Odă unui reclamagiu...
Prostul judecă-n zadar...
„Zero” de neluat în seamă
fiind propriul său coșmar,
când pe alții îi reclamă !
Importantă nulitate
- nu-i isteț - și toți o știu:
Un „cărat” de alții-n spate...
Om deștept, în travestiu !
Toți vecinii se întreabă,
știindu-l un cusurgiu:
Dacă n-are altă treabă,
e „etern” reclamagiu ?!
Vede tot, la alții însă...
Îi pârăște-n glas fierbinte !
Optică-n suflet ascunsă,
propunându-și multe ținte ?!
El susține sus dreptatea,
doar a lui – se înțelege -
dar n-are capacitatea
să judece după lege.
Când dă „lustru” la prostie
poate fi un „sacrilegiu” .
Creier dus în nebunie
cerând falsul privilegiu.
Iartă-i, Doamne, mintea seacă,
lipsa de discernământ...
Prostu-i prost și n-o să-i treacă
nici măcar când e-n mormânt !
De Dorel Dănoiu
