CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  




Autor: Dorina Georgescu         Ediţia nr. 2210 din 18 ianuarie 2017        Toate Articolele Autorului

WEEKEND GRATIS - ROMAN, EDITURA JUNIMEA 2013, CAPITOLUL 1
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Dorina Georgescu  
 
Weekend gratis  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Editura Junimea  
 
Iaşi – 2013  
 
Capitolul 1  
 
Se înserase prea devreme, remarcasem, frământată de gânduri, în timp ce mă întorceam de la Auchan, unde mă oprisem după serviciu şi, tot alergând de la un raion la altul, constatasem spre final, că se întunecase de-a binelea. Dar în câteva minute ajungeam acasă, cu tot traficul vâscos, caracteristic orelor de vârf în Bucureşti şi devenisem subit nerăbdătoare să dau jos agrafele, care îmi strângeau părul într-un coc aproape de ceafă, rochia şi pantofii. Era o pereche de pantofi Giuseppe Zanotti, din piele roz pal cu imprimeu piton, decupaţi în faţă, cu tocuri foarte înalte și platformă de câțiva milimetri, superbi, pe care îi cumpărasem împreună cu Ovidiu în urmă cu două zile, exact înainte de ceartă.  
 
– Pantofii ăştia chiar îmi plac, Natalia! zisese el în magazin, când îi probasem, studiindu-mă din cap până în picioare, în timp ce privirea îi alunecase de la bust spre talie şi mai apoi spre glezne.  
 
– După cum vorbeşti, nu ştiu dacă pantofii te farmecă acum, prea pari dus, îi răspunsesem continuând să mă admir în oglindă, convinsă fiind că îi zburase gândul la ceva mult mai intim.  
 
– Serios, ai glezne foarte sexi şi nişte gambe tocmai bune de muşcat! a găsit de cuviinţa să precizeze el pe un ton, de parcă răsfoia revista Playboy în miezul nopţii.  
 
Eram amândoi istoviţi după orele petrecute la serviciu şi raita prin magazine, dar pe Ovidiu, oboseala nu-l împiedica niciodată să privească, cel puţin cu ochii minţii, ceva mai sus de tivul fustei.  
 
– Abia aştept să-mi fac un duş, mă simt murată ca o frunză de țelină, zisesem imediat ce păşisem în apartament, cu intenţia să-i mut gândul, nefiind departe de adevăr.  
 
– Şi eu abia aştept să te văd defilând pe tocurile astea subţiri, care mă inspiră!  
 
– Te inspiră la ce? am întrebat pe un ton rece, cu o urmă de sarcasm.  
 
– La ce crezi? a reuşit Ovidiu să articuleze, împrumutând ceva din atitudinea mea, dorind să-mi atragă astfel atenţia că era în mare parte nemulţumit de starea mea.  
 
– Poate mai târziu, după ce mâncăm, i-am răspuns, perturbându-l brusc, ştiind ce însemna "a defila" pentru Ovidiu, căci detestasem permanent acest soi de romantism planificat.  
 
Însă seara aceea avea sa fie fără pereche, fără să semene cu vreuna din cele precedente, pe care le petrecusem împreună.  
 
În timp ce îmi scoteam bluza, îl auzisem pe Ovidiu, din baie, glăsuind:  
 
– Am uitat să-ţi spun, azi a sunat mama, a zis ca e imposibil să facem nunta în Bucureşti, aşadar, trebuie să mergem la Urluiu, în a doua sâmbătă din luna octombrie. Mi-a spus că a tocmit deja lăutarii, un taraf renumit din județul nostru.  
 
– Ce zici? am întrebat buimăcită, căci subiectul era dezbătut şi-l considerasem încheiat.  
 
