EU N-AM PLECAT DE-ACASĂ NICIODATĂ
Eu n-am plecat de-acasă niciodată.
Avioane, zburaţi fără mine!
De ce întreabă lumea unde sunt?
Aici rămân, aici mi-e cel mai bine.
Departe sunt oceane şi deşerturi
Hai, avioane, decolaţi odata!
De ce se uită mama peste drum?
Sunt în grădină, n-am ieşit pe poartă.
Pe lungi cărări am paşii zugrăviţi
Albe avioane, săgetaţi spre zare
O văd iar pe bunica-n pragul uşii
Cu covrigii calzi în mâini tremurătoare...
Mi-e dor de-un ceai de tei, la mine-acasă,
De vatra mea nimic nu mă desparte...
De unde avioanele-astea toate,
Unde mă duc, de ce aşa departe?
I NEVER LEFT MY HOME
I never left my home... I never did...
Fast airplanes, take off and fly away!
Why do the people ask for where I am?
My heart is here, it's good for me to stay.
Deserts and oceans linger in the distance
Fast airplanes, fly faster, you are late!
Why is my mother waving on the path?
I'm in the garden, never passed the gate.
On winding paths I have my footsteps painted;
White airplanes, cut faster through the sky!
Look, there is grandma standing in the doorway...
Hot bread from shaky hands, a quiet sigh.
I'll have some linden flowers tea with jam,
And from my place and hearth I'll never roam...
Why are the airplanes crowding me so tightly?
Where am I now? And why so far from home?
ARMĂSARUL AURIU
Păscându-mi nutreţul pe colinele tale
Pe vremea când ţi-eram armăsar auriu
Te-aşteptam fremătând pe mirişti sau pe cale,
Şi-apucasem să uit de amoruri banale,
Când în şa te goleai de un caftan străveziu.
Mă făcuseşi poştaş între mâine şi ieri,
Peste toamne împărţind jurămine deşarte,
Pe la alte caftane ale altor muieri,
Ţesălate dorinţe peste dulci primăveri,
Galopând înspre viaţă, galopând către moarte.
Dar din goana-mi nebună de comis-voiajor
Sub copite scrâşnindu-mi, apucate pe-un hău,
Mă opream prosternat peste aprinsu-ţi bujor,
Nechezând după nopţi şi-amintirile lor,
Ca să pasc roua sfântă peste pântecul tău.
Azi îmi mestec nutreţul ferit de regrete,
Aminitindu-mi de fata cu caftan străveziu
Peste şolduri şi umeri, călărind pe-ndelete,
Ce-i eram roib discret prin poieni indiscrete
Şi-mi aştept fără lacrimi galopul târziu.
THE GOLDEN STALLION
I was grazing my oats on your rounded young slopes,
when you had me, young stallion, strapping, golden and game -
restless, eagerly waiting, keenly fanning your flame -
my old loves slowly fading – trite and boring and tame -
as you’re dropping your nightgown and you’re raising my hopes.
You have made me your postman, dazed and catching my breath,
to dispense, over autumns, vain and fancy charades
to a myriad nightgowns of a myriad of maids -
rushing well-groomed desires over bawdy crusades -
careless gallop through life, careful gallop in death.
I was frantically dashing, in my travelling guise,
madly screeching my horse-shoes on the edge of some chasm -
and your burning red rose had me crouching in spasm,
braying nightly in glee, and in thrills of phantasm -
as I grazed holy dew of your mystical thighs.
Now I’m grinding my oats free from sorrow or pride,
while I dream of the girl with a luminous sheet
on her shoulders and hips, slowly mounting my heat
while I stand - discreet stallion – in her glade indiscreet -
and I wait without tears for my ultimate ride.
POVESTE DE DRAGOSTE, SAU VORBĂ ÎN VÂNT?
Inima-mi umedă se zvântă la soare,
Umbră şi lacrimă, prelungite nesfânt.
Mă mângâie noaptea cu-n semn de-ntrebare -
Poveste de dragoste... sau vorbe în vânt?
Moartea cu cearcăne şade pe vine,
Mestecă o floare de mac între dinţi.
Mă iscodeşte dacă ştiu despre tine -
O mint ca-nainte, că suntem cuminţi.
Nu te iubeşte! îmi râde pocită.
Mai pleacă-n sictir, mă răstesc îmbufnat.
Dar sunt sfâşiat de o jale mocnită
Şi ard ca s-o-njur, şi ard ca s-o bat!
Eşti prost, ca o inimă uscată la soare!
Îmi strigă Moartea din sumbru mormânt.
Doar noaptea mă apără cu vechea-ntrebare –
Iubire şi moarte, sau vorbe în vânt?
