CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Poezie > Imagini >  




Autor: Cristina Horotan         Ediţia nr. 3750 din 07 aprilie 2021        Toate Articolele Autorului

Cristina HOROTAN - SCRISORI CĂTRE RAI (POEME DE MARTIE)

 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MUZA MEA  
 
De mă-ntrebi cine mi-e muză, într-o lume-aglomerată,  
Blasfemie-i pentru mine! Muză-mi este lumea toată!  
Tot ce este, tot ce mișcă, tot ce cântă sau vorbește,  
Ce iubesc și ce îmi place... ce e trist, ce mă urăște.  
 
Mă inspir din dimineață, din amiază sau din seară,  
Din soare, stele și lună, din toamnă, iarnă și vară.  
Din iubiri demult apuse, din iubiRea vieții mele,  
Din succese și eșecuri, din urât și din modele.  
 
Din doi îngeri blonzi și magici, din tumultul vieții noastre,  
Din părinți, bunici, prieteni, din ape tulburi și-albastre.  
Din prezent și din istorii, din legende și din basme  
Din natura-ncântătoare, din miresme și miasme.  
 
Muză mi-e sălbăticia, pădurea, câmpia, munții,  
Marea cea nemărginită, păcătoșii dar și sfinții.  
Vântul, ploaia, ceața, neaua, fulgerul și tunetele,  
Anul, luna, săptămâna, zilele... minutele.  
 
Muză îmi sunt chiar și eu mie; mă inspir pe mine însămi,  
Căci pe-a mea o știu mai bine, dintre-atât de multe inimi.  
Și privind la ce există, inundată mi-e ființa  
De ideile-n cascadă care-și curg pe rând... credința.  
 
 
MAME  
 
Încântătoare creaturi, purtăm în noi magia lumii!  
Cântând, prin naștere și chin, misterioasele acorduri.  
Inegalabilă putere ducem cu noi, de la-nceputuri;  
Cele din umbră, anonim, ce pulsăm viață-n mii de inimi!  
Mirobolante arătări! Purtând pe umeri greutăți  
În mutul veșnic și-absolut, interminabil și absurd.  
Pe drumul cu cărbuni încinși, înaintăm biruitoare  
Cu tălpi din piele bătucite, prin vânt, arșiță și ninsoare.  
Ambrozii ninse din Olimp, răspunzătoare pentru viață,  
Eterne-n spațiu și în timp și veșnice-n orice prefață.  
Nemuritoare în memorii și-n sufletele de copii,  
Raze de soare-n orice vreme și-n orișicare anotimp.  
 
 
SCRISOARE CĂTRE RAI  
 
Dă-i sufletului meu, aripi de înger, Doamne  
Să zboare pân' la Tine, la poarta dinspre rai  
Să poată să aducă răvașul unei toamne,  
Sfârșită-n crunta iarnă dar fericită-n mai.  
 
Eliberează cerul de corpuri pământene,  
Să mă ferești în zboru-mi de fiare și de măști,  
Măcar acolo sus, să nu mai văd blesteme  
Și neguri închistate în fioroase găști.  
 
Să mă ascunzi de tunet, de fulger și de ploi,  
Căci n-am atâta forță să pot să-mi iau marama,  
Și-apoi numaidecât, vreau să zbor înapoi  
La cei ce mi i-ai dat și care îmi spun "mama".  
 
Ți-am scris în versuri calde, cum e pe pământ,  
Și cum umanitatea se scurge în adâncuri,  
Cum oamenii sădesc în suflete doar vânt  
Și cum esența vieții se mistuie în focuri.  
 
Cum dragostea de semeni s-a transformat în ură  
Și ura-i îmbrăcată în haina dragostei,  
Cum pe Pământ nimic nu mai e-n formă pură...  
Iubirea-i desuetă... credincioșii, atei!  
 
Iar scopul nostru este să construim imperii,  
Să fim pe scena lumii prestigioși actori,  
Iubiți în aclamații, deși din noi, nici unii  
Nu pot să zboare singuri, răzleț, până la nori.  
 
Ne ridicăm hoțește, călcând oameni și nume  
Și trimitem spre dânșii cuvinte care dor...  
Și una cu pământul facem această lume,  
Privind cu ochii noștri cum minunile mor.  
 
N-am înțeles nici astăzi cum să ne ducem traiul.  
Rămânem, în esență... niște neputincioși,  
Nu mai iubim câmpia, nici marea și nici plaiul  
Și sufocăm viața, că niște ranchiunoși.  
 