În ultimul weekend, Ovidiu mă ceruse în căsătorie, iar în următoarele zile, familiile noastre erau deja cu gândul la data evenimentului mult aşteptat. Cum nimic nu este perfect pe lumea asta, o problemă se ivise totuşi, locaţia nunţii. Ovidiu ţinuse să-mi spună că părinţii lui vor să facem nunta la ţară, după tradiţia locului, iar eu îi amintisem că mi-am dorit mereu o nuntă în Bucureşti, la un restaurant decent, cu un decor modern. Chiar îi explicasem că am tot dreptul să aleg locul sau să pun la punct detaliile, fiind nunta mea, amintindu-i, în treacăt, că verişoara mea din Franţa îmi promisese de multă vreme rochia de mireasă, creaţia unei renumite case de modă din Paris.  
 
– Am zis că nunta o vom face la Urluiu, întărise el răspunsul, de parcă ar fi zis ”mă duc să-mi fac ghetele cu cremă”.  
 
– De auzit am auzit, dar nu am înţeles, răspunsesem, apropiindu-mă de el cu bluza în mână, chiar în uşa dormitorului.  
 
– Am vorbit azi cu mama a repetat el pe un ton glacial, insistă să facem nunta la ţară, la Urluiu. Am încercat în toate felurile să îi explic că tu vrei în Bucureşti, dar degeaba, zisese el, având aerul că se resemnase deja.  
 
– Trebuia să îi explici mai bine! m-am aprins eu. E nunta mea şi se va desfăşura unde îmi convine! Dacă tata ar dori să facem nunta la Predeal, în restaurantul lui? Mai ales că avem posibilitatea să-i găzduim onorabil pe toți nuntașii. Cum ar fi? Nu, nu voi face nunta la Urluiu, cu rochie adusă din Franţa! spusesem pe un ton ridicat, de acum nervoasă la gândul că nunta mea era planificată după bunul plac al viitoarei soacre.  
 
– M-ai terorizat cu rochia ta de la Paris! izbucnise el, aproape ţipând, mie îmi e indiferent unde se va face nunta! Şi apoi pe tine te credeam raţională! Nu pot să lupt cu amândouă; am încercat să o înțeleg pe mama şi pe tine, deopotrivă! Cred că ar fi cazul să cedezi, fiindcă eşti mai mică! Prea te dai de ceasul morţii cu nunta asta!  
 
– Ce vorbeşti? De unde asta, că dacă sunt mai tânără, trebuie să cedez? Mama ta ar trebui să fie mai înțeleaptă, că doar nu a trăit degeaba, să fie rezonabilă, că doar nu se mărită ea! continuasem, pe acelaşi ton răzvrătit.  
 
– Ştii ceva? Mi-a ajuns! M-am săturat şi de tine şi de mama! Nu vrei la Urluiu, atunci nu ne mai căsătorim; poate chiar era o greșeală nunta asta! Tu visezi cai verzi pe pereţi şi de fiecare dată eu trebuie să accept. În relaţia asta, toate au fost cum ai vrut tu sau nu au fost deloc; nu ţi-a păsat niciodată de părerile mele, tu le ştii pe toate, dorinţele mele nu fac doi bani în ochii tăi!  
 
Era deja prea mult, confunda părerile lui cu doleanțele viitoarei mele soacre.  
 
– Ce-mi aud urechile?! Ce înseamnă asta? Nu ţin cont de tine?! De dorinţele tale? întrebasem pe cât de mirată pe atât de indignată.  
 
Prinsă în vârtejul amintirilor, între timp ajunsesem în faţa blocului şi nu-mi venea să cobor din maşină, rămăsesem dusă cu gândul la Ovidiu, la spectacolul de miercuri seară care mă rănise cu precizia şi intensitatea unui laser.  
 
Eram tristă şi confuză de două zile pentru că mi se părea ireal ceea ce se petrecuse şi de aceea încercam să-mi controlez emoţiile, refuzând, practic, să iau în serios evenimentele recente întâmplate între mine şi el.  
 
Era ceva în adâncul ființei mele, care parcă nega realitatea, aşteptând un miracol sau pe cineva care să-mi spună că a fost doar un vis urât; însă zilele treceau, iar episodul de miercuri seară se proţăpise în mintea mea, în prima linie, ca la război. Deja nu mai aveam putere să neg sau să ignor duelul verbal, care adusese haos în relaţia noastră, începeam uşor, uşor, să analizez cum am ajuns în acel punct, unde greşisem şi cum de nu am înțeles din timp ce anume îl intrigase pe iubitul meu.  
 
