SCRISOARE DIN STRAINI 

Plouă necontenit de mai multe zile .Ziua tristă și-aproape cenușie se contopește cu apusul . În ochii florilor mele galbene nu mai răsar demult zorile , iar în ceașcă de cafea ,gustul, a uitat să-și potrivească doza de miere . Mă plimb prin cămăruța rece ,încoace și-ncolo, fără niciun sens, într-o răzvrătire vie de amintiri, cu sufletul izolat de tot ce-i omenesc... și de mine însumi .Voiam să mă ridic , să urlu să sparg ceva , să fac orice ,doar să nu mai stau îngrămădită în gânduri și-n frânturi de viață abisale. 

Cu o voință impusă și cu o prudență aproape inconștientă, am încetat să mă chinuiesc, deși broboane reci și apăsătoare de griji îmi amenință fruntea și-mi îneacă respirația .O stare de panica mă cuprinde și vrând să scap din încătușarea-i perfidă , încerc să-mi dirijez gândurile în altă parte . Fereastra... 

doar dincolo de fereastră poți vedea mai clar o alta lume .Fereastra , pe ale cărei geamuri ,curg fără noimă temeri și speranțe, întrebări ,răspunsuri despre care numai eu și bunul Dumnezeu mai știm de ele . O deschid larg. 

Vântul înșelător zburda prin aerul plin de suliți lichide , aproape imperceptibil, și totuși înțepător, aducându-mi copioase picături de ploaie pe față și mâini ,iar singurul sentiment care-mi scrijela sufletul, și mă invada de-a binelea ,era nesiguranța. Parcă visez , și totuși trăiesc trista realitate . 

Mă gândesc la viața mea și la atâtea lucruri... 

,, fără copii sunt neputincioasă, lăsându-i departe, mi-am pus fericirea pe foc ,visele nu mai sunt vise ,iar în buzunarul pieptului , mi-e ger ''Așa mă găseau zorile , cultivând lacrimi . 

Într-un colț al camerei mele ,o oglindă veche , împărțeste fragmente și așchii de timp cu mine , ea însăși plină de amintiri, în care, privindu-mă, îmi numărăm ridurile , lacrimile și anii.Tâmplele mele ninse de timp mă făc să cred că mă apropii încet, de vârsta la care ar fi trebuit să am deja totul ,dar că, încă nu am realizat tot ceea ce îmi doresc pentru copiii mei. 

Le voi putea oferi oare un viitor fără griji ? 

Fiul meu, eroul mamei, care -mi seamănă atât de mult, puiul mamii care-mi zâmbește cu sufletul , cu o ironie fermecătoare și o sensibilitate înnăscută ,îmi dă puterea de a rezista printre străini 

Cât de greu i-o fi singur! La paisprezece ani este încă un copil. 

La orizontul grijilor mele, mai întrevăd o rază de speranță. Învăța bine , are multă voință, iar acest lucru mă ajuta să suport mai ușor depărtarea . 

Mă opresc pentru un moment, respir și-mi șterg ochii înlăcrimați. Îmi duc mâna la piept ca pe un gest de resemnare ,de a mă liniști singură ,și-mi storc venele gândirii ,care pulsau în mintea și-n inima mea mai puternic decât un vulcan înainte să erupă. 

Și -apoi fetița mea ,la doar doi ani și trei luni, nu înțelege mare lucru , este mereu preocupată de cum se îmbracă, dacă păpușile au adormit ,scrie în felul ei ,iar când își termină caietul, trece rapid pe pereții bunicii și desenează ,,o mamă"! 

Dumnezeule! 

Nu o cunosc bine, nu stiu ce îi place să mănânce ,cu cine vrea să se joace, , dar o iubesc cu tot sufletul meu ,,japoneza mamii" 

Îmi doresc, ca într-o bună zi să o aduc , să trăiască cu mine. 

Am sufletul pustiit , ca un câmp după furtună plin de vreascuri rupte ..și de nimic . 

,,De unde vine -atâta tristețe, ce rătăcește prin mine, lăsându- mă goala ? De unde vine -atâta dor ,care îmi explodează în suflet, formând un,, crater "pe care nu-l mai pot umple cu nimic?'' 

Cu ochii plini de lacrimi, încep să scriu și cuvintele răsar ,din cerneală tristeții, ca și cum cineva mi le-ar fi dictat. 

De undeva ,coboară o simfonie straziantă, percepută numai de mine ,părea a să fie adusă de ploi ,ca o despărțire de ape ,într-un plâns de cuvinte ...sunt sigură că vine din necunoscut ,să-mi schimbe viața pentru totdeauna. 

În noaptea interioară a sufletului meu ,căut o stea de curaj.Acolo unde mai ieri aveam gânguritul unui zâmbet de viață, acum este doar întuneric apăsător. 

Nu le pot spune ,, noapte bună '', nu pot să- i sărut și să-i îmbrățișez așa cum făceam întotdeauna. 

Iau din sertar pozele lor și de emoție le scap pe podea .Le strâng ,aproape le culeg ca pe niște lucruri sfinte și le duc la piept în timp ce dorul , ca un susur de apa vindecătoare venită parcă din munți, mă mai păsuiește un pic . 

Le privesc chipurile învăluite de inocenta unei lumini calde, care mă face să mai iert încă o dată soarta . 

Parcă vocile lor ,cu o sublimă puritate și gingășie umplu camera rece și sufletu-mi chinuit . 

Parcă sunt pe marginea unui râu , la poale de luncă, și nu aud decât glasul copiilor mei. 

Poate voi trăi din nou seninătatea cea făr' de mister a întâlnirii cu ei ,poate va amuți pentru totdeauna zgomotul lacrimilor și mă voi scalda în plenitudinea bucuriei sufletului ,când vor fi cu mine. 

Poate ... 

Nu se pot șterge din memorie zbaterile și frământările vieții ,dar le poți netezi cu radare și credință în Dumnezeu... 

Nu mai știu cât am plâns , câte cuvinte s-au frânt de durere pe pagina îngustă a vieții mele , dacă ploaia a stat sau dacă cerul și-a închis perdelele albastre de catifea ,dar știu că un ștergar de lumina blândă și liniștitoare îmi usucă fruntea si inima, de picaturile suferinței și a fragilității mele de mamă. 

Da , o rază de soare a pătruns prin fereastră micuța și s-a frânt în lacrima mea . 

Italia 2005 

© Daniela Forcoș