CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





Statuia sfântului Nepomuk
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
STATUIA SFÂNTULUI NEPOMUK 
  
Se făcea că mă aflam în oraşul meu natal şi priveam către fărbăria bunicilor mei care abia se întrezărea albă prin ceaţă dincolo de Timiş. Ştiam că bunicii sunt morţi şi că acolo nu mai trăia decât uica Ionel, singur, bolnav, pe care toată lumea îl cunoştea după porecla sa, Voghez, ciudată alcătuire fonetică. N-aş fi bănuit niciodată de unde i se trage porecla asta, dacă domnul profesor Bonea, fostul său coleg de clasă, nu mi-ar fi povestit că odată, la o lecţie de geografie, uica Ionel, pe atunci elevul Lupea A. Ion, ar fi pronunţat cu inocenţă „voghez” în locul numelui munţilor Vosgi. Pe uica Ionel l-am mai vizitat de vreo două ori de când a murit Maica, aşa obişnuiam să-i spun bunicii, ultima dată anul trecut în decembrie, când, auzind că mă aflu la Umileni, în localitatea aceea vârâtă în văgăună de munte, mi-a trimis vorbă să-i aduc un brad de Crăciun. 
  
Am uitat de ce trebuia să merg iarăşi la dânsul, poate surprins de terifianta imagine care mi se deschisese pe neaştepte în faţă, aceea a Timişului umflat peste măsură, cum nu ţineam minte să-l fi văzut vreodată. Prin faţa mea trecea la vale un puhoi de apă groasă, tulbure, acoperită cu pete de spumă gălbuie, ca balele unui uriaş animal care s-ar fi adăpat mai sus, către Şlais, din scursoarea enormă duhnind a putregai. Podul de fier era deja imposibil de trecut, deoarece apa îi ajunsese la tablier, ba chiar începuse să i se scurgă cu repeziciune printre grilaje, încât se putea prevedea iminenta prăbuşire a întregii sale structuri sub asaltul stihiei dezlănţuite. 
  
Habar nu mai aveam de ce trebuia să mă duc la uica Ionel, dar îmi părea grozav de rău că n-o puteam face, şi, privind cum apa bătea dincolo în zidul palatului Bejan, îmi spuneam că fărbăria e cu siguranţă inundată, ca atunci când, îmi povestea mama, într-un an pe la început de veac, ameninţaţi de ape, a fost scoasă cu toţi ai ei de acolo şi salvaţi de armată. 
  
Nu era ţipenie de om în preajma mea, de parcă toţi oamenii s-ar fi ascuns prin case de groază şi pândeau pe după ferestre momentul când năvala apelor se va potoli, sau poate nici asta nu făceau, ci dormeau nepăsători, cufundaţi în somnul orelor timpurii ale dimineţii. Am ajuns să cred, prin urmare, un timp, că sunt unicul spectator al acestei răbufniri a naturii, până când am zărit un om şezând pe marginea supraînălţată a falezei din dreapta podului. Această constatare m-a surprins nu numai din pricina priveliştii insolite, ci şi fiindcă, uitându-mă cu puţin înainte în direcţia aceea, puteam să jur că nu văzusem pe nimeni. Omul şedea cu picioarele atârnând spre apă, aşa că nu îl puteam vedea decât din spate. La un moment dat, apropiindu-mă, am avut impresia că e gata să se arunce în valuri, dar nu, stătea doar uşor aplecat înainte de gârbovit ce era şi părul alb îi ieşea la ceafă în smocuri de sub pălărie. Dacă mă uitam mai bine, parcă nu purta o pălărie obişnuită, ci o gambetă cu calota ovală şi borurile răsfrânte în sus. Avea pe umeri o haină de gabardină gri, asortată la culoare cu pălăria, lucioasă la spate de prea mult purtat. Pantofii şi-i pusese alături, pentru că îşi suflecase pantalonii, iar picioarele goale, nefiresc de albe şi le înmuia până la nivelul gambelor în apa tulbure. Mi-am dat seama că mă aştepta, pentru că imediat ce am ajuns lângă dânsul mi-a întins peste umăr o mână moale, iar eu am prins-o cu vârful degetelor, aplecându-mă cu deosebit respect, pentru că l-am recunoscut într-însul pe Avram Ciortea, profesorul meu de literatură universală. 
  