Mă întrebam cum am putut să fiu atât de oarbă şi superficială, încât să las timp şi loc în sufletul său pentru a spori multitudinea de frustrări, care se înghesuiseră miercuri seară să iasă la iveală, de parcă se călcau de ceva vreme pe picioare, într-un dans rapid, dar fără ritm.  
 
Eram revoltată pe mine însămi, întrebându-mă dacă nemulțumirile lui aveau vreo legătură cu mine, sau dacă veneau de foarte departe în timp, în urma unui lanţ de eşecuri personale, trecute cu vederea prea uşor. Dar chiar aşa fiind, mă acuzam că nu cercetasem cu răbdare omul de lângă mine; credeam orbeşte că îl iubesc, iar acum, îmi dădeam seama că nici nu-l cunoşteam, mă rănea gândul că totul fusese doar o iluzie, ca-ntr-un roman trist, în care eroina rămâne din prima cu mâinile goale.  
 
Mă măcina neputinţa de a schimba ceva din conversaţia aceea, mă gândeam, dacă ar fi fost posibil să dau timpul înapoi, altfel ar fi decurs totul, însă acestea erau doar speculaţii nefondate şi imposibile, omeneşte vorbind. Continuau periodic să-mi revină în minte toate vorbele usturătoare spuse de el, fiind incapabilă să le ignor.  
 
– Ştii ceva? Nu mă mai interesează nici cât negru sub unghie! Mărită-te unde vrei, cu cine vrei! Oricum nu-ţi pasă decât de tine. Uită că m-ai cunoscut!  
 
Şi în momentul următor şi-a luat geaca din cuier, semn că va pleca, însă a continuat, plin de nervi:  
 
– Ce mă interesează pe mine rochia ta? Putea să fie adusă şi de pe Lună! mi s-a adresat cu glas puternic şi răstit.  
 
– Lasă rochia, dar mătuşa a vorbit deja la restaurant, am adăugat eu cu o voce scăzută, semn că sunt dispusă totuşi să ne înțelegem cumva; însă cuvântul ”mătuşă” a declanşat o adevărată explozie, aşa că l-am auzit urlând:  
 
– Mătuşa ta, poate să hotărască unde se va face nunta, dar mama nu? Mi s-a luat şi de mătuşă-ta aia cu aere de pension şi de curva de vară-ta care s-a măritat de trei ori în zece ani pe unde i s-a năzărit, iar eu nu pot să mă însor unde vreau eu! Incredibil!  
 
– Uşurel ! Nu-ţi permit să vorbeşti în felul acesta despre ele! Treaba asta ne privește strict pe noi doi! Nu-ţi ajunge că m-ai jignit pe mine? l-am întrerupt eu, cu glas tare şi ascuţit.  
 
– Ca să nu mai jignesc pe nimeni, plec! a continuat el pe un ton hotărât, dar fără să se clintească din faţa televizorului.  
 
– Dacă asta îţi doreşti, atunci pleacă, nu te pot reţine cu forţa, am zis, extenuată de discuţie şi şocată de ce-mi auziseră urechile.  
 
– Da, plec ! O femeie isterică aşa ca tine găsesc o sută la gura metroului! a rostit în grabă, cu fața schimonosită de furie.  
 
Şi a plecat întărâtat, în cea mai mare viteză, lăsând în urmă un vis risipit de greutatea vorbelor de ocară, stocate în mintea mea ca pe un CD.  
 
Rămăsesem stoarsă şi răvăşită, iar ecoul acelei conversaţii stupide mă urmărea cu înverşunare, astfel că îmi era imposibil să înțeleg ce anume a declanşat potopul de replici dure, care îmi lăsaseră sufletul zdrobit cu viteza glonţului ieşit de pe ţeava puştii, ca într-un atentat terorist.  
 
