Era o vară cumplită!Seceta rosese din hainele,şi aşa ponosite,ale verii,grâne întregi.Păsările cădeau grăbite într-o letargie din care doar moartea le mai hrănea somnul.Se strâmbaseră băierile Cerului de cât amar încăpuse într-însul.Aerul înghiţea sec,ultimile fărâme de viaţă,înainte ca vreun vânt să-i mai vânture aripile. 

...În vara acelui an,buna împreună cu mama,odihneau veşnicia pe colbul întins peste tot,în casă.Ochii le ieşeau din orbite,miraţi parcă de nestatornicia vieţii,în care nu-şi limpeziseră pe deplin,izvoarele. 

-Mamă,tare mi-e foame!Nu am mai mâncat de ieri.Şi buna,femeie slugarnică chinului,o lua în braţe pe mama,şi-i cânta dulce,cu aceea legănare de doruri sfârşite în sufletul ei,de femeie singură,doar,doar o apuca-o somnul pe mama,atunci copilă.Auzea cum stomacul mamei,îşi dojenea crunt,pântecul ce îl găzduia,şi atunci a înţeles pentru prima dată că,trebuiau să plece,să dezerteze,să...fugă de Moarte.Îşi luă copilul de mână,desculţe,şi porniră înspre Deltă.Era singurul loc în care foamea nu cerea tribut nimănui! 

...-Nu mai pot mamă,scâncea mama,agăţată de poalele bunei!Mai e mult?Unde mergem? 

Deodată şuieră lung un tren!A fost sunetul cu care S-au născut a doua oară.Atunci buna i-a zâmbit mamei şi a început să-i spună o poveste.Era prima dată când leşinase de foame. 

Foametea a ucis mulţă lume.Aceasta este povestea adeărată a două femei,dragi sufletului meu care au învins tărâmul de dincolo... 

Autor Doina Bezea