CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Strofe > Introspectie >  




Autor: Cristina Horotan         Ediţia nr. 3653 din 31 decembrie 2020        Toate Articolele Autorului

Cristina HOROTAN - ANUL FĂRĂ NUME (POEME)

 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
LEACUL LUI DUMNEZEU  
 
Trimis-a Dumnezeu pe pământ, un răvaș  
În care ne întreabă: „De ce atâta ură?”  
Și cum se face oare, că în al Lui lăcaș  
Vin atât de mulți oameni, numai de umplutură?  
 
Și unde-și are locul a vieții mare carte,  
Biblia și Scriptura, psalmii și rugăciunea?  
Când noi, cităm cu patos din scrierile sacre,  
Însă purtăm în inimi, nimic; doar goliciunea?  
 
Ne naștem fiecare din mamă și din tată.  
Și respirăm cu viață, același aer, toți.  
Și bem aceeași apă, ce din pământ ni-i dată,  
Însă unul cu altul, suntem niște netoți.  
 
EL „fraților” ne zice, în cântările sale,  
Și cum „unii pe alții” mereu „să ne iubim”,  
Iar pentru noi se pare, că-s doar cuvinte goale,  
Ce le spunem din gură, însă nu le simțim.  
 
EL ne-a lăsat pământul și aerul și apa  
Plante și animale, să ne putem hrăni,  
Ne-a mai lăsat și minte, să ne conducem soarta,  
Cu suflet ne-a-nzestrat, să ne putem iubi.  
 
În vreme de restriște, EL a trimis potopul  
Și s-a căit...caci omul, pe care-l zămisli  
Era doar răutate....și-a gândit epilogul:  
O mare-nvolburată, să-nece tot ce va găsi.  
 
Se caută savantul care poate-o să poată  
Să formuleze sincer, răspunsul așteptat.  
Și-acela ști-va poate, că ura-i doar o boală  
De care-ntreg pământul e astăzi infectat.  
 
Ca-n orice pandemie, așteptăm vindecare,  
Privind în continuare mult dincolo de noi;  
Și numai Dumnezeu răspunde la-ntrebare:  
„Oameni, iubiți-vă! Căci leacul sunteți voi!”  
 
 
ZILE  
 
Sunt zile cu paralizie  
În care gândurile-mi fug  
Cu o reală frenezie  
Și nu apuc să le ajung.  
 
Și se succed cu o viteză  
De supersonic în vazduh  
Într-o imensă antiteză  
Cu-al penei mele pașnic duh.  
 
Cu miile vin din neant  
Și se așează nicăieri  
Luând forma unui atlant  
Iar lui versuri, nu poți să-i ceri.  
 
Se duc poate la Dumnezeu  
Și îi cer binecuvântarea  
Să se întoarcă unde eu  
Trimit prin rugăciuni, chemarea.  
 
Și-a doua zi se-ntorc spășite,  
Și se dispun în versuri calde  
Mai calme și mai liniștite  
Desenând cerului arcade.  
 
Iar pana blândă le iubește  
Scriindu-le cu măiestrie  
Și conturează o poveste  
Ce dăinui-va în vecie.  
 
Nu pentru cei ce cu furie  
Aruncă violent cuvinte;  
Ci pentru-ai mei copii, ce vie,  
Mă pot păstra mereu în minte.  
 
 
ANUL FĂRĂ NUME  
 
Anul acesta infernal, lipsit de orice eleganță  
A început monumental, cu așezarea în balanță  
A celor mai crunte coșmaruri, care-au bântuit omenirea  
Cu boală și triste finaluri, cu renunțarea...cu amintirea.  
 
Anul acesta fără noimă, a urmărit să ne arate  
Că nu putem trăi la normă și că suntem plini de păcate.  
Că nu suntem stăpânii lumii, că nici pe noi nu ne avem  
Că noi, nerecunoscatorii, suntem al Terrei viu edem.  
 