Simţeam o piatră pe inimă şi o tristeţe aprigă îmi acaparase toată fiinţa, lăsându-mă vlăguită şi fără chef de viaţă. Dintr-o dată, nu îmi era clar viitorul relaţiei noastre. Dar care relaţie? Poate venise timpul să vorbesc la trecut de ea, sau să nu mai vorbesc deloc. Cât de uşor se poate nărui totul într-o clipă!  
 
Chibzuiam acum, abătută fiind, că acel aforism celebru, “carpe diem”, este cel mai profund şi realist îndemn din câte am auzit, în ciuda faptului că nu-l agreasem în trecut, neaflându-se pe lista preferinţelor mele, deoarece găsisem în această maximă ceva provizoriu, fără consistenţa pe care o dă viitorul şi fără măreţia veşniciei la care visează în taină orice pământean. Acel ”carpe diem”, mi se păruse superficial pentru gustul meu; aproape că-l asociasem cu ceva vulgar, nesocotind cu bună ştiinţă înţelepciunea poetului latin, chiar dacă în sinea mea îi dădeam uneori dreptate. Preferasem să fac abstracţie de vremelnicia fiinţei umane, oferind alte valenţe acestei locuţiuni străvechi.  
 
În seara aceea însă, avusesem o revelaţie, dintr-o dată am simţit că-l preţuiesc, graţie realismului său de netăgăduit şi al mesajului transmis: nu există permanenţă, căutaţi în zadar, voi fiinţe muritoare – melanj straniu de materie perisabilă!  
 
Părea, ce-i drept, o descoperire amară, însă avea farmecul ei, fiind egala realităţii şi, în cele din urmă, ce contează mai mult ca realitatea? Dincolo de realitate, nu mai găsim nimic, ne pierdem în abisul dorinţelor şi visurilor noastre care sunt la fel de efemere ca şi viaţa. A dori este un verb care te face să cazi în păcat, în păcatul de a crede că totul este posibil, de a spera că fericirea va veni într-o zi, că este suficient să întinzi mâna ca să-l prinzi pe Făt-Frumos, de a-ţi imagina că un zâmbet este suficient ca să-ţi crească aripi, înseamnă toate acestea şi încă multe altele şi poate este într-adevăr un păcat, însă ce-am fi fost fără “a dori”?  
 
Aici se află concentrată întreaga scuză a omenirii, nu am fi fost nimic, nu am fi avansat, am fi rămas în peşterile din Neanderthal, căci, năzuința face parte din natura umană, având un rol de necontestat în evoluţia omenirii.  
 
Însă eu, care eram o muritoare oarecare, îmi dorisem să iubesc şi să fiu iubită, îmi dorisem să găsesc fericirea, nu să merg în altă galaxie, îmi dorisem o viaţă simplă alături de omul iubit, nu să devin star de cinema, îmi dorisem o nuntă decentă într-un restaurant din Bucureşti, crezând că am dreptul să aleg şi să visez. Dar ce vis amar! Şi ce mireasă ciudată devenisem, fără mire, însă, după toate aparenţele, cu o soacră! Dacă persista în prim plan soacra, exista, cu certitudine pe undeva şi un mire! Corect, însă mirele a fugit! Sau poate mireasa șugubeață l-a împins pe derdeluş, vrând să verifice măiestria mirelui de a-şi păstra echilibrul! Sau pur şi simplu mireasa a vrut să se convingă dacă ea era într-adevăr aleasa! Poate avea îndoieli sau poate avea mirele.  
 
Mda! Este ceva amuzant în teoria asta, dar nu ştiu cu exactitate ce anume: ori rochia mea de la Paris, ori dealurile înnoroite de la Urluiu! În fine, ce rost mai are, din moment ce a plecat.  
 
Of ! Eram istovită fizic şi psihic şi gândeam că ar fi mai bine să dorm, să uit de tot şi de toate.  
 
Am intrat în apartament încărcată de cumpărături, iar prima dorinţă a fost să-mi fac un duş, să îndepărtez praful de pe mine şi odată cu el, tot ce-mi otrăvise sufletul. Sub duş şi sub puterea mirifică a apei, gândul mi-a zburat necugetat încă o dată la Ovidiu.  
 
