CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  





Vlasia
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
VLASIA 
  
Nu cu mult înainte de reîntoarcerea în ţară, convenisem cu Olimpia să ne întâlnim într-una din zile, după ce ea îşi va fi încheiat programul, pe terasa Brühl, pe malul Elbei. Ajunsesem, ca de obicei, înaintea prietenei mele la locul de întâlnire. De aici se deschide o largă privelişte asupra fluviului. La poalele terasei se află debarcaderul Flotei albe, al navelor fluviale, cu alte cuvinte. În stânga, se ridică sinistre ruinele înnegrite ale bisericii Frauenkirche, amintind de bombardamentul din februarie ’45, iar în depărtare se înalţă clădirea gărzii vechii Dresde, cu frontonul central în forma unui templu ionian, monumentul preferat al Olimpiei. Vântul din ziua precedentă adusese cu sine ploaie, aşa că n-am putut adăsta prea mult pe terasă şi m-am refugiat, după aproape o jumătate de oră de aşteptare, în Albertinum, mai exact, la parterul edificiului cu acest nume, unde era amenajată o galerie de sculptură antică. Aici mă găsise Olimpia, care venise însoţită de colegul ei, Beliov. 
  
Beliov acesta era un individ fără vârstă, nu prea înalt, dar bine legat, cu părul deschis la culoare cam rărit în creştet. Ochii săi albaştri îl cercetau pe partenerul de conversaţie cu căutătura luptătorilor sau boxerilor care se privesc nemişcaţi înainte de a evolua pe saltea ori în ring. Omul avea cutele nasului adânci şi colţurile buzelor trase, de parcă ar fi zâmbit ironic fără contenire. Mergea legănat, balansându-şi braţele pe lângă trup. Deşi era vară, purta costum. Într-o singură zi, ceva mai călduroasă, apăruse într-o cămaşă albă cu mâneci lungi. 
  
Refugiul în Albertinum al celui ce ajungea primul la locul de întâlnire fusese prevăzut în caz de vreme rea, aşa că nu mă temeam că Olimpia n-ar putea da de mine. Ea apăruse în cele din urmă, aducându-l cu sine, aşadar, pe Beliov, căruia îi purtam o uşoară pică, după ce mă umilise acceptând să punem pariul acela stupid în faţa intrării principale, Kronentor, a Zwinger-ului. Dar Olimpia agrea compania lui Beliov, probabil conlucrau strâns în ceea ce aveau ambii de rezolvat acolo, în capitala saxonă. 
  
Iartă-ne că am întârziat, îmi vorbise Olimpia nemţeşte în numele amândurora, dar afară plouă cu găleata. Abia am prins un taxi. Cred că va mai trebui să zăbovim puţin aici. 
  
Olimpia era foarte tristă, iar la sporirea tristeţii ei părea să contribuie şi imaginea vestigiilor antice din jur. Se aşezase pe o băncuţă lângă o superbă coloană cu capitel corintic, pe care o cercetase cu multă atenţie, mângâindu-i canelurile, apoi, brusc, îşi coborâse faţa în palme. Aflându-mă aproape de ea, am încercat să-i pun consolator mâna pe spate, dar ea şi-a scuturat umerii, cerându-mi să mă îndepărtez. De ceva mai multă trecere s-a bucurat Beliov, care i s-a aşezat alături, cuprinzând-o cu unul din braţe. 
  
Pacemu, Alimpiuşka? îi şoptise el la ureche. Pacemu?... 
  
Astavi menia, Vlasia, îi răspunsese printre palmele adunate în dreptul obrazului Olimpia. Astavi menia! 
  
Îi auzisem şi altădată vorbind ruseşte, lucru care nu mă mirase deloc. Ar fi fost chiar nefiresc, cu profesiunea ei, Olimpia să nu cunoască rusa. Mă deranja doar faptul că, vorbindu-i astfel în împrejurarea aceea, Beliov mă scotea pe tuşă. Eu păream intrusul în grupul nostru, nu el. 
  
Parcă înţelegând ce gândeam, după ce ieşisem, în fine, din Albertinum, colegul Olimpiei ne invitase, cu un aer împăciuitor, la o îngheţată. Cunosc eu o gelaterie aici, în apropiere, ne explicase, sărutându-şi trei degete ale mâinii drepte. 
  
Ia te uită, comentase cu discreţie Olimpia, mai întremată după ce inspirase aer proaspăt, mare minune, Saşa s-a înduplecat să ne facă cinste!... 
  
Din pricina vremii posomorâte, gelateria lui Beliov era aproape goală. Ne aşezaserăm într-un colţ la o masă rotundă, având tăblia dintr-o marmură albă cu vinişoare roz. Scaunele din jurul ei erau de metal, nişte periniţe pufoase protejau însă posteriorul clienţilor de răceala acestuia. O chelneriţă nurlie, cu boneţică şi şorţuleţ alb, se prezentase cu promptitudine să ne ia comanda. Pe Beliov îl cunoştea, fiindcă i se adresa mai cu seamă lui, după ce schiţase o reverenţă prin îndoirea uşoară a genunchilor. 
  
Câte porţii doriţi? ne întrebase, îndreptându-şi o mână, pe rând, spre fiecare dintre noi, Beliov. 
  
Cum câte? mă arătasem nedumerit. Câte una, nu-i aşa?... 
  
Fireşte, una! a râs cu condescendenţă Olimpia. Numai să fie de vanilie cu pişcoturi. 
  
Mie, ca de obicei, i se adresase chelneriţei Beliov, şi nu uita de supliment. Pentru a fi mai explicit în privinţa suplimentului despre care vorbea, el îndepărtase în plan vertical degetul mare de cel arătător al mâinii sale drepte. 
  
