Sentimentul acesta mă face să-nţeleg cuvintele neauzite,
care atât de mult timp, tresăreau în mine sub forma unui vis,
atât de neânţeles şi de furibund.
În tot acest timp, am meditat în tăcere, iar el, visul, mi-a răspuns mai apoi.
Simţeam că plutesc, precum se pierde în timp vocea Ta.
Acum trăiesc pentru că ştiu că Exişti,
dar sunt atât de slab, încât ochii, ochii se tem să Te privească.
Alerg în toate direcţiile, dintr-un anotimp în altul,
renasc din păcat şi deschid poarta dintre cer şi pământ.
Sunt o fiinţă dincolo de toate aparenţele,
tot ce Îţi cer este să fie iubit omul care sunt,
nu omul care se vrea să fiu.
Tânjesc când văd pe stradă părinţii plimbându-şi copii.
Poate pentru că îmi doresc la fel de mult,
să dau naştere la viaţă.
Îmi aduc aminte discuţia avută cu Tine,
Ştiu că dacă nu întorceam capul,
nu aveam să Te cunosc acum.
Am înţeles atunci, drumul paşilor neopriţi
şi viaţa dincolo de moarte.
Nu am lăsat ura să-mi stăpânească sufletul
şi răutatea să descătuşeze suferinţa
sorţii prin care am trecut.
Viaţa e un munte pe care urcăm, pe drumul Tău
sau pe cărările neştiute, printre oameni aparent buni,
ascunşi în spatele măştilor care ascund sărutul păcatului.
Sunt conştient că port pe umeri spre judecată,
precum asinul, lacrimile care nu au curs din milă!
Mulţumesc dimineţi la rând pentru lumina zilei,
sperând că într-o zi voi reuşi să spăl mâinile
de rugina sufletului.
Pentru moment am trăit atât de pustnic, dar gândul?
Mi-ar trebui o viaţă să pot atinge distanţa dintre doi poli,
dar mă bucur că trebuie doar să mă gândesc la Tine
şi să ştiu că-mi Eşti atât de aproape.
Mâine... voi păşi din nou în această poveste,
născută dintr-un adevăr.
Ştiind că la capătul ei te voi întâlni pe Tine.
AMIN!