Când l-am cunoscut, în urmă cu un an şi opt luni, nu bănuisem ce furtună de emoţii şi sentimente mă va aştepta. Era într-o seară încă frumoasă de toamnă târzie, la aniversarea prietenei mele Roxana; el venise acolo cu verişorul sărbătoritei, recent întors din State, care era dornic să-şi petreacă timpul în compania prietenilor din copilărie. Din acest motiv, cei doi sosiseră împreună, veseli şi puşi pe chef, ceea ce era o notă foarte bună pentru un eveniment ca acela, mai ales că sărbătorita era o rebelă convinsă.  
 
Pe Ovidiu îl cunoscusem mai demult, la tribunal, chiar în sala de şedinţă, unde mi-l prezentase un coleg avocat. El era martor într-un litigiu de muncă, un proces lung şi încâlcit, afirmase colegul meu, însă a fost singura dată când l-am zărit, suficient pentru a observa câteva detalii. Îmi aminteam cu plăcere că-mi lăsase o impresie bună, mă cucerise cu atitudinea lui, pe cât de masculină pe atât de senzuală, având alura unui tip din reclamele de after shave, care emana forţă, seriozitate, stăpânire de sine şi mister, gândindu-mă la el, încă de pe atunci ca la un potenţial iubit. De aceea mă bucurasem enorm că întâmplarea făcuse să ne revedem, poate soarta, nu ştiam exact, erau doar gânduri fugare şi răzleţe care păreau să mă încânte teribil.  
 
Ce romantică şi deosebită a fost seara aceea! După miezul nopţii, vlăguită de distracţie, ieşisem pe terasă, sătulă de gălăgie şi de agitaţia caracteristică unei petreceri boeme, avidă de linişte, savurând relaxată o delicioasă îngheţată cu fistic. Deodată, am simţit o mână fermă ce-mi cuprinsese talia şi o voce deosebit de melodioasă, de o lascivitate infailibilă, care îmi şoptea la ureche un simplu şi nevinovat ”ce faci?”, determinându-mă să mă răsucesc brusc, iar în momentul următor m-am ales cu un sărut pe obrazul drept, mai mult o atingere fugară, care în mintea mea lipsită de discernământ la acea oră târzie s-a transformat într-o invitație, astfel că în următoarea secundă îl sărutam cu ardoare pe buze.  
 
Multă vreme după aceea, am analizat ce mă împinsese să am acea reacţie frivolă, lipsită de control şi decenţă şi cum de ajunsesem într-o situaţie în care nu mă recunoşteam. Mă întrebasem ce s-ar fi întâmplat dacă nu-l sărutam, poate fusese numai o îmbrăţişare amicală, fără consecinţe amoroase pe care eu o transformasem, fără să gândesc, în altceva.  
 
Oricum seara aceea a fost magnifică, fără să regret, mă mulţumisem doar să presupun că instinctul ne călăuzeşte uneori exact unde trebuie şi merită să-l urmăm orbeşte, din când în când, fie şi numai pentru faptul de a descoperi unde se află graniţa dintre el şi raţiune.  
 
– Dă-mi şi mie îngheţată, zisese Ovidiu cu o voce ce te făcea să te dezbraci singură.  
 
Totuşi, am găsit potrivit să nu-i răspund, m-am aplecat însă spre cupă, prinzând cu buzele câtă îngheţată am putut şi cu capul uşor ridicat m-am apropiat mai mult de el, lăsând îngheţata de pe buzele mele să le acopere domol pe ale lui. Şi în acest fel a început ceva magic: el şi-a apăsat uşor buzele pe ale mele şi cu gura întredeschisă a lins îngheţata, mai întâi cu vârful limbii, de pe buza de sus, apoi după bărbie şi mai apoi cu toată limba de pe gât.  
 