Anul acesta blestemat, a aruncat pe noi o stigmă  
A unui trup ce-i condamnat, la boala care ne indignă.  
Raționate au fost toate, și aerul și libertatea  
Și nici acum n-am acceptat, ce șubredă ni-i sănătatea.  
 
Anul acesta caraghios, a insistat să pună-n scenă,  
Scenarii scrise-atât de prost, scenarii de telenovelă.  
Povești absurde cu goblini, într-o regizare mizeră,  
Cu public veșnic ahtiat, de fantezii de litieră.  
 
Anul acesta belicos, ne-a arătat cu nonșalanță  
Cum cel în care am crezut, ne-a înjunghiat cu prestanță  
Și urmărindu-și interesul, ne-a „iubit” cu-atâta constanță  
Iar la final, ca pe o boală, ne-a pus la oarece distanță.  
 
Anul acesta negreșit, este speranța noastră vie,  
Că-n viitor vom fi pornit spre altfel de filozofie:  
A dragostei pentru aproape, pentru natură, pentru sine,  
Iar lecția Pământului, prea drept și prea legitim vine.  
 
Anul acesta lasă-n noi, proeminente, adânci urme,  
Și orgoliul nostru de „zeu” se risipește-n marea lume.  
Înțelegând într-un final, de ce a trebuit să-ndure  
Calvarul fără de egal, adus de anul fără nume.  
 
 
RAȚIUNE / SIMȚIRE  
 
De la'nceputul cel dintâi  
Și rațiunea și simțirea  
Se luptă fără căpătâi,  
Care să prindă nemurirea?  
 
Și-n fiecare zi, în noi  
Se dau războaie sângeroase  
Cu arme dure, vechi sau noi  
Din teacă, pentru luptă scoase.  
 
Și toată viața noastră, tristă  
Sau veselă, sau cum va fi  
Nu își dau rând să contrazică  
Ideea spusă mai întâi.  
 
Când rațiunea, calculată-i  
În orice zice și-n ce face,  
Simțirea e o sclavă blândă  
Ce sufletulu-i face pace.  
 
Când rațiunea strigă tare  
Din toți rărunchii, s-o auzi,  
Simțirea, mută se preface  
De parcă-i numai pentru surzi.  
 
Când rațiunea folosește  
Cuvinte mai iuți sau mai blânde,  
Simțirea suflet irosește  
Pentru ideile flămânde.  
 
Și ani din viață ne-ntrebăm  
Cui oare sa îi dăm crezare?  
Celei dintâi, care-i taifun?  
Sau celei ce-i apus de soare?  
 
Ne putem întreba oricât,  
Răspunsul este numai unul:  
Nu este-un absolut acut  
Care să definească omul.  
 
Ar fi prea trist să se perinde  
Prin lume, cei lipsiți de suflet,  
Și-ncurajați de rațiune  
Să nimicească tot, cu zâmbet.  
 
Caci rațiunea și simțirea  
Sunt ale noastre yin și yang  
Scrise genetic în omenirea  
Ce s-a născut după Big Bang.  
 
 
CUVÂNTUL  
 
De multe ori, tăcerea e de aur,  
De și mai multe ori, cuvintele sunt plumb.  
Dar cum să-ți refuzi tu, să dai dintr-un tezaur  
De plumburi care-apasă, nervul tău de grumb?  
 
Cum să-mi cinstești adesea, fărâma de onoare  
Pe care-n lupte grele, am cutezat s-o apăr  
Când întreg val-vartejul, avea să îmi omoare  
Încrederea și cinstea, schimbate într-un jneapăr?  
 
Cuvintele-ți robuste, lipsite de finețe  
S-au adunat în mine, și-au construit un zid  
Și poate că atunci, crezut-ai că-i justețe  
Să-mi transformi paradisul, într-un deșert arid.  
 
Știai că licuriciul, o insectă banală  
Chiar insignifiantă în luminoasa zi,  
Devine-n intuneric o forță colosală  
Ce poate să-ți transforme noaptea neagră în zi?  
 
De-l calci în miezul zilei și îi curmi existența  
Tu însuți îți asiguri un tenebros etern  
Deși în miezul nopții-i vei căuta prezența  
Dar el ucis va fi fost, iar tu..într-un infern.  
 