Avram Ciortea şedea chiar în dreptul locului unde altădată se înălţa pe malul Timişului statuia sfântului Nepomuk, protectorul oraşului împotriva apelor dezlănţuite, pe care nu ştiu cine a avut ideea s-o scoată de la locul ei atunci când s-a amenajat noua faleză. Odinioară, în vecinătatea podului se înghesuia o sumedenie de magherniţe insalubre cu modeste prăvălioare la demisol, care au fost pe rând demolate atunci când s-a pregătit amplasamentul noii case de cultură. La vechea faleză, îngustă şi joasă, accesul era permis printr-o uşă cu grilaj, care se deschidea în dreapta chioşcului ce flanchează şi astăzi intrarea pe pod. Vechea faleză nu era loc de promenadă, iar cei ce se abăteau pe acolo nu o făceau decât pentru a arunca gunoaiele în râu. Singurul lucru interesant pe care îl oferea era acea statuie a sfântului Nepomuk, cioplită într-o rocă cenuşie, cu faţa întoarsă spre apele nărăvaşe, pe care cu un gest al mâinii drepte încerca mereu să le determine la supunere. Dar mama nu credea asta şi i se părea că faţa severă a sfântului căuta nu spre ape, ci de-a dreptul spre fărbăria bunicilor, iar mâna dreaptă, cu degetele arătător şi mijlociu rupte, parcă indica acuzator în aceeaşi direcţie. 
  
„Ştii tu, mi-a povestit odată, cerându-mi să promit că păstrez doar pentru mine istorisirea ei, legământ pe care, după cum se vede, nu l-am ţinut după petrecerea bietei de ea la cele veşnice, statuia asta a fost înălţată aici cu aproape o sută cincizeci de ani în urmă, nu mult după ce străbunicii mei au cumpărat acel loc unde se află şi acum fărbăria pe malul Timişului. Străbunicul se trăgea din neam de moţi şi s-a refugiat în Banat în urma răscoalei lui Horea, unde ajunsese să fie poreclit Vidra, după locul obârşiei sale, iar străbunica era bănăţeancă get-beget, femeie frumoasă dar afurisită, cum puţine altele prin părţile Logojului. O chema Pera. Au cumpărat locul pentru a construi un birt la capătul traseului podului plutitor, care umbla în acel timp peste Timiş, de la un mal la celălalt, ducând mărfuri şi călători.” 
  
Încercam să-mi închipui acel birt la margine de apă, construcţie de lemn, fără îndoială, care a ars în cele din urmă până la temelii. Atunci a murit şi străbunicul, om în puterea vârstei. Străbunica nu s-a pierdut însă cu firea din pricina asta şi, deşi avea trei copii, nu multă vreme după aceea s-a recăsătorit cu un fărbar şi au constuit acolo o lucrătoare în locul birtului. Toate acestea nu-mi erau necunoscute. 
  
„Statuia asta, îmi spunea mama, mângâind cu pioşenie toga de piatră poroasă a sfântului, îmi aduce mereu aminte de întâmplarea pe care vreau să ţi-o povestesc.” Mă aşteptam să facă o lungă introducere, dar, spre surprinderea mea, ca şi cum ar vrut să-şi despovăreze mai degrabă sufletul, ea începu simplu şi direct să-mi povestească nişte fapte care m-au uluit prin neobişnuitul lor. 
  
„Într-o zi, începu mama derularea şirului acestora, la Birtul podului, cum i se spunea, au tras doi călugări. Nimeni nu ştia de unde vin şi încotro se duc. Străbunica Pera le-a oferit găzduire în camerele de oaspeţi pentru mai multe zile. În fiecare dimineaţă călugării treceau râul cu podul umblător, pentru a merge la mănăstirea minoriţilor de pe malul opus şi către prânz se reîntorceau peste apă. De ce n-or fi tras la mănăstire chiar, de asemenea nu ştia nimeni. Aveau cu dânşii o ladă măricică şi destul de grea, pe care, după oarecare ezitări, străbunica a cercetat-o pe furiş desfăcându-i cu nişte agrafe lacătele cât pumnul. Nu ţi-aş putea spune ce o fi văzut ea în lada călugărilor acelora, dar bănuiesc că în mintea ei a început să clocească planuri necurate, iar întâmplarea a ajutat-o să le pună în aplicare. 
  