Ne-am privit preţ de câteva secunde, în ochi, apoi am continuat:  
 
– Mai vrei? l-am întrebat, lăsând voit să-mi alunece îngheţata de pe linguriţă în decolteul bluzei. De această dată a fost rândul lui să nu răspundă la întrebare, însă cu o mişcare lină şi delicată şi-a apropiat capul de sânii mei şi a început să guste îngheţata meticulos, aşa încât, după câteva clipe, eram înfiorată din cap până în picioare, manipulată de o forţă puternică gândindu-mă deja, ce loc izolat exista prin preajmă. Simţeam că-l doresc cu ardoare, de parcă s-ar fi oprit timpul în loc dacă nu l-aş fi avut; în momentele acelea, chiar nimic nu mai conta, singura realitate pe care o percepeam era legată de o dorinţă mistuitoare care nu-mi dădea pace. Într-o fracţiune de secundă, am trecut în revistă grădina şi casa şi, în ciuda faptului că eram conştientă că orice loc aş fi ales, ar fi fost oricum lipsit de intimitate, am continuat să cercetez sub influenţa unui imbold erotic persistent, care mă tortura, netrecându-mi prin cap să cedez. Şi nu am renunţat, am urcat împreună la etaj, într-unul dintre dormitoare, am ieşit pe balcon unde au urmat câteva minute sublime de sex sălbatic sub imperiul poftelor carnale şi al exaltării simţurilor, dezlănţuite precum lava unui vulcan.  
 
Ceea ce se petrecuse pe balcon îmi stârnea, ori de câte ori îmi aminteam, fiori.  
 
A doua zi, după o scurtă rememorare a evenimentelor, am ajuns la concluzia că a omite este cea mai bună soluţie. Mă temeam să aştept ceva în continuare, având certitudinea că bărbaţii sunt, în general, superficiali şi nepăsători. Ceea ce pentru mine consta într-o experienţă de neuitat, pentru el putea fi doar sex pasager cu o necunoscută într-o seară de toamnă târzie.  
 
Am petrecut câteva ore bune în duminica următoare, gândindu-mă la el şi la seara de dinainte pentru că îmi făcea plăcere şi eram cuprinsă în mrejele misterului, care învăluiau atitudinea mea din seara trecută. Experienţa aceea reprezenta ceva singular în viaţa mea, nu ştiu dacă văzusem în filme aşa ceva, cert era că nu mă recunoşteam în fata îndrăzneaţă şi lascivă de pe terasă. Întotdeauna avusesem ideea că o domnișoară trebuie să aibă o conduită rezervată în relaţiile cu bărbaţii, deoarece un singur strop de cutezanţă ar arunca-o fulgerător de pe orbita decenţei pe cea a moravurilor. În pofida faptului că fusesem departe de această teorie, în mod inexplicabil, nu mă simţeam nici imorală, nici vulgară, nici vinovată. Ba chiar găseam ceva măreţ în tumultul simţurilor dezlănţuite, uluită de ce se petrecuse, iubind acea fată care îşi permisese, dincolo de principii şi prejudecăţi, să facă ce simţise, cu o ardoare uimitoare, având aerul unei vedete. Eram vrăjită de unicitatea evenimentului surpriză din viaţa mea şi de rezonanţa acestuia, dornică să încep o viată nouă împreună cu Ovidiu. Eram precum sugarul care descoperă din întâmplare că-şi poate mişca degetele, şi repetă, cu entuziasm, dar fără putinţa de a înțelege ce se petrece cu mâinile lui. Nici eu nu înțelegeam ce se petrecea cu mine, cu toate că aveam trei decenii de viaţă în spatele meu.  
 
Toate aceste gânduri mi s-au perindat câteva ore bune prin cap, dându-mi o stare de beatitudine, fără urma de frământare pe care ţi-o dă greşeala.  
 
Am făcut ce trebuia, îmi tot spuneam, ce-i era necesar inimii mele, nepăsându-mi dacă el vedea lucrurile în roz, în gri sau în negru, dacă avea să mă mai caute sau nu. Fusese o afacere între mine şi sinele meu, iar el putea să fie ori prințul ce apare pe un cal alb, ori năluca ce se pierde în ceaţa zorilor.  
 
