referinţă Bibliografică:
WEEKEND GRATIS - Roman, editura Junimea 2013, CAPITOLUL 2 / Dorina Georgescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2213, Anul VII, 21 ianuarie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Dorina Georgescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dorina Georgescu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!