De câte ori ne naştem, oare nu cu fiecare secundă în care trăindu-ne viaţa cu gândul că nu o trăim îndeajuns ? Pentru că, de copilărit, o facem tot timpul, refugiindu-ne prezentul ca într-o interfaţă a sinelui, în unica, reala copilărie care ne-a dat visele spre a ne construi aripile întâi subţiri, apoi flămânde de zbor, pentru ca odată şi odată să devină prea grele pentru a mai fi purtate… 

Dacă am putea cuantifica timpul în sentimente, am alege un reper din copilărie de unde să înceapă procesul anevoios al existenţei de care nu suntem niciodată mulţumiţi decât cel mult pentru un grăunte semănat în memorie. Permanenta întoarcere la dintâi limpezimile minţii, la nevinovatele zvâcniri cu dorul de mai departe, poate fi numită nostalgie ori mai degrabă nevoia categorică de reîmprospătare a simţurilor, de unde să ne luăm energiile pentru o conştienţă valorică veritabilă, autentică. 

Mai întâi, când am văzut că Luminiţa Potîrniche face o propunere lirică în ansamblul ei denumită „Dumitru Chicuş 30”, nu am ştiut ce să cred, mă gândeam în mod logic la evocarea cuiva important pentru ea. Iar când-acolo, ce să vezi, e numele unei străzi unde se află o maternitate ! Unde, cum ziceam cândva cu toţii… vine barza ! Ce ar avea naşterea cu cocoţata-ntr-un picior în vârf de pom, de stâlp, de acoperiş, ce-o mai fi, n-am priceput niciodată, şi poate că nici n-aş fi avut pentru ce… 

Dar, probabil spre surprinderea autoarei şi mărturisesc că şi a mea, nu mă voi referi exact la această latură para-cognitivă care în fond încearcă să definească o personalitate bine definită cu toate că plimbătoare printre şi prin contrarii. Mie unuia, altceva destul de grav mi-a atras atenţia. Astfel… 

O zbatere continuă pe muchia fragilă dintre stânga şi dreapta, unde trosnesc toate hergheliile sălbatice de vânt, de ploaie, de tunete şi fulgere, asta transpare din stările poetei care îşi construieşte propriul univers paralel, acela înlăuntrul mănunchiului de înţelesuri iţindu-se de după armura cuvintelor gândite şi zise. Fără nicio tentă de disimulare, se cere un „prim-ajutor”: „oameni buni,/ trageţi ziua afară/ înainte să moară/ în cârciuma neaerisită./ câteva clipe/ am crezut că văzusem/ spinarea tatei/ arcuită/ peste tăblia mesei cu muşama/. aducerea aminte/ se şterge la gură/ cu dosul palmei./ dă drumul sudalmei/ printre dinţi,/ de sfinţi părinţi,/ de renunţare./ mâine va fi ziua cea mare/ în care ne vom scula treji./ laşii vor fi viteji şi vor alerga/ în urma colosalelor atacuri./ vrăjmaşii se vor bate cu tacuri de biliard./ dar umbra tatei dispăru./ ţiganul în acordeon ascuns tăcu./ nu era chef,/ era o înmormântare./ spatele tatei/ întins pe scândura tare./ şi în amintire se moare.” 

Alegoria destul de profundă, sintetizată desigur după cuprinderea în sine a impulsurilor de îngheţ sau de fierbere şi îmbrăcând forme antitetice care de-a dreptul se prăvălesc în simţuri, nu este un caz de incident în poezia ca un angrenaj care nu are nimic de-a face cu legile fizicii omologate, iar metafizica e tot ce se poate doar un interfugiu justificativ. Iată, deci: „nicotină şi durere,/ din fum se face o mână,/ mângâierea se risipeşte/ în plămâni,/ creşte o căldură,/ de amestecă moartea/ cu îngăduinţă./ ocrotit e acela/ ce fuge/ necontenit de atingeri./ vicioase/ sunt toate aşteptările noastre./ cei mai vulnerabili/ divulgă/ mecanismul de ocrotire/ ca să nu se mai bucure cineva/ de ceva asemănător/ cu delirul./ scapi scrum pe degete,/ se topesc/ urmele neurmate/ de nimic./ doar ceaţă,/ gudron,/ inconsistenţă,/ resemnare./ toate într-un foc/ de mărimea inimii tale.” (viciu). 

Iar ca registrul să fie în continuitatea sa convingător, Luminiţa Potîrniche recurge la un moment covârşitor, să ştim unde o găsim, de ce trebuie să o găsim, când – oricând… „eu locuiesc într-o provincie a deplângerii./ căile de acces sunt închise./ prăvălesc piatra tombală/ peste ceea ce vreau să păstrez,/ alţii să piardă./ uit şi eu din când în când/ dar numai preţ de-o secundă,/ apoi vin eternităţile care-mi aduc aminte/ şi cât de greu mi-a fost/ să devin muritor./ rămân peste noapte la han/ şi aştept caravanele,/ ca să aflu rostul drumurilor/ ce-mi apar în vis./ rămân cu tristeţea,/ pentru că eu de aici nu voi mai pleca/ viaţa asta./ altceva nu ştiu, nu mă interesează.” (locativă). 

Îndrănesc să spun că această carte nu seamănă cu altceva, iar dacă totuşi unii mă vor contrazice, voi fi de acord că seamănă cu o îndelungă umbră a sa bine conturată încât… se mai poate naşte o dată, pe uşa rămasă deschisă în mândrul templu al Poeziei.