Era adevărat, mi-aş fi dorit să fie principele inimii mele, deşi ştiam că nu am puterea să influențez decizia lui, aşa încât aşteptam, liniştită şi mulţumită de mine însămi, un semn, iar seara mi-a telefonat.  
 
– Bună, Ovidiu! Ce surpriză! Nu eram chiar surprinsă, mai degrabă încurcată de telefon.  
 
– Bună, Natalia! Cum ai dormit? întrebase el cu o voce pe care eu o percepeam ca o victorie, fiindcă îmi dorisem să se întâmple aşa.  
 
– Cu gândul la tine! un răspuns scurt, direct şi grăbit din partea mea, de parcă s-ar fi întrerupt convorbirea în clipa următoare, riscând să rămână nespus marele adevăr.  
 
– Îmi place să aud asta; şi m-ai visat? întrebase el în glumă, ca şi cum ar fi sesizat ce gravă, sinceră şi promptă fusesem, intenționând cred, să deturneze discuţia, alunecând spre umor, căci precis prinsese latura penibilă a răspunsului meu de școlăriţă şi, cu tact, mă împiedica să mă afund în penibil.  
 
– Daaa! Pe un cal alb, dar era calul de pe tabla de şah! am răspuns eu râzând, mobilizată rapid.  
 
– Şi nebunul era pe cal? întrebase el pe acelaşi ton poznaș de mai înainte.  
 
– Aş! Nebunul era pe mine! răspunsesem eu printre hohote de râs, întrucât eram în al nouălea cer de fericire.  
 
– Şi cum s-a terminat visul? s-a interesat Ovidiu pe un ton mai temperat.  
 
– Păi nu s-a terminat, asta e spectaculos, am răspuns eu, devenind mai pământeană, obligându-l, cumva, să facă la fel.  
 
– Când ne mai vedem? întrebase precipitat, cu o urmă de preocupare în voce.  
 
– Când vrei tu, am răspuns eu mecanic, grăbindu-mă să-i fac pe plac.  
 
– În seara asta plec la un seminar la Braşov şi mă întorc abia vineri după-amiază.  
 
– Atunci rămâne să ne auzim la telefon. Succes la seminar! Dacă prinzi vreo capră neagră în Poiană să-mi spui, mai zisesem eu, în glumă, dar cu o umbră de gelozie la gândul că vor fi multe tipe la seminar dornice să se răcorească cu o îngheţată.  
 
– Mulţumesc! Şi lasă caprele, că nu mă interesează, nici negre, nici roşcate...  
 
– Bine, bine, l-am întrerupt eu cu o voce monotonă, dându-mi seama că a venit timpul să punem punct conversaţiei.  
 
– Să ai o săptămână cât mai frumoasă şi să mă visezi! adăugase el cu ardoare.  
 
– Şi tu la fel, te sărut! i-am urat eu pe un ton banal.  
 
– Te sărut, mai vorbim, pa! a pronunțat Ovidiu emoționat.  
 
Şi nu l-am mai văzut câteva zile, dar am visat la el cu ochii deschişi. Îmi tot revenea în minte spectacolul de sâmbătă seară, o amintire pe cât de dezmăţată, pe atât de scumpă. Ovidiu a continuat să sune în fiecare seară, preocupat de mine, atent, politicos, suav şi senzual, aşa încât, peste câteva zile, mi-am dat seama că mă îndrăgostisem lulea.  
 
Acest bărbat mă făcea să vibrez, mă înalţa ca într-un spectacol de levitaţie, mă urca pe un Everest al gândurilor mistuitoare, trezindu-mă stăpânită de dorință pe jarul pasiunii care îţi dă aripi şi strălucire în privire. Cum să te saturi de iubire?! (va urma)  
 
Referinţă Bibliografică:
WEEKEND GRATIS - ROMAN, EDITURA JUNIMEA 2013, CAPITOLUL 1 / Dorina Georgescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2210, Anul VII, 18 ianuarie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Dorina Georgescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dorina Georgescu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!