CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





Calul negru
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CALUL NEGRU 
  
Îi trebuise atunci vreo lună până să-i poată convinge pe ai săi să-l lase să se înscrie la secţia de hipism. Abia, abia le smulsese consimţământul. Mai ales mama se opusese, fiindcă nu se îndoia, argumenta mereu, în cele din urmă îi va dăuna la şcoală, şi e periculos, şi se produseseră accidente, n-auzise de cazul fetei lui Corjan? Fireşte, a lui Vasile Corjan însuşi!... Nu îndrăznea să rostească funcţia ştabului, sau o bâiguia cu palma dusă în dreptul gurii. De unele reflexe nu se putuse dezbăra toată viaţa. 
  
Că apoi fusese dezamăgit de ceea ce i se dăduse pe acolo să facă, nu prea îi venise să recunoască: ordine prin grajduri, să descarce nutreţ, să repare harnaşamente vechi, şi toate astea fără să se apropie prea mult de cai, bineînţeles! Zâmbea amar când îşi amintea cum, naivul, îşi închipuise că, din primele zile chiar, i se va îngădui să zburde călare prin manej!... Se consolase văzând că nici ceilalţi novici n-aveau parte de o soartă mai bună. Ho, ho, ho, râdea icnit, în silă parcă, domnul Gaiţă, şeful secţiei, înţelegându-le păsul, da’ ştiţi că mă puneţi pe gânduri, mânzocilor? Ori poate confundaţi manejul cu vreun ţarc de rodeo din Texas? Aţi venit încoace cu capul împuiat de filme Century Fox, ho, ho!... 
  
În cele din urmă a încălecat totuşi: o gloabă cu nume generic, Rezerva. Fireşte, ţinută la coardă. Îşi merita cu prisosinţă Rezerva numele, nimic n-o îndupleca s-o ia la trap măcar. Zadarnice erau imboldurile din călcâie, zadarnice smuciturile frâului, pasul plictisit al animalului nu cunoştea vreo modificare. Vedea cu coada ochiului incisivii proeminenţi, îmbrăcaţi în viplă, ai instructorului lucind batjocoritor. Se simţise umilit. Îl bătuse gândul să renunţe. 
  
Ei, mai rezişti, mai rezişti?... îl lua în derâdere tatăl. Sigur, lui îi dădea mâna s-o facă, el ştia cum stătea treaba cu caii, făcuse armata la vânătorii de munte, luptase pe frontul antisovietic până în Caucaz. Iar mama, când venea acasă, îşi ducea mâna la nas şi-l îndemna să-şi lase hainele în şopron, afară. Rândaş i-a trebuit să fie?... îşi privea uimită bărbatul pe deasupra ochelarilor, apoi dădea cu resemnare din umeri. Curios, în loc să îl descurajeze, observaţiile alor săi îl îndârjeau. 
  
Îşi amintea, ca şi cum ieri s-ar fi întâmplat, că în ziua primei demonstraţii hipice trăise o mare surpriză. Să fi fost în a doua sau în a treia lună de noviciat, când îi dăduseră, spre uimirea sa, în grijă un cal. Unul adevărat, dintre cei de care nu i se îngăduise până atunci să se apropie. Nu să-l încalece, ah, nici n-ar fi îndrăznit să spere aşa ceva, ci doar să-l poarte de frâu până la poarta arenei. Mai fuseseră desemnaţi pentru o treabă identică alţi vreo trei – patru dintre începători, domnul Gaiţă în persoană îi alesese, nu bănuia nimeni în funcţie de ce criterii, stârnind invidia celorlalţi. Voi, mânzocilor! întinsese coada cravaşei spre fiecare dintre cei aleşi fostul maior şi echipier al vestitei formaţii olimpice de prin anii treizeci. 
  
