Nu știu cum să te mai iubesc,
Ca să fie bine,
Nu știu cum să te mai privesc,
Ca să nu mă întorc la tine.
Nu știu cum să te mai ating,
Când te-am iubit orbește,
Nu ca dragostea pe card, într-un mod mișelește.
Nu știu cum să mă mai înalț,
Când am pierdut înălțimea...
Înălțimea din ochii tăi, ce nu știa ce e durerea.
Am suferit pentru ei, lipsită de idei,
Ca un rătăcitor pe stradă, în căutarea drumului ei.
Mi-am legat dragostea de un deget,
Să simt că plutesc, dar nu în gol,
Balonul s-a lovit de spinii trandafirului,
Rămăsițe îmbibate-n aer de alcool.
Zăpăcită de tine, nu mai știu de mine,
Nu mai știu cine sufletul, poa' să-mi aline.
Te-am citit mai mult, te-am băut cuvânt cu cuvânt,
Acum mă joc cu amintirile,
Mi-au fost urâte despărțile,
De chip, de fel, până și de banii din portofel.
Nu am dorit să fac din suflet, un țel.  

 

Doar să-l îmbăt cu raze de soare, să creez ❤ în el.
Am renunțat la mine,
Să te văd pe tine.
Am crezut că am renunțat la frici,
Dar din contră, le-am transformat în răni adânci și cicatrici.
Așa când alegi să te sacrifici și să ai un țel,
Să uiți de tine și să rămâi cu câțiva lei în portofel.
Dar ce-i în mână nu-i minciună,
Nu am crescut cu viața bună,
Ci cu traiul zi de zi, lună de lună,
Iar la sfârșit de lună, să ajungi să fii un copil cu inimă bună, dar cu datorii.
Petic pe suflet, pansament pe inimă,
Gânduri învolburate, venite de departe,
Nu am renunțat la toate și să plec pe Marte,
Ci să rămân în țara mea, să o iubesc așa cum este EA.
I-am acceptat și răul și binele,
Am plâns, când alții au râs,
Când s-au închis bariere, doar din lipsă de putere.
Când mulți se-ntorc acasă, doar când e lapte și miere.
Însă, când spațiul se umple, Dunărea se revarsă,
Aluviunile se strâng la mal, în timp ce alții construiesc pe munții de gunoaie, piedestal.