-Vino să te strâng în braţe!- dorul mamei, dor. Simţea cum o ceaţă îi macera sufletul, încet, cu o precizie de chirurg. O strângea gelozia oaselor, singurele care o mai puteau atinge, pe sub pielea-i de cârtiţă.  

...Lumânările jeleau cu o lumină obscură, întunericul. La căpătâiul patului, trona cu sfială, un sfeşnic. Mirosea a rug de pocăinţă şi smerenie în ceaţa de tămâie groasă, care se poticnea de fiecare dată în jelania celor veniţi să-şi ia adio.  

-Mamă dragă, dor de suflet, grea ţi-a fost aşteptarea! Am sosit mai repede decât încrâncenarea vântului care ţi-a răsfoit tăios, toate clipele tale de profundă aşteptare. Mai ştii când îmi spuneai la telefon cum simţeai adierea lui şi plânsul meu pe foile acelea îndărătnice de scrisori amare? Nimic nu era de bine!, chiar dacă mă străduiam să înfloresc închipuirile mele, de altfel. Tu ştiai măicuţă mereu că, pe obrazul meu zace neputinţa; că, în mâna mea s-a strecurat obida; că, pernei mele îi e dor de mâna ta şi poveştile cu care mă adormeai, făcându-mă să cred că lumea e atât de bună şi viaţa atât de frumoasă!  

...Cum a murit săraca cu dorul pe gene! tânguia pe prispă una din mătuşile mele.  

-Ce-ai Veto? sunt aici, aţi chiorât cu toatele. Nici draga mea nu mă mai aude!Uite vă ating, vă iau în braţe. De unde atâta neputinţă în mângâierile voastre?  

...La uşa casei, agăţată de o grindă, zăcea o cană zâmbind strâmb la fărâma de viaţă ce-i sorbea din neantul invizibil, veşnicia.  

Departe, în arşiţa zorilor, un câine urla a moarte.  

Culcă-mi mamă roua dulce  

de pe câmpuri, de pe cruce,  

şi bea-mi apa din izvor  

să-ţi sting dorul călător.  

...Aşa îmi cânta mămuca, ori de câte ori, încercam cu stângăcie să mă lepăd de casă. Îi simţeam şi acum glasul blajin cu care îmi alina durerile, rănile, fericirea.Opincă la drum îmi fusese toată viaţa, bunătatea ei, pe care mi-o dăruise întreagă, nedecimată. Încercam să ghicesc ultima îmbrăţişare cu viaţa,trăită de ea. Un piaptăn zăcea peste nişte fotografii,pe marginea noptierei. Am luat în mână, una câte una, toate imaginile copilăriei mele. În fiecare din ele, eram eu şi mama.  

-Te-a aşteptat toată ziua să vii!, mi-a spus cu vocea răguşită,mătuşa Veta. A ieşit în prag şi şi-a pieptănat părul lung, ca atunci când vei sosi, să o găseşti frumoasă. Nu voia să-i vezi chipul,ros de cariile bolii. S-a îmbrăcat singură ca într-o zi de sărbătoare. Frumos şi elegant!  

... Sunt aici! Dar cum poţi auzi un suflet că se vaită?!  

...  

Pământul o acoperi cu o rafală de schije, încheindu-i orice pact cu lumina. Mirosea a tămăie şi a scorţişoară. Tenebrele îşi ascundeau pânzele peste ochii flămânzi de dor, ai mamei. Începu să scurme ca o cârtiţă, prin grămada aceea de lut, ce-i înecase toată speranţa. Nu-i venea să creadă că o lăsaseră singură şi plecaseră toţi.Începu să roadă,oarbă,din măruntaiele pământului, fără odihnă. Mâinile ei ţipau de durere, pentru că nu puteau apuca lutul.  

...  

- Iartă-mă! mamă, că ţi-am făcut dorul să doară atât de tare. Am crezut că eşti puternică şi că ai timp să mă aştepţi. Lacrimile-mi cădeau peste pământul reavăn, umplând gurile florilor, cu dorul şi amarul ei. Ţi-adusesem medicamentele acelea scumpe. Am muncit prea mult pentru ele, şi de aceea... am întârziat. Îţi voi iubi umbra mamă! Te voi iubi în fiecare grăunte de colb cu care ai bătătorit aşteptările mele! Icoană de înger!  

...Sufletul mamei plângea încolăcit pe umerii fiicei. Atunci a înţeles de ce nu o mai doare nimic! S-a amestecat ruşinată de ce făcuse, pe sub poalele vântului, şi a început să o mângâie... Ea nu făcuse nimic! Doar viaţa îşi mutase în alt trup, lumina!  

Autor Doina Bezea