Evenimentul îl preocupase într-atât, încât toată noaptea dinainte numai într-un coşmar o petrecuse. Se făcea, între altele, că scăpase calul în vânzoleala circulaţiei din piaţa Gării de Nord, cum nimerise cu el tocmai acolo nu-şi putea explica. Fapt era că patrupedul o luase razna printre troleibuze, tramvaie şi taxiuri, alerga înnebunit, făcând copci şi zvârlind din copite, iar şoferii, cu zâmbete sardonice pe buze, claxonau fără noimă şi-l înjurau, făcându-i semn să-l prindă, cine mă-sa îl adusese cu calul aici?... 
  
Calul fusese negru, acoperit sub şa cu un mic valtrap roşu, tivit cu fir argintiu. Un exemplar înalt, cu picioarele lungi, pur-sânge, de la sine înţeles. Îl ţinuse foarte aproape, aşa i se spusese, să-l ţină din scurt. Simţea animalul fremătând, asta probabil şi din pricina lipsei de siguranţă a mâinii nedeprinse să stăpânească o asemenea namilă de nervi şi muşchi. I se părea că s-ar fi dovedit cu totul neputincios la cea mai mică intenţie de nesupunere din partea lui. Atingerea involuntară, cu umărul, a pieptului acestuia, tresăltând sub respiraţia profundă, îi provocase fiori. La comanda plecării, spre surprinderea sa, calul îl urmase docil, cu paşi mărunţi, smucind uşor frâul, parcă să-i dea de înţeles că el era făcut să înghită distanţele, nu să bată aproape pasul pe loc, să scormonească pământul centimetru cu centimetru, să-l frământe în copitele nerăbdătoare. 
  
Surprinzător de bine îşi aducea aminte de toate aceste detalii, aceea fusese ziua primei lui întâlniri cu Olga şi reflectase îndelung asupra împrejurărilor de atunci. Parcă simţea încă în suflet imensa uşurare trăită în momentul când, în cele din urmă, calul îi fusese luat din mână. Nu ştia dacă şi ceilalţi tovarăşi ai săi, desemnaţi în ajun de domnul Gaiţă, cu mânerul cravaşei întins spre dânşii, să poarte grijă acelor cai, trăiseră aceeaşi senzaţie. Îi privise cu suspiciune şi se întrebase iarăşi, ceva mai târziu, şezând pe un graden al tribunei, dacă preocupările lor erau altceva, în fond, decât curată pierdere de vreme. Demonstraţia o privise cu ochi apatici, dezghiocând între dinţi seminţe de dovleac. 
  
Se despărţise de coechipieri, aceştia ţinuseră morţiş să intre în prima berărie ce li se ivise în drum, se afla acolo o grădină de vară într-o margine de parc, numită, nimeni nu ştia de ce, La Acapulco. Refuzase să intre, pentru că vântul îi adusese în nări miros de urină dinspre closetul public, numai ideea de a se aşeza să bea bere împresurat de duhoarea aceea îi întorcea stomacul pe dos. Le promisese băieţilor să-i aştepte în faţa unei librării, contemplând cele expuse în vitrina acesteia, trebuiau să meargă in corpore să-şi predea la magazia secţiei echipamentul, Laci-baci, magazionerul, n-avea timp pentru fiecare în parte. Afurisitul acela de echipament! Pe stradă se simţise caraghios purtându-l, în grup, treacă – meargă, se pierdea printre ceilalţi, dar, singur aflându-se, se simţea stânjenit sub privirile trecătorilor, care se întorceau pline de curiozitate spre el, de parcă ar fi fost îmbrăcat în ţinută de carnaval. Purta tunică neagră, mulată pe trup, precum aceea a uniformelor milităreşti mai vechi, pantaloni deschişi la culoare, strânşi pe picior, cizme cu pinteni, două fete bufniseră în râs trecând prin dreptul său. Măcar dacă librăria ar fi fost deschisă, să fi intrat, să se fi ascuns printre rafturi, căci neisprăviţii lui de colegi întârziau, fusese un naiv să creadă că se vor mulţumi cu o singură halbă. 
  