Pe neşteptate, într-o dimineaţă, călugării s-au pregătit în pripă de plecare definitivă. Şi-au achitat de cu seară toate obligaţiile faţă de găzdaşi, anunţându-i că de mâine-zi se vor aşterne din nou drumului. Spre nenorocirea lor însă, apele Timişului s-au umflat peste noapte şi încă înainte de revărsatul zorilor podul umblător a fost bine priponit la mal. Mare cum era, putea uşor să scape la vale, punând în pericol vieţile celor aflaţi pe dânsul, s-au mai văzut nenorociri de acest fel, aşa că podarii nu s-au învoit cu niciun preţ să încerce în ziua aceea o traversare. Ceasul rău i-a mânat atunci pe călugări să caute alt mijloc de trecere şi, iată, străbunica Pera s-a oferit să-i ducă dincolo ea însăşi cu barca. Se spune că străbunicul era plecat la târgul din Lipova, care se ţinea în preajma marii sărbători de la Maria Radna, altfel poate n-ar fi lăsat-o să facă asemenea faptă necugetată. Dar nu te puteai pune cu străbunica Pera! S-a răstit la slugile care voiau s-o împiedice şi hai cu barca peste Timiş. Aveau o barcă bună; străbunicul o folosea deseori la pescuit şi Pera însăşi trecuse cu ea de nenumărate ori apa, că doar nu putea să stea mereu, toată ziua, bună ziua după pod, care aştepta cam mult până i se strângeau muşteriii. Zis şi făcut! Au dat barca la apă, au încărcat în ea ce-aveau călugării de luat şi au pornit-o. După câteva lovituri de vâsle, Pera a şi ajuns în mijlocul curentului. Văzând-o cum trage la rame, nimeni nu se îndoia că va trece cu bine dincolo. Dar, la un moment dat, a scăpat o vâslă în apă. S-o fi rupt furchetul, sau cum îi zice la chestia aia de ţine vâsla, s-o fi întâmplat altceva, nimeni n-a aflat până la urmă. Cei de pe mal au văzut-o câteva clipe încercând să recupereze vâsla, apoi, călcând prea tare pe marginea bărcii, a răsturnat-o. Mare minune că nu s-a întâmplat moarte de om! Au sărit podarii cu altă luntre, de i-au scos până la urmă pe cei doi călugări. Pera şi-a tras câteva clipe sufletul, ţinându-se de barca răsturnată, apoi a lăsat-o în voia curentului şi a ieşit singură din râul învolburat, că nu cred să fi fost pe malul Timişului femeie mai învăţată cu apa decât ea. Ba se mai şi răstea la podarii care voiau s-o ajute şi pe dânsa, zicându-le să vadă numai de ceilalţi doi, că nu dorea să-i aibă pe conştiinţă. În schimb, întreg calabalâcul bărcii a dispărut fără urmă. Unii spuneau că Pera ar fi răsturnat barca într-un loc anume ştiut de ea, de unde ar fi scos lada aceea a călugărilor, în care vor fi fost odoare de preţ, sau cine ştie ce alte valori. Alţii şi-au dat cu presupusul că apa mare a dus cu ea totul la vale, că şi bolovani mută la o adică din loc, darmite un cufăr de lemn, oricât de greu ar fi fost. Nu puţini au început cu timpul să vânture ideea că, de fapt, cei doi călugări nu erau altceva decât lotri îmbrăcaţi în rasă, că altfel de ce ar fi căutat la Birtul podului găzduire şi nu dincolo, la mănăstirea minoriţilor, loc mult mai potrivit pentru cuvioşiile purcese la drum. Iar de plecat, s-au grăbit să plece tocmai când comitele a rânduit poteră pentru prinderea lor şi atunci au dat să treacă Timişul măcar cum. Şi pentru că s-a întâmplat nu mult după aceea ca Birtul podului să ia foc, iar bietul străbunicul să piară tot atunci, aceiaşi oameni poate vor fi văzut în asta o răzbunare din partea lotrilor, neîmpăcaţi cu gândul că au fost păgubiţi, şi încă de o femeie!” 
  
Mă uitam la mama care mângâia toga zgrunţuroasă a sfântului Nepomuk, ştiind că ea gândea altfel şi că în imaginaţia ei îi vedea pe cei doi călugări cum stăteau pe malul râului, smeriţi, cu umerii aduşi de necaz, şi cum, înainte de a părăsi pentru totdeauna aceste locuri, ce le-au fost atât de neprielnice, cu mâna ridicată şi faţa împietrită, precum a statuii lângă care ne aflam, ei au rostit cuvinte grele de blestem împotriva femeii aceleia viclene şi a tuturor urmaşilor ei, până la a şaptea spiţă. Mă înduioşează şi astăzi gândul că nu pentru sine se temea mama de efectul blestemelor lor, ci pentru mine, primul ei copil, şi în gând poate implora bucata aceea de piatră cioplită să nu închidă căile norocului fiului ei. 
  
fragment 
  
Dan Floriţa-Seracin 
  
Referinţă Bibliografică:
Statuia sfântului Nepomuk / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2351, Anul VII, 08 iunie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!