Știai că e mai bine să invocăm tăcerea  
Atunci când curg în minte cuvinte dureroase,  
Și că indiscutabil, când ele sunt ca fierea  
Le înfrânăm din fașă, să nu fie hidoase?  
 
Reține că în lume, întâi a fost Cuvântul  
Și nu uita că are puterea magistrală  
De a dezintegra, fără nici o sfială  
Ca un potop....și omul... și pământul.  
 
 
JUDECĂTORI  
 
Sunteți marii judecatori  
Ai altora, dar nu ai voștri  
Și judecați adeseori  
Ca niște dumnezei iluștri.  
 
Sunteți atât de îngâmfați  
Și nu gândiți când se impune.  
De sunt prieteni sau sunt frați  
Îi ponegriți mai cu asprime.  
 
Și când în vremurile grele,  
Ți-au fost și mama, dar și tata  
Ați uneltit trădări obscene  
Încă o dată și-ncă-o dată.  
 
Când ei sunt una cu pământul  
Și să trăiască nu mai vor,  
Ar trebui să spui cuvântul  
Care să-i țină-n lumea lor.  
 
Dar furibunda ta trufie,  
Profunda mediocritate,  
Face ca nimic să nu fie  
Măcar aproape de dreptate.  
 
De judecat, oricine poate  
De la cel mic pân' la cel mare  
Și se transformă în timp, toate  
Într-un compendiu de trădare.  
 
Sunteți marii judecători  
Ai unei lumi ce-n adormire  
Permite marilor orori  
Să saboteze-ntreaga fire.  
 
 
OAMENI DE ONOARE  
 
Am întâlnit în anii vieții  
Atâția oameni pe cărare  
Însă dintre aceștia, doar...  
Puțini sunt cei ce au onoare.  
 
Am cunoscut atâtea fețe  
Mai triste sau mai zâmbitoare  
Și sufletu-a-nceput să-nvețe  
Că doar puține-s de onoare.  
 
Am ascultat atâtea glasuri  
Mai stinse, mai răsunătoare  
Dar la refrenul unor versuri  
Puține-au sunat cu onoare.  
 
Am strâns cu drag atâtea mâini  
Mai fine sau mai protectoare  
Și multe mi-au lăsat ruini  
Fiindcă puține-s de onoare.  
 
M-am uitat în atâția ochi  
Cu priviri blânde, iscoditoare  
Dar din așa multe perechi,  
Puține-au arătat onoare.  
 
Am iubit oameni, cu avânt  
În orice fel de-mprejurare  
Am înțeles că-i doar cuvânt  
Să poți să spui că ai onoare.  
 
Și după ani, m-am regăsit  
Printre nisipuri mișcătoare  
Și mulți din cei ce i-am iubit  
Mi-au arătat că n-au onoare.  
 
***  
Am învățat într-un târziu,  
Că nu toți cei ce-ți dau târcoale  
Și-arată-un suflet străveziu,  
Sunt aurore boreale...  
Însă ciudat, când e prea greu  
Și-mi pare că nu am scăpare,  
Trimiși numai de Dumnezeu  
Apar în cruntul apogeu,  
Ce-i ce îmi sunt raze de soare:  
Adevărații oameni de onoare.  
 
 
SĂ NU MAI ȘTIU  
 
Mi-e dor să știu cât mai puțin din astă lume  
Să mai trăiesc printre cei buni și liniștiți,  
S-alerg pe câmpuri crude, să las urme  
Pe glia ce ne face fericiți.  
 
Parcă prea multe griji inundă viața noastră  
Ne dezumanizam alert, fără regrete  
Nu mai udam nici floarea ce ne creste-n glastră  
Și ne postam frustrarea pe perete.  
 
Mi-e dor să ma exprim cu gesturi naturale  
Și in cuvinte simple, de copii zglobii  
Aș vrea să nu mai știu atâta carte, Doamne  
Că mi se umple mintea de furii.  
 
