Ploaia ștergea amintirile din ochii roși de caniculă a cumpănii ce odihnea linul apei, pe tâmple. Puhoaiele, cucereau ca niște hoarde rebele, stârvurile lăsate de vânturi pe sânii câmpiei. La marginea satului, fântâna zemuia în mușuroiul de insecte și larve ce-i gustau, îmbătate de mirosul de moarte, cenușa. Sub tălpile înțepate de ciulinii Bărăganului, pământul își țuguia buzele, trăgându-și cu înverșunare năvoadele pline de solzii însetați ai uitării. Nicăieri nu fu mai crâncenă răzvrătirea șuvoaielor.  

-Ți-a mai rămas ceva Ioane? -se auzea, câte un glas stins în bulbucii de apă și mâl.  

-Nimic! Gheorghe, trecea ca un crivăț, pe la urechi, disperarea celui ce le rostuia. Îndârjirea mamei ei de viață!Măcar să-mi fi lăsat casa. Mi-au trecut, goale, pe la genunchi, lemnele în care odihneau ai mei.  

...Pe stâlpul clopotniței, atârnau fără vlagă, coastele ruginite ale nopții. Ulița, uitase să se îmbrace de sărbătoare. Peste tot, pluteau leșurile animalelor, mușcate de moarte. Ici, colo, câte un sătean, ținea în brațe câte un sac cu ceea ce-i mai rămăsese de la viață.Nimicitoare și reci, apele trăgeau pe sub poale, fantasmele trecutului.  

-Ia-mă Doamne pe mine!-tânguia pe treptele bisericii, un glas ciobit de neputință.Am rămas goală Doamne! Nici suflet nu mai am.Nimic.  

...Pe după zidul de saci, îngroșați de supremația puhoaielor, începură să coboare spre ei, primii pompieri.Se zăreau ca prin ceață, bărcile și pompele, menite să le aducă speranța.  

-Târziu tată ați venit, târziu. Femeia mi-a rămas în casă. N-am putut să o car în spate. Am oasele flămânde de sănătate. O lumânare îi citea dintr-un psalm, pe policioara, unde își ținea scrisorile de la mine. Bine că nu a apucat săraca să mai vadă. A pierit înainte ca apele să mai bată la ușă. I-am spus că mă duc să-i aleg un loc frumos cu verdeață. Ar trebui să cern iarba de prin ceruri. Jos n-a mai rămas nimic!  

-Lasă tataie, că o să fie totul bine!-îl asigură un pompier, ștergându-și obrajii de câtă neputință văzuse în juru-i. Suntem aici să vă salvam.  

-Ajută-i pe alții nepoate!Eu mă duc să aduc flori și verdeață din grădina Raiului pentru draga mea. Își suflecă mânecile, și începu să caute prin măruntaiele apei, o urmă de lumină. Mâlul torcea parcă prin firele de viață stinse, amintirile. Își scutură privirile de tristețea agățată ca o pânză de păianjen peste gene, și zări, în spatele bisericii, o moviliță plină cu flori. Începu să adune încet, una, câte una, petalele plânse din jelania celui, la capătul căruia odihneau.  

Fă-mă Doamne foc pe lume  

să țin chinul prins la pântec,  

să usc lacrima de mume  

jarului să-i fiu eu cântec!  

... Auzea ca prin vis, versurile cântate de draga lui, de câte ori îi pândise urgia. Strângea în mâini, patimile suflecate de viață, de pe obrajii florilor, mugind insistente în jugul potopului ce le jertfise, haotic.  

Floricică de pe șes  

colea-n drum de codrul des,  

odihnește talpa-mi ciuntă  

și-mi alină vorba-mi multă...  

... Îi veneau în minte doinele dragei lui. Împleti două coronițe de flori, și apoi începu să le contureze, umplându-le cu ceea ce mai rămăseseră din petalele mototolite de puhoi.  

-Întoarce-te tataie la casa dumitale! -se auzi vocea unuia dintre pompieri. Venim să vă dăm afară apele...  

-Am venit să-i aduc pantofi de rouă amară dragii mele. Când s-a sfârșit, îi spălasem pantofii și-i pusesem în fața prispei la uscat, să nu-i fie recele prea rece, la talpă. I-a luat blestemăția asta de volbură neagră!  

...Își ținea strâns lipite la piept împletiturile, și cu obida lacrimilor pe obraji, se întoarse, umil, apăsător, spre...  

....Draga lui, odihnea liniștită între scândurile umflate de ape. În candelă, pâlpâia ultima îmbucătură de ulei ars. Casa își lipea obrajii striviți de igrasie, de tâmplele lui. De departe, un câine mușca din fărâma de viață, osificată. Seara își prinsese penelul, încărcat de moarte, peste satul îmbălsămat de neputință. Se așeză în genunchi, și începu să-i mângâie părul năclăit de lut.  

-O să vin după tine!-să nu-ți fie teamă de întuneric. Doar că acum, va trebui să îngrop șuvoaiele astea, negre de furie, ca să te pot așeza, liniștit, în locul tău de odihnă!  

...Începu să care toată măreția apelor cu găleata. Din cer, luna privea mirată, la neputința pământului. Văzu ca prin ceață, chipul dragei lui, bucurându-se de pantofii pe care-i împletiseră, cu atâta decădere de sine. Niciodată nu mai văzuse petale de flori, bucurându-se pe sub roua amară, că au fost încălțate!...  

Autor Doina Bezea