Rătăcim uneori, printr-o definiţie absentă de paşi, într-o lume în care gândurile ni se odihnesc pe nişte stative imaginare. Amintirile ne joacă ca într-o horă urmând darabana minţii şi nu se opresc până în târziul în care mirările se pomenesc desculţe. Atunci, încep să alerge una câte una tristeţile înglodate în datorii până peste cap şi, nevrând să rămână codaşe, se împing înşiruite la vale. 

Cotropit de emoţie, încerci să-ţi îndepărtezi privirea de ceilalţi, care te privesc cu un fel de reminescenţă, neştiind prea bine istoricul sufletului tău pentru a te putea osândi, şi tu le spui franc, becisnic: 

-Mi-a intrat ceva în ochi! 

Îndemnaţi fără voie de conjunctură toţi sar să te ajute, care mai de care etalându-şi cunoştinţele cu precizii dezolant de dureroase, şi tu stai şi rezişti ca într-un purgatoriu, doar pentru că ai vrut să fii banal, laş sau... 

Rănit din toate părţile cedezi, îţi ceri scuze, te îndrepţi frumos spre baie, îţi clăteşti ochii, dar uiţi să-ţi speli sufletul...Şi cum să-l speli fără să-l atingi, fără să-l faci să ţipe când îl ustură? Nimic nu-l poate atinge! Îndepărtezi o jenă imaginară scuturându-ţi mâinile, şi zâmbeşti în timp ce pata rămâne... 

Dar nu e o pată oarecare, pe acolo plânge sufletul! 

Lui nu îi este ruşine să o arate, doar ţie, pentru că...DOARE!