IS THIS LOVE, OR JUST A CHARADE?
My damp heart is drying in the sun, in the heat,
its shadow and tear lay unholy, afraid.
I am hoping for nightfall to conceal my deceit -
is this a love story, or just a charade?
Death crouches ill-boding, with manners askew,
munches on poppy and spits on the ground
Inquiring darkly if I know about you –
and I lie like before, that we’re good, that we’re sound.
She no longer loves you! sneers Death with a slight.
Be gone stupid demon! I shout in reply.
But inside I am eaten by sadness and spite
And I’m burning to beat him and force him to cry.
You’re as dumb as a heart drying out in the heat!
spits Death from the tomb side - and I tremble afraid.
Only nightfall protects me and conceals my defeat:
Is it death, is it love, or just a charade?
AL DOI-LEA ÎNŢELES AL LUI NOIEMBRIE
Era o toamnă veche de Noiembrie,
cu vînturi repezite printre frunzele de pe trotuar.
Vorbeam despe rude, ale tale, ale mele, ale altora;
Şi m-a năvălit un curaj nebun ca să te iau de mână.
Am continuat să conversăm,
ca şi cum totul era ca mai înainte,
cu o fracţiune de secundă mai devreme.
Dar bineînţeles totul se schimbase instantaneu,
în momentul atingerii.
Ne dădeam seama apăruse ceva nou,
dar nu ştiam cum să-l definim.
Pricepeam doar că se petrecuse ceva magic,
fundamental, şi ireversibil.
Căci oricum ar fi continuat povestea
(fie că da, fie că nu, sau cine ştie),
nici tu şi nici eu nu mai eram aceleaşi persoane.
Universul ne transformase brusc,
aveam amândoi alte identităţi, printr-un simplul gest.
Mi-ai spus că mătuşa Cornelia
tocmai fusese diagnosticată cu scleroză în plăci.
Chiestie foarte serioasă...
Am ajuns până la fântana Mioriţa
şi apoi am luat-o înapoi spre Casa Scânteii.
Tot de mână. Tot discutând.
Se făcuse frig, însă doar undeva la mii de kilometri depărtare,
dincolo de subconştient... noi muream de căldură.
Ţi-am zis ceva despre teatru, despre Leopoldina Bălănuţă,
care de curând făcuse furori în rolul lui Agamiţă Dandanache...
Prin atingerea mâinilor, iţi simteam gândurile,
cu mult dincolo de cuvinte.
Agamiţă... Bălănuţă...!
De ce se tot mira lumea ca a jucat aşa de bine,
când ea era o actriţă de rasă?!
Şi de ce tocmai mătuşa Cornelia,
o femeie aşa de bună, precum pâinea lui Dumnezeu!
Gânduri amestecate cu simţiri fulgerau prin minte,
ne alergau prin artere.
Ajungeau să articuleze cuvinte pe buzele noastre –
cuvinte ce nu însemnau nimic.
Cuvinte ce însemnau totul.
Cuvintele acelea ne urlau că noi doi suntem la fel.
Că suntem altfel!
Ni se părea - deşi nu era aşa –
că strigam unul altuia acest lucru,
într-o exaltare atât de furibundă,
încât dacă ar fi fost exprimată la dramatismul adecvat,
ne-ar fi obliterat pe amândoi, ca o explozie nucleară.
Dar exprimând toate acestea cu un urlet foarte calm,
cu vocile noastre de mai dinainte, într-o limbă dublă –
o limbă în care fiecare cuvânt avea două înţelesuri paralele.
Al doilea înţeles nu se putea exprima, nici înţelege,
decat prin atingerea mâinii de mână.
Iar mâna ta, de care mă încătuşasem de bună voie,
era caldă şi catifelată. O simt azi ca şi atunci...
THE SECOND MEANING OF NOVEMBER
There was an old November autumn night,
with wind gusts rushing
though the leaves on the pavement.
We were talking about relatives, yours, mine, others’;
And I was all of sudden overcome
by a crazy courage to take your hand.
We continued to converse, as if nothing changed,
as if all remained like a fraction of a second before.
But of course, everything changed instantly,
at the moment of touching.
We realized that something happened,
but were not sure how to define it.
We just understood that something magical has taken place,
something fundamental and irreversible.
Because, no matter how the story would continue
(maybe yes, maybe no, maybe who knows),
neither you nor I would be the same.
The universe had suddenly transformed,
we both had different identities, all through a single gesture.
You told me about aunt Corneila
who’d just been diagnosed with multiple sclerosis.
A very serious thing…
We got to the Miorita fountain,
and then we turned towards Casa Scânteii*.
Still holding hands. Still talking. I
t had gotten cold, but only somewhere else,
a few thousands of kilometers away,
beyond the subconscious. We were feeling too hot.