Este bolnavă lumea, de vag și de pustiu...  
Și-n fiece secunda un om își spală fața  
Cu lacrimile-i calde din ochiul pământiu  
Sperând ca-n viitor să se ridice ceața.  
 
În agonie suntem, cu toții, deopotrivă  
Încarcerați în patimi și boli ucigătoare  
Și ne luptăm cu viața ca într-o ofensivă  
Fără de capăt parcă, cu sufletele-amare.  
 
Eu nu știu cum se vede din cer, de printre torțe,  
Și nici ce plănuiești să faci cu omenirea,  
Însă aici, pe Terra, e un concurs de forțe  
De la care Tu, Doamne, întorsu-ți-ai privirea.  
 
Ascultă-al lumii freamăt! Ascultă Universul!  
Care azi, pentru oameni, e parcă limitat...  
Nimic nu ne ajunge... greșit ne este mersul...  
Pământul e ca Tine... de toți abandonat.  
 
 
TRĂIND ON-LINE  
(Fără rimă)  
 
Acum, mai mult ca niciodată, de câtă vreme-i vie lumea  
Lipsește-a vieții mare parte în care ne îmbratișam...  
Și inspiram în nări mirosuri din variatele parfumuri  
Ce ne treceau prin noi emoții împrăștiate-n diafan.  
Lipsește omul dintre oameni, prietenia din peisaje,  
Căldura mâinii strânsă-n mână și simfonia unui glas,  
Zâmbetul cald în mii de raze, grimasa unei zile surde,  
Tot ce era umanitatea, ascunsă sub o mască, azi.  
Acum, mai mult ca niciodată, realul este ireal.  
Trăim idei și sentimente, concepții...numai în on-line.  
Îndepărtare-a luat locul unui normal nedefinit  
Râvnit prelung și plâns o vreme, acum... uitat și adormit.  
 
*  
Pe servere ne trăim ziua, că-i fericită sau e tristă,  
Miros de taste și ecrane în locul celui dintre noi,  
Emoții virtuale în mii de pictograme și-n roiuri de pixeli,  
Păreri absurde sau haine curg în șiroaie de singurătate.  
On-line se face astăzi totul, de-i dragoste sau de-i război...  
De e politică sau presă, justiție sau medicină...  
Că știm sau nu despre ce-i vorba,  
C-avem sau nu ceva de spus,  
Etichetăm fără oprire și judecăm fără sfială  
Crezând că suntem protejați de masca unui ecran  
Chiar dacă dincolo de el e un univers bolnav-înșelător.  
 
 
ARTIȘTI  
 
Din câte arte sunt prezente-n lume  
Și câți artiști, cu nume cât un dom,  
Cea mai iubită artă pentru mine  
E-aceea-n care artistul este om.  
 
Căci arta lui e sinceră și pură,  
Un manuscris pe inimă-nsemnat  
Creat când din lumină, când din umbră  
Conceptul autentic, lumii dat.  
 
Și uneori....artistul este lacom  
După aprecieri și falsă faimă...  
Puțini sunt cei ce-naintează molcom,  
Iar arta lor le este sfântă mamă.  
 
Dar cei din urmă-s înșiși darul vieții!  
Dezvăluindu-și inocent ființa,  
Plutind suav pe valurile sorții,  
Iubind oamenii, viața și credința.  
 
Eu cred că cea mai rară dintre toate  
Și cea mai încercată în vechime,  
E arta care cu sinceritate  
Refuză regulilor să se-nchine.  
 
În epilog...cum definesc eu arta?  
Oglinda unui sentiment bonom...  
Curtea unde-i mereu deschisă poarta...  
Și-n ea, privești sufletul unui om!  
 
 
O VISĂTOARE...  
 
Foarte interesantă întrebare:  
De ce m-oi fi născut eu, visătoare?  
Să-mi proiectez ca într-o hologramă  
Că oamenii ar fi toți, ca o mamă?  
 
Cu ochii larg deschiși, să privesc lumea  
Asemeni unei utopii, minunea  
Visată-n recurență până-n ziuă  
Înviorată blând de roua fină.  
 
Să văd căldura într-un glob de gheață!  
Și când mi se înfundă drumu-n față,  
Să-mi construiesc imaginar cărarea  
Ce îmi conduce tandru căutarea.  
 
Și deseori să văd în oameni sumbri  
Scânteia..ce locul vrea să-l ia umbrii  
Căci i-a cuprins din pură neputință,  
Frustrări, invidii sau din rea-credință.  
 
În toate văd un rost și-o-nvățătură,  
Chiar și atunci când viața-i o tortură.  
Nimic nu-i drept, decât să fii cum ești  
Deși scenariul...nu e ca-n povești.  
 
