Pe la noi pe stradă şede,  

În “Bolboacă” mai precis  

Şi nu se poate a nu fi scris,  

De poştaşul Luca, satu-l ştie!  

Eu chiar încă din copilărie.  

Cum bătea el toba, tată,  

Fie îi musai, fie nu  

Şi striga în gura mare,  

Să se audă îndepărtare,  

Să votăm cu Pâclişan,  

Ba cu Coltor, că-i primar,  

Să urcăm în podul şurii,  

Că la noapte curg şuvoaie,  

Apele ce o să ploaie,  

Că o să vină viitura  

Şi o să treacă peste dig,  

Să plecăm acum de acasă,  

Cât mai este puţin timp.  

Mi-amintesc cum povestea,  

Că a murit Drăghici bătrânul  

Şi cum deloc nu-i plăcea,  

Ungurii să-i ardă “fânul”,  

A mutat steagul în poarta,  

Vecinului Dospoli râzând  

Şi oftând zicând că asta-i soarta,  

A murit ungurul, plângând.  

Povestea că se adunau păsări,  

Acasă la Voju Ioan “Celei”  

Trebuia să ducă şi el ceva,  

Că de nu plăteai în lei.  

A prins un pui de uliu,  

Direct în centru el mergând,  

Undeva spre înserat,  

De pe poartă întrebând!  

Vojule am adus “cocoşul” ce să fac?  

Să-l bag cu găinile sau să-l las în sac?  

- Bagă-l în coteţ, strigă gazda din casă!  

Fără a se ridica oţâră de la masă.  

Mi-a povestit că n-a stat pe gânduri,  

Era într-o zi de sărbătoare, într-o joi,  

Dus la crijmă la Uzum a fost apoi  

Şi a turnat pe gât o sută de coniac,  

Ca să aibă stâmpăr şi să înece un pui de drac.  

Dimineaţa ceartă mare a mai născut,  

Cum sărăcie aşa ceva el a făcut!  

Într-o seară tot la crijmă povestind,  

Mai râzând şi mai glumind,  

Luca spune cu atâta amărăciune  

Încât satul începu în jur să i se adune:  

Ai auzit mă Prodane, a murit şeful de post!  

Hai să merem la priveghi şi noi  

Şi să-l plângem că om bun el a mai fost.  

Merg agale, răspândind ei zvonul,  

Se mai alătura vreo doi, trei pe drum  

Intră-n curte, Dumnezeu să-l ierte, spun,  

Doamna Mera să îl ierte, da pe cine?  

Că eu nu ştiu să fi murit, nime!  

Atât de convingător a fost,  

Încât satul începu să-l creadă,  

El glumea cu rost sau fără rost,  

Născând mereu motive de sfadă.  

Cu ziarele venea mai rar,  

Din două în două zile,  

Câte odată mai deloc,  

Bine că venea cu banii,  

Ăsta a fost marele noroc.  

  

Acum după ani şi ani, a rămas o amintire frumoasă de povestit celor ce au răbdarea să asculte poveştile lui Luca poştaşul de la Vinţ.  

  

DAN IOAN GROZA