Aș vrea să-i cred pe toți, chiar și când mint  
Să nu mai simt jena rușinii lor,  
Sa nu-mi simt sufletul din nou, ca din absint  
Ce-mi amărăște cartea anilor.  
 
M-aș vrea poate cu mai puțină minte,  
Să știu doar ce e musai necesar,  
Să nu-mi mai fure somnul nici fapte, nici cuvinte  
Care-mi răsună cu ecou barbar.  
 
Aș vrea să nu mai văd cu-atâta claritate  
Deficiențele lumii prezente  
Pentru că astfel, viața fi-va-mi poate  
Un vechi vulcan de fericiri latente.  
 
 
DE IARNĂ  
 
În sobă arde mocnit focul  
Afară-i ger polar  
Și urmăresc tăcută jocul  
Fulgilor glaciari.  
 
Aștept în liniște, ca-n geam  
Încet să înflorească  
Flori înghețate, de-celași neam  
Din care-aveam acasă.  
 
În gheața imprimată-n sticlă  
Vedeam numai tablouri  
Cu urși polari dormind pe-o buclă  
De nea, venind din nouri.  
 
Iar brazi imenși, împodobiți  
Cu stele de argint  
Dansează-n iarnă obosiți  
Sub mângâieri de-alint.  
 
Copaci încărcați de beteală,  
Răpuși de greutate,  
Se-nchină pios, cu sfială  
La cerurile mate.  
 
Și-și spun în taină rugăciunea  
Pe fundal de vecernii  
Și binecuvintează lumea  
Ascunsă-n haina iernii.  
 
 
G.A.B.I.  
 
Indispensabile în noi, sunt agonii și sentimente  
Căci fără ele am fi goi, erori umane elocvente.  
Dar cum ar fi, în toate-acestea, să fii mereu de unul singur  
Lipsit de-acele brațe care, oricum ai fi, te țin cu tremur?  
 
Cum ar fi să n-avem prieteni, cea mai frumoasă bogăție?  
Caci fără ei, lumea frumoasă n-ar fi decât o reverie.  
Cum să nu simți cum bucuria sau plânsetul ce te îneacă  
Sunt resimțite-n unison, de cei ce-ți umplu viața toată?  
 
Un suflet impresionant, cunosc și eu, de ceva vreme  
Cu care pot sa povestesc, câte in lună, atât si-n stele.  
O combinație ciudată de calități ce mă uimesc...  
Inteligență cât cuprinde, naivitate peste firesc.  
 
Un glob imens de empatie, poartă în mâinile ei calde  
Și-ascultă-așa...fără clipire orice idee-n gând îți cade.  
Și ajutorul, chiar și mut, dacă i-l ceri ți-l dă pe dată...  
Unde mai sunt așa prieteni? unde, în lumea asta toată?  
 
Mai are ea o calitate, surprinzătoare chiar, aș zice  
Tăioasa ei sinceritate care nu-i face decât cinste;  
Iubesc când cei ce-mi sunt aproape, refuză aspru lingușirea  
Căci un prieten bun e sincer, deși te doare; aceasta-i e menirea.  
 
Și tot ce are e și-al meu, că-i râsul, plânsul, că-i e casa,  
Că-i fericirea ei, durerea, pâinea pe care-o face, masa...  
Își pune sufletul pe tavă și ți-l dă fără să clipească,  
E depre Gabi, cântec blând... prietena mea fabuloasă.  
 
 
TATA  
 
Tată drag, de ziua ta  
Prea multe-aș vrea să-ți dăruiesc  
Dar mă gândesc să-ți dau o stea  
Prin care să mă vezi cum cresc .  
 
Să nu mai pierzi nici o secundă  
Din viața mea de până azi;  
Să ne plimbam pe iarba udă,  
Să alergăm iar pe islaz.  
 
Să-mi asculți gândurile toate,  
Și cele bune și cele rele,  
Să-mi citești scrierile, poate  
Ca să mă cunoști și prin ele.  
 
Să-mi retrăim copilăria  
Prea minunată, prea voioasă,  