Visez că lumea-i altfel decât este...  
Ca-n mintea mea..cu creaturi celeste..  
În care peste tot văd doar iubire  
Și bunătate în întreaga fire.  
 
Zic: să trăim în partea luminată  
Și să ne purtăm inima curată!  
Căci des mă-ntreabă glasuri boierești:  
Fetițo, tu pe ce lume trăiești?  
 
Iar eu răspund timid, că-n lumea mea,  
Pictată cu o pensulă de nea,  
Și cu vopsea din pulbere de stele,  
Pe-o pânză din țărâna mamei Terre.  
 
 
OAMENI ȘI MĂȘTI  
 
În fiecare zi, în treacăt  
Pe străzi, puzderie de oameni.  
Unii vioi, cu obraji rumeni  
Alții pierduți, ajunși la capăt...  
 
De-atâtea ori m-am întrebat  
Cum să respiri nefericirea?  
Căci până-acuma, nemurirea  
Pentru noi toți, n-a fost un dat.  
 
Cum să ignori că încă-i viață  
Pe-acest pământ bolnav de lume?  
Că noi suntem mai mult de-un nume  
Învăluit prea des în ceață.  
 
De ce să nu fii fericit  
Când inima încă-ți mai bate?  
Când viața poate să-ți arate  
Ca ești aici...că n-ai murit.  
 
Apoi, în timp, am înțeles  
Ingenioasa făurire,  
Mai mare-n simț ca în gândire,  
A Domnului ce ne-a ales...  
 
În valuri aprige ne scaldă,  
Și în tornade ne dă drumul  
Iar în final...rămâne fumul  
Încețoșând inima caldă.  
 
În fiecare zi, în treacăt,  
Când văd tristețe sau durere  
Răspund în mintea-mi cu tăcere  
C-am fost și eu în acel freamăt..  
 
Nu judec dacă văd grimase  
Și înțeleg când fiecare,  
Pătruns de griji și de-ntristare,  
Alunecă spre tonuri joase.  
 
 
ADEVĂRURI  
 
Adevărat e că ego-ul  
Să se simtă validat,  
Are nevoie de onorul  
Adus de orice prostănac.  
 
Adevărat, că-n orice speță,  
Oricine se dă știutor  
Și cu un cârâit de gaiță  
Propagă dumele-n popor.  
 
Adevărat, că fiecare  
Vede în curtea celuilalt,  
În timp ce-și ascunde gunoiul  
În găurile din asfalt.  
 
Adevărat, că judecata  
Celor ce-i știm, sau nu ii știm  
E mai ușoară decât cartea  
Ce refuzăm să o citim.  
 
Adevărat e că ne pasă  
Mai mult de viața altora,  
Dacă a noastră e-o angoasă  
Și nu poate-a ne onora.  
 
Adevărat, că uităm sensul  
Miracolului ce ni-i dat,  
Și întinăm crunt sacrificiul  
Ce-n Biblie e consacrat.  
 
Adevărat, că ochelarii  
De cal, pe care îi purtăm  
Sunt semnele unor armoarii  
Îngustei minți ce-o posedăm.  
 
Adevărat, că josnicia  
Stă-n gurile cele mai mari  
Care își arată prostia  
Sonor, ca niște toboșari.  
 
Adevărat, că cel ce-arată  
Cu degetul spre celălalt,  
Nu s-a privit măcar o dată  
În vreo oglindă de smarald.  
 
Adevărat, că spectatorul  
În scaun moale, tapițat  
Nu dă nici doi bani pe actorul  
Ce piese-ntregi a învățat.  
 
Adevărat, negura-i groasă  
În zilele ce le trăim.  
Manipularea-n noi îndeasă  
Tot ce n-ar trebui să știm.  
 
Adevărat că n-avem scuze  
Că-n neoameni ne-am transformat!  
Pe scrierile ce ni-s "muze"  
Semnează câte-un agramat.  
 
Adevărat, că lumea-i plină  
De-"aristocrați" și de-"ntelepți".  
Lor le lipsește tușa fină  
A celor cu-adevărat drepți.  
 
E-adevărat că adevărul  
Nu e general acceptat.  
Iar gura lumii e ecoul  
Care te face vinovat.  
 
 
DUPĂ-NTRISTARE, BUCURIE  
 
Născuți din mamă și din tată  
Creștem, ne luăm viața-n mâini  
Ne va fi greu măcar o dată...  
Când mâncăm una și nu trei pâini.  
 