I told you something about the theatre,
about Leopoldina Bălănuţă**, who recently got rave reviews
for playing Agamiţă Dandanache***
Through the touching of the hands,
I was feeling your thoughts, much beyond our words.
Agamiţă… Bălănuţă… why were people surprised
that she played so well, when she was such a class actress?!
And why poor aunt Cornelia,
such a good woman, the salt of the earth!
Thoughts mixed with feelings –
lightning bolts through the mind, running through our arteries.
Words, meaning nothing. Meaning everything.
Those words were screaming that we were the same.
That we were different.
Seemingly (but not really)
we were shouting these things to one another,
in some furious exaltation, which,
if expressed with adequate dramatic fervor
would obliterate both of us, like in a nuclear explosion.
Rather we were expressing all if this in a very calm scream,
with our voices from before, in a double language –
a language in which every world had two parallel meanings.
The second meaning could not be expressed,
nor understood, unless through the touching of the hands.
And your hand, to which I handcuffed myself willingly,
was velvety and warm.
I feel it today as I felt it then.
_______________________
*Famous Bucharest building housing the Scanteia (Spark) publishing house, home of the famous communist government newspaper. Built along the same architectural lines as the Lomonosov University in Moscow.
** One of the best theater actresses during the communist period
*** famous comedy role (male) in the play „A Lost Letter” by I.L. Caragiale
METAMORFOZĂ
Şi dintr-odată m-am rezemat de perete -
un fulg de nea sprijininu-se de paradisul interior
al unei cămăşi de noapte aparţinând contesei Du Barry,
sau poate vreunei Elene din Troia.
Topindu-mă repede în orgasmul implacabil de dulce-amărui al morţii,
am ţipat ca să nu cumva să încerce careva a mă scoată de acolo.
Căci - îmi ziceam - ce rost mai aveau serile, şi dimineţile
cafeau cu sau fără lapte, staţiile de metrou sau vizitele la frizer?
Un maidanez se oprise, proptindu-şi capul pieziş
şi privindu-mă plin de o compasiune confuză, câinescă, drăgălaşă.
L-am izgonit simulând o aruncătură cu piatra.
N-a fugit prea departe, părea obişnuit cu trucuri de felul ăsta.
Şi-a ridicat piciorul, uşurandu-se pe roata unui automobil Proche Cayenne,
negru, tocmai când ultimul cristal viu din mine,
se trasforma într-o picătură ce se scurgea pe peretele alb,
şi prin interiorul acelei seducătoare cămăşi de noapte.
METAMORPHOSIS
And suddenly I propped myself against a wall -
like a snow-flake leaning against the interior
of some nightgown belonging to the comptess du Barrry,
or maybe to some Helen of Troy or another.
While quickly melting in the impacably bitter-sweet orgasm of death,
I screamed that no one should attempt to rescue me from there.
For, I was telling myself, what matter the evenings and mornings,
the coffee - with or without milk - the endless train stations,
or the visits to the hair-dresser?
A homeless dog stopped to look at me,
his gaze confused and cute and canine.
I shewd him off, feigning throwing a stone,
but he did not run too far, seemingly used to these old tricks.
He lifted his hind leg, and relieved himself
against the wheel of a black Porche Cayenne,
exactly at the point where the last living crystal in me
was trasnforming into a droplet of water running down that white wall,
or perhaps inside that seductive night gown.
A TREBUIT SĂ DEVIN OM
Am străbătut pustiile pentru singurătate
Si pe piscurile ascuţite am gustat bucuria.
Vulturul m-a învăţat ce înseamnă nobleţea
Iar pietrele mi-au rezidit încrederea.
Printre stejari bătrâni am priceput înţelepciunea
Iar norii mi-au adus aminte de efemer.
Toate stelele îmi poartă dorinţele în razele lor
Şi fluturii mă învaţă să dansez cu florile şi zarea.
Apele adânci tac în mine de veacuri întregi,
Iar zăpezile mă acoperă cu viscolul durerilor.
Tu mi-ai răsărit ca un vis peste vise
Şi pentru iubire a trebuit să devin om.
I HAD TO BECOME MAN
I travelled through deserts for loneliness
And on mountain peaks I tasted joy.
The eagle taught me nobility
While stones slowly rebuilt my trust.
Among old oak trees I fathomed wisdom
While the clouds reminded me of the ephemeral.
All the stars carry my wishes in their rays
And butterflies taught me to dance with the flowers.
Deep waters remain silent in me
And snows cover me with storms of pain.
You rose like a dream among dreams
And for the sake of love I had to become man.
-------------------------------------
Daniel IONIŢĂ
Sydney, Australia
noiembrie 2015