Pe neaşteptate uşa librăriei se dăduse în lături, izbindu-se de rama vitrinei. Intrase timid, printre vălătuci de fum. O sobă de tuci burduşită scotea trâmbe înecăcioase pe la toate încheieturile, gestionara avea scăderi la marfa depreciată şi, în prezenţa unui individ în trenci bleumarin, nu mai prididea să pună pe foc lucrurile scoase din inventar. Păpuşi oloage, ursuleţi cu blana decolorată, maimuţe din plastic dezmembrate, clovni din pânză care-şi pierdeau rumeguşul zăceau grămadă, fixându-l cu privirea imobilă a condamnaţilor la moarte. Mai târziu, băiatu’! Mai târziu! Nu vezi că aici se lucrează?... Individul în trenci albastru avea zâmbetul sardonic al şoferilor care – buimac, nici nu mai ştia dacă în vis ori aievea – îl luaseră în tărbacă mai deunăzi în faţa Gării de Nord, fiindcă scăpase calul printre maşini. Mama voastră de nătărăi, rostise revenind în stradă, constatând că ceilalţi întârziau să se arate. 
  
Aşadar, atunci o întâlnise pentru prima oară pe Olga. Peste drum, în grădina publică, pe o alee în apropierea intrării. Era mult mai bine să aştepte acolo pe o bancă, decât să stea pe stradă, expunându-se, ca o paiaţă, văzului public, îşi spusese. Milogul din dreptul intrării în parc îl privise cu ostilitate, de parcă ar fi văzut în el un concurent. Scaunul de invalid al Olgăi se afla în dreptul unei bănci, puţin într-o parte, cu una din rotile pe gazon. Erau cu desăvârşire singuri pe aleea aceea, fata părea să îl fixeze atentă în timp ce el se apropia de dânsa, iar lui – abia în liniştea parcului aceluia îşi putuse da seama – îi scârţâiau peste măsură de tare cizmele, nişte gioarse vechi, cu carâmbul înalt, la care lustruise o oră întreagă cu o seară înainte. 
  
Apoi îşi luase curajul să o studieze mai îndeaproape, faţa ei era delicată, cu oval plăcut, iar părul, întunecat la culoare, tuns scurt, îi prindea în umbra deasă a copacilor reflexe albăstrii. Avusese prin urmare iniţial impresia că fata i-ar susţine privirea, cum îndeobşte la prima vedere fetele nu prea obişnuiesc, au ele un fel al lor de a te fura din ochi, şi asta tocmai când atenţia îţi intră în unghi mort, în fracţiunea de timp când, brusc, devii preocupat de propria înfăţişare. Moment dureros pentru el, căci, până atunci, înfăţişarea lui de jocheu prăfuit stârnise numai zâmbete, ba chiar hohote de râs. Apoi trăise revelaţia că, îndreptată asupra lui, căutătura fetei din scaunul de invalid ar avea ceva nefiresc, nu pentru că dânsa întârzia să zâmbească ironic sau dispreţuitor, precum toate celelalte reprezentate ale sexului opus întâlnite pe stradă în acea zi de pomină, ci fiindcă întârzia să-l focalizeze, de parcă făptura lui, ivită pe neaşteptată în câmpul ei vizual, n-ar fi meritat mai multă atenţie decât o pasăre comună ori un patruped vagabond. Privirea sa era imobilă, uşor dilatată, frapant de asemănătoare cu aceea a figurinelor din plastic şi pânză condamnate să se mistuie în focul sobei de tuci a librăriei de vizavi. 
  