Plutim pe-al climaxului valuri  
Și ne-nalțăm biruitori,  
Dar valurile țin de vremuri  
De soare, furtună sau nori.  
 
Iar în furtună valul crește,  
Căderea fiindu-i abruptă.  
Din al lui vârf, se risipește  
Ce-am construit...și-ncepe-o luptă.  
 
În ea, începem confruntarea  
Istovitoare pentru suflet;  
Și ce cândva era ca mierea,  
Acum nu-i decât grav răsunet.  
 
Și e-nnorată viața noastră!  
Cu fulgere distrugătoare,  
Și inima ni-i ca o piatră  
Ce doarme-adânc pe fund de mare.  
 
Și-oricât de dur lovește valul,  
Și de va distruge chiar tot,  
Abia atunci începe balul  
Cu măști și fără antidot.  
 
Avem nevoie de cădere,  
Ca să putem urca din nou;  
Să prindem iar din noi putere,  
Să fim ușori...ca un linou.  
 
Greșit cădem în disperare,  
În panică și supărare.  
Căci Dumnezeu, în lumea mare  
După furtună ne dă soare!  
 
Cu cât mai mare e durerea,  
Cu-atât devenim mai puternici!  
Cu cât mai mare e căderea,  
Cu-atât devenim mai destoinici!  
 
Să înțelegem că furtuna  
Va fi risipită de soare.  
Iar întristarea e arvuna  
La bucuria cea mai mare.  
 
 
CUVINTE  
 
Sunt întrebări la care nu răspund,  
Sunt cuvinte pe care nu le spun.  
Sunt zile ce mă fac un muribund...  
Și ca un soare palid, eu apun.  
 
Și-n somnul meu, îmi țes atent cuvinte  
Care să fie lumii un alint,  
Să le pătrundă-n suflet și în minte,  
Și spun ce simt, caci eu nu vreau să mint.  
 
Iar când cuvintele-mi pot să rănească,  
Eu pun o stavilă în fața lor.  
Și las iubirea pentru toți să crească,  
Cum e ofranda dusă zeilor.  
 
Orice cuvânt, poate fi o magie,  
La fel cum rană-adâncă poate fi.  
Orice cuvânt, un rai poate să fie,  
La fel cum altul, triști ne va găsi.  
 
Ce zestre prețioasă ni-i lăsată  
De Dumnezeu, nouă, oamenilor,  
Să evităm lupta însângerată,  
Prin dulcea-nțelepciune-a vorbelor.  
 
Prin cuvinte, ne exprimăm iubirea,  
Deși de multe ori nu ne ajung.  
Și-am înțeles c-adesea și tăcerea  
E un cuvânt puternic și prelung.  
 
Mare păcat... să aruncăm cuvinte  
Când ele bogăția noastră sunt,  
Și putem construi cu ele-n minte  
Orice, până-n cel mai mic amănunt.  
 
Să folosim ce-avem, pentru iubire!  
Pentru povești, poeme sau idei;  
Astfel să rămânem în nemurire,  
Prin frumusețea scrisă din condei.  
 
 
RĂSĂRITUL  
 
Cât de timid înaintăm în absolut  
Și cât de-anevoios drumul ne pare,  
Atunci când în speranțe ești pierdut,  
În noua zi, iar, soarele apare.  
 
Și-oricât de greu te-ar apăsa trecutul,  
Și-n ochii celorlalți ești un înger căzut,  
Să nu uităm nicicând că răsăritul  
În fiecare zi, e un nou început.  
 
Cât de măreț se-nalță dintre munții  
Ce-adăpostesc enigme milenare,  
Și dă blândețe inimii și minții  
Iar în final, nimic nu ne mai doare.  
 
Nici vorbele ce se vor înțelepte  
Și care vor să taie-n carne vie,  
Ieșind din guri cu sufletele mute...  
Ce ura mea nu pot s-o mai învie.  
 
Am îngropat-o-n cimitirul vieții  
Adânc, cu slujbe și c-o lumânare  
Și m-am rugat să ne transforme sorții  
În bunătate și în alinare.  
 
S-a dus cu noaptea și cu asfințitul;  
A dispărut în magica uitare,  
Și m-a găsit, curată, răsăritul  
Într-o lumină plină de splendoare.  
 
Cam ca o zi e viața noastră toată  
Cu răsărit, ploaie, nori sau furtună.  
Sfârșind apoteotic toate, iată  
Într-un apus tronat de sfânta lună.  
 
 
CUM...?  
 
Cum să putem înainta  
Prin resturi de umanitate?  
Când tot ce toți iubeam cândva  
Îl preamăresc pe "nu se poate"?  
 
