Luminile escaladau trupurile și gândurile, robite de imperfecțiunile vremii, ca un fulger. Linii de dantelă scobeau eternul așezat fățiș, pe fiecare dram de existență. Părea un fel de pledoarie a bunului simț insignifiantă. Domni și doamne, scuturau în pliurile scobite ale obrajilor, amintiri și lacrimi. Trecuseră douăzeci de ani, de la ultimul lor sunet de clopoțel, împreună. Se adunaseră cu toții, în aula în care își gustaseră primii fiori ai dragostei, primele gelozii, întâiul ,,te iubesc,, ...  

Florin, își ținea ochii ațintiți pe ușa pe care o rosese ca pe o carie timp de patru ani, în timpul liceului. Părea scufundat într-un vis în care realitatea scria cu ghearele reci, direct în sânge. Suferea din nou. Ca atunci. Nicio secundă mai blând!  

-Bună, Florin! Ce mai faci?  

Se uită consternat în fața lui. Vedea o doamnă în vârstă, elegantă, dar căreia nu știa să-i atribuie niciun merit, de colegă sau profesoară. Chipul ei era strâns de durere într-o batistă pe care și-o trecea des, peste ochi.  

-Bună seara!, se dezmetici el într-un târziu. nu vă mai recunosc! Am fost colegi, sau...?  

-Sunt mama Ilonei!  

......  

Ilona! Ilona! Ilona!...  

Râuri de foc îi străpungeau tălpile, îngenunchindu-l! Nu mai auzea nimic! La colțul ochilor, îndrăznise să coboare, o lacrimă!  

-Liniștește-te! Am venit eu, doar ca să-ți spun că Ilona nu a putut să vină în seara aceasta, și m-a trimis să te invit acasă la noi!  

...Dar cum? De ce? , ar fi vrut să-i pună toate întrebările, în același timp, dar limba refuza să le articuleze. Cei douăzeci de ani, strigau în pieptul lui, împroșcându-l cu demnitatea unui surghiunit: lașule, lașule...  

-Nu pot să vin!, trebuie să mă întâlnesc cu ceilalți colegi. Poate, după...  

......  

Mama Ilonei, își scoase pălăria cu borurile largi, peste care flutura două panglici, și se așeză, lângă el, pe un scaun. Îi luă mâinile noduroase, într-ale ei, și începu sfioasă, să le mângâie. Îl privi cu intensitatea unui cer, care ar fi vrut să certe o ploaie. Tremura! Se priveau, unul pe celălalt, printre gânduri.  

-Știu tot!-de la ea. Te-am căutat mereu, neștiind unde ești. Scrisorile mele, se întorceau neputincioase, rănindu-mă ca niște săgeți adevărate, înapoi. După ce ați terminat liceul, Ilona a intrat la facultate, cu cel pe care-l credea iubirea vieții ei. Dar, pentru el se terminase pariul! Le jurase unor prieteni de-ai lui, că ea nu va fi niciodată a ta, deși știa cât de mult o iubeai. Într-o seară, venind la el acasă, l-a găsit împreună cu cea mai bună prietenă, în pat. A simțit că-i fuge pământul de sub picioare. Și atunci, pentru prima oară i-a mărturisit totul: că a fost doar un pariu pentru ea, că tu erai cel care îi aduceai flori, iar el, i le dăruia în numele lui, că toți banii strânși la școală pentru concursuri erau de la tine... Atunci, a înțeles pentru prima oară că iubea o fantomă! Și, a început să alerge! Fugea, pur și simplu, de tenebrele adevărului. Pașii ei, călcau în picioare mândria. La capătul celălalt, semaforul se oprise pe culoarul vieții. Nu-și mai amintea nimic!... După șase luni de comă profundă, și-a revenit, ca prin miracol! Doar plângea! Zilele mele, așteptau înfrigurate, la picioarele ei un semn! Nu știusem nimic! Pe un pat de spital, ceea ce iubisem, devenise poveste. O mângâiam cu aceeași intensitate, cu care adori să citești o carte. Degetele mele, nu se mai săturau să o strângă în brațe! Nu mai aveam nimic!  

Și... Minune! Într-o zi, s-a trezit, și a început să strige: Florin! Pe celălalt îl chema Gelu. La început, am crezut că e un coșmar, pe care-l adusese cu sine , pe pământ, de dincolo... Mi-a spus tot ce se întâmplase, inclusiv, cum o lovise mașina...  

-Nu vreau să mai aud nimic! Să mergem!  

Porniră amândoi, pe culoarele adâncite în mister, ale liceului unde, avea loc reuniunea. Auzea voci, strigându-l mirate: Florine, Florine tu ești? ...Agățat de mâna mamei Ilonei, goni nebunește spre casa lor.  

.....  

Un câine, sări prietenește cu labele, pe abdomenul lui. Frica dispăruse!  

-Florin, tu ești?-se auzi vocea pe care...  

Nu mai vedea nimic! Era EA! Aceeași privire, același surâs! Uitase să-i spună că viața îi furase picioarele! Nu mai conta nimic...  

-De ce nu mi-ai spus nimic?; De ce?-îl dojenea ea.  

-Te-am iubit în fiecare zi, la fel de mult! În fața lui Dumnezeu,  

ți-am scris în sânge, iubirea! Au trecut douăzeci de ani, deși ar fi putut trece la fel de bine, o sută! Am vrut doar să te știu fericită!  

Se luară, unul pe celălalt, în brațe, lăsând iubirea să le colinde trupurile. Reușise, pentru prima oară, să o atingă! Pe buzele ei, înflorise, după douăzeci de ani, primăvara!  

Autor Doina Bezea