M-am lămurit de ce Beliov se interesase câte porţii dorim, abia după ce îngheţata ne fusese servită. Fiindcă lui chelneriţa îi adusese o farfurie plină. Iar alături îi pusese un pahar cu rom. Beliov gustase romul cu vârful buzelor, apoi, mulţumit, îl turnase peste îngheţată. Olimpia începuse să râdă iarăşi, dar nu de colegul ei, ci de mine, fiindcă probabil făcusem ochi mari privindu-l. Fără să se sinchisească de reacţia mea la ceea ce vedeam, Beliov începuse să-şi mănânce în deplină tăcere, cu o lingură de supă, originala compoziţie. 
  
Discuţia de care îmi amintise observaţia maliţioasă a doctorului Werner, că nici dracu’ nu poate stârpi hoţia din România – acum mă întreb de ce dracu’ ar fi avut vreun interes să o facă – a început de la o nimica toată, curând după ce Beliov s-a scotocit în haină pentru a plăti consumaţia. Chelneriţa i-a adus pe o farfurioară nota de plată şi un rest de câţiva pfenigi. Beliov i-a cules până la unul şi i-a strecurat în buzunar. 
  
Puteai să laşi fetei restul, observase Olimpia zâmbind. 
  
Ei, ei, Alimpiuşka, i-a răspuns colegul său, văd că ai dobândit obiceiuri româneşti! 
  
Vreţi să spuneţi că în Rusia nu sunt astfel de obiceiuri?... i-am replicat eu uşor vexat. 
  
Beliov nu devenise mai arţăgos, cum îndeobşte se întâmplă, din pricina paharului de rom turnat peste îngheţată. Dimpotrivă. 
  
Ah, nu, să nu mă înţelegeţi greşit, moi drug. Mă refeream doar la faptul că Alimpiuşka a petrecut destulă vreme în Occident înainte de a se instala în eterna şi fascinanta voastră ţară. Cred că ea a priceput imediat ce voiam să spun. Cât despre Rusia, fireşte că sunt şi acolo astfel de obiceiuri!... Ca în tot Estul european şi nu numai. De altfel, e foarte bine că sunt! 
  
Făcusem a doua oară ochii mari, spre amuzamentul Olimpiei. 
  
Trebuie să mărturisesc că nu vă înţeleg deloc, gaspadin Beliov. 
  
He, he, îi făcuse Beliov cu ochiul prietenei mele, mă aşteptam la asta. Dar nu e greu de înţeles. Ciubucul sau şperţul, cum îl numiţi voi, vziatka în limba noastră, e mama corupţiei. De acord? 
  
Mda. 
  
Ei bine, dacă a venit vorba despre ea, susţin că în acest moment, atât la noi, cât şi la voi corupţia este mai mult decât necesară. De ce? Fiindcă pe această cale venitul naţional se polarizează mai rapid acolo unde este nevoie de el şi, mai ales, acolo unde poate fi eficient folosit. Noi nu avem acum destul timp la dispoziţie, decenii sau poate secole, cum au avut, să zicem, Rockfellerii americani, pentru a concentra suficient de mult capital, încât să declanşăm boomul economic capabil să ne propulseze măcar în plasa ţărilor vestice avansate. Scopul scuză mijloacele e un principiu absolut valabil şi în situaţia de faţă. Marx spunea că la originea oricărui capital se află un furt. De acord! Dar dacă furtul n-ar fi fost comis, cine ştie, poate că încă ne-am fi zbătut cu toţii să ieşim din mlaştina acelui feudalism bimilenar. 
  
Cred că Marx se referea în principal la furtul forţei de muncă, observasem. 
  
Nu ştiu dacă aţi auzit de Anatoli Ciubais al nostru, trecuse peste remarca mea Beliov, iniţiatorul politicii de privatizare în Rusia, care obişnuieşte să vorbească pe şleau de baronii tâlhari – expresia îi aparţine –, afirmând că ingineriile lor financiare şi economice de azi vor asigura locurile de muncă ale celor mulţi mâine. Iar fiii lor vor fi acei cetăţeni eminenţi şi respectabili, sensibili şi rafinaţi, şcoliţi la cele mai faimoase universităţi din lume, capabili să preia frânele conducerii sociale şi politice!... 
  
Şi cu comunismul cum rămâne? l-am întrebat pe Beliov, convins că până nu de mult era capabil să peroreze cu aceeaşi vervă şi despre nobilele idealuri ale acestuia. De altfel, obiceiul de a cita din Marx observam că i s-a păstrat. 
  
Comunismul e mort, mi-a replicat fără întârziere, zâmbind larg, cu cinism, Beliov. Trăiască ultraliberalismul! 
  
Ei, cum ţi se pare Vlasia? m-a întrebat în drum spre hotelul nostru din Prager Strasse Olimpia. 
  
Vlasia?... îi răspunsesem Olimpiei, străduindu-mă să nu calc în bălţile de pe trotuar. Mă mir de ce se află aici şi nu în cercurile apropiate Kremlinului. După cum vorbeşte, ar merita cu prisosinţă să se afle în vecinătatea puterii. 
  
Vlasia nu e un aparatcik oarecare, dragul meu, mi-a mărturisit atunci cu gravitate Olimpia. Şi nu-i este dat să se afle doar în vecinătatea puterii. Lui Vlasia îi este dat să devină puterea însăşi! 
  
Fragment de roman 
  
Dan Floriţa-Seracin 
  
Referinţă Bibliografică:
Vlasia / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2232, Anul VII, 09 februarie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!