Cum să putem culege flori  
Când primăvara nu mai vine?  
Și fiecare zi, din zori,  
Se poticnește-n pustiime?  
 
Cum să iubim nemărginit  
Când oamenii își vând simțirea?  
Pe orișice....sau pe nimic,  
Așteptând mândri mântuirea?  
 
Cum să visăm în negre nopți  
Zile frumoase și senine?  
Când ni se-nchid cărunte porți  
În față, semănând suspine?  
 
Cum să mai credem ce-am crezut  
Prin traume și suferințe?  
Când din înalturi am căzut...  
Ne-am prefăcut în neputințe.  
 
Cum să mai ascultăm senini  
Corul suprem de printre ramuri?  
Când drujbele unor hapsâni  
Ucis-au codrii-atâtor neamuri?  
 
Cum să luptăm pentru dreptate  
Când însăși ea e o minciună?  
Pe cât de strâmbe, drepte-s toate  
În lumea asta pur nebună...  
 
Cum să mai crezi c-aceeași masă  
Adună-n jurul ei prieteni?  
Când Iuda, în trădarea-i crasă  
Trăiește-n mii de pământeni?  
 
Cum să continui?.... e-ntrebarea  
Atât de grea și-apăsătoare...  
Unde găsim, noi toți, salvarea  
Într-un grotesc de vieți bizare?  
 
Nu ne rămâne...decât să adunăm  
În poale, așchiile lumii  
Și cu lipici de suflet, să creăm  
Copacul vieții...pentru viața firii.  
 
 
POVESTE  
 
Prin pâcla timpului, noi doi, de mână  
Fără făclii luminiscente,  
Înaintat-am împreună  
În universuri transcendente.  
 
Prin bezna înghițită-n aer, luna  
Împărăteasa nopții mute,  
Ne-a-ntins din întuneric mâna,  
Ghidându-ne spre albe rute.  
 
Iar ploaia caldă ne desfată  
Cu picături vindecătoare,  
În timp ce tandru ne îmbată  
Prea sfintele raze de soare.  
 
Prin fantezii cu licurici,  
Ne-am dus cu fericire visul,  
Iar enigmaticele frici,  
Ne-au conturat, blând, paradisul.  
 
Un tot am fost de la-nceputuri,  
În dans, prin puf de păpădie,  
Și-ai primăverii umezi aburi  
Brodat-au povestea rozie.  
 
În aurora dimineții,  
Ne regăsim, patru de mână..  
Apusul soarelui...și-al cărții  
Ne va găsi tot împreună.  
 
 
CE-O FI CU LUMEA?  
 
Prea plină de ispite e scena vieții noastre.  
Ispite de tot felul, de suflet și de trup,  
Și cel mai des ne pare, că ne-aduc împlinirea;  
Dar în esență, ele, sunt boli ce ne corup.  
 
Prea multă libertate de vis și exprimare  
Ne arogăm adesea, îngropând în noroi  
Pe toți aceia care, din fericire încă  
Sunt poate, în străfunduri, mai altfel decât noi.  
 
Prea multă judecată și prea multe cuvinte  
Rulăm fără regrete în spații populate,  
Ca poate-poate unii, mai lenți în cugetare  
Ne vor lua în seamă poveștile stricate.  
 
Prea multă vanitate malignă ne inundă,  
Și ni se pare poate că-i gratis - fără preț.  
Însă din umbră, straja umanității moarte  
Mai încasează-un suflet, ucigându-l, semeț.  
 
Prea grea naivitate, în mintea celor care  
Au renunțat orbește la pânze și culori,  
Și au crescut în tonuri, când negre și când albe,  
Intoxicându-și bravi, inimile-n orori.  
 
Prea lași sunt vânătorii de faimă, denigrând  
La orice pas, pe-oricine, cu-atâta vigilență  
Iar vremurile curg în valuri tumultoase  
Și nu vor ține cont de nici o penitență.  
 
Suntem cu toții, totuși, niște bogați stăpâni  
A propriilor vieți și stă în noi puterea,  
Să le trăim frumos, senin și oportun.  
Cât de greșit mai sună.... pentru prea mulți... „averea”!  
--------------------------  
Cristina HOROTAN  
Șelimbăr, Sibiu  
Martie 2021  
Referinţă Bibliografică:
Cristina HOROTAN - SCRISORI CĂTRE RAI (POEME DE MARTIE) / Cristina Horotan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3750, Anul XI, 07 aprilie 2021.

Drepturi de Autor: Copyright © 2021 Cristina Horotan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cristina Horotan
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondator: George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!