Ajungând la capătul aleii, luase o hotărâre temerară: să se întoarcă! Să revină în dreptul fetei şezând în scaunul cu rotile. Trecuse pe lângă ea încercând să-şi dea seama ce o determina să stea acolo, să ocupe un astfel de vehicul, dar nu descoperise nimic neobişnuit. Purta blugi, adidaşi, ca toată lumea, parcă s-ar fi aşezat în scaunul acela doar aşa, dintr-un capriciu, să facă pe interesanta… Toate voiau să fie interesante, le ştia el prea bine! Numai cu căutătura aceea a ei nu păreau să fie lucrurile în ordine. Bine, şi ce-l deranja pe el asta? se gândise. Nu că-l deranja, îşi imputase apoi, altfel trebuia pusă problema. Dar nu apucase să-şi elucideze nici pe departe starea de spirit, prea repede ajunsese la capătul aleii. Şi mai era o prioritate înainte de a-şi explica toate câte le simţea şi le gândea în acel moment: să decidă dacă se întoarce sau nu. Îşi amintea că în cele câteva clipe de ezitare privirea îi înregistrase un amănunt frapant: dintr-un trunchi noduros de copac, agonizând pe o rână, fără crengi, invadat de muşchi şi licheni, răsărise o mlădiţă, un lujer înalt, la capătul căruia se legăna o eflorescenţă de un alb imaculat. Fusese surprins, nu-şi amintea să mai fi văzut vreodată aşa ceva. Apoi ştiuse. Acesta era indubitabil semnul că putea să se întoarcă. 
  
Îi ceruse fetei îngăduinţa să se aşeze pe banca de alături. Dacă nu era ocupată, fireşte!... adăugase, încercând să facă pe spiritualul. Ce stupid mai putea fi la vârsta aceea! 
  
Poftim! consimţise ea cu voce neutră, ridicându-şi mâna stângă în dreptul gurii – gestul mamei i se relevase lui instantaneu – şi atunci îi zărise pe unul din degete un fel de verighetă fină, foarte subţire, din metal gravat, avusese impresia că mişcarea fusese făcută ostentativ. 
  
Apoi, după oarecare vreme petrecută în tăcere, fiecare încercând să mimeze cât mai bine calmul şi nepăsarea, apăruse de undeva un tip care se arătase spontan peste măsură de intrigat din pricina prezenţei lui acolo, neapărat pe banca aceea, mai bine spus. Corpolent, tras la costum, cu cravata legată scurt, avea alura de neconfundat a celor ce poartă de grijă persoanelor sus-puse, indivizi mărginiţi în genere, dar pătrunşi întotdeauna de importanţa misiei lor. Că urma să fie luat la întrebări de noul sosit, nu încăpea îndoială, noroc că ele se formulau cu încetineală sub fruntea îngustă, îmbrobonată de sudoare a argusului confruntat cu o situaţie neprevăzută. Nu contenea, în surescitarea lui, să-şi treacă dintr-o mână în alta o sticlă de Citro, al cărei conţinut efervescent i se revărsase peste degete. 
  
Şi atunci, cu intuiţia stimulată de iminenţa pericolului, începuse să relateze cu voce domoală fetei ceva la întâmplare, îi vorbise despre o călătorie din care chipurile tocmai s-ar fi întors, insinuând astfel că ar fi bune şi vechi cunoştinţe, şi că i-ar fi adus mesaje din partea unor prieteni comuni, pură invenţie totul, numele erau de la alfa la omega fictive, alese la întâmplare, iar fata se prinsese în joc şi încinseseră o sporovăială din ce în ce mai veselă, până ce izbucniseră amândoi în râs. Ar fi fost de-a dreptul greu să-şi stăpânească râsul, văzând mutra perplexă a individului de lângă dânşii, retras pe un colţ al băncii şi schiţând zâmbete în momentele apogeului veseliei lor. 
  
Când se despărţiseră, ştia despre ea aproape totul – între timp argusul fusese trimis să mai aducă o sticlă de Citro, pe prima ea o vărsase scăpând-o jos – şi unde locuia, şi ce avea la picioare, consecinţa unui accident. Fusese dornică să iasă în oraş, să asiste la demonstraţia hipică, dar drumul cu pavaj atât de prost… De fapt, voise să-şi vadă calul, după atâta vreme, îl ştia? Calul cel negru, înalt, care o trântise… Din cauza lui… 
  
Şi când ridicase iarăşi mâna, pentru a-şi potrivi părul cu reflexe albăstrii, remarcase că ceea ce el luase drept verighetă nu era decât un inel obişnuit cu piatra întoarsă înăuntrul palmei. 
  
Dan Floriţa-Seracin 
  
Referinţă Bibliografică:
Calul negru / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2242, Anul VII, 19 februarie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!