Nostalgie ...
De ce sunt ochii trişti, înlăcrimaţi
şi un oftat cutremură fiinţa ?!
Ai gândul la copiii ce-s plecați...
Să îi revezi, aceasta ți-e dorința.
Dar tu, ca mamă știi că într-o zi
puii crescuți cu dragoste măreață
porniți în zborul lor, te-or părăsi
întemeindu-și cuibul lor în viață.
Și datoria ți-ai făcut mereu...
Poți să admiri toți puii ce-au crescut.
Nu spui c-a fost ușor, sau poate greu...
Preferi să fie gest necunoscut .
În suflet se tot zbate întrebarea :
Oare sunt bine și sunt mulțumiți ?!
Iar traiul lor își va urma cărarea
și vrei să vezi cât sunt de împliniți.
Tremuri la orice gând, la orice știre
ce o primești când sună telefonul...
Inima bate surd, a liniștire
când sunt vești bune și e vesel tonul.
Emoții multe încă te încearcă
atunci când vocea lor răsună lin
și treci de ele tot spunându-ți, parcă,
ai vrea să-i vezi așa, numai puțin !
Azi puii se găsesc la cuibul lor
și nostalgia iară te cuprinde.
O lacrimă se scurge-ncetișor...
Dar asta-i viața și n-ai ce pretinde.
De Dorel Dănoiu
