se dezghioacă pe alei castana
și melcii, iar, își caută culcuș
și iar îmi sângerează, Doamne, rana
făcută de-o vioară și-un arcuș;
se dezghioacă pe alei castana
și cade pe, uscate, frunze reci,
am s-o culeg și am s-o pun pe rana
aleilor pustii, pe care nu mai treci;
și melcii se-ascund pe sub pământ
și-așteaptă iarna ce o fi să vină,
rămân tăcută, fără de cuvânt,
castana ... se zbârcește, în țărână;
se dezghioacă, Doamne, anii mei
și eu, ca și castana, mă zbârcesc,
iar când mai trec pe tristele alei,
ca și-n trecut, la tine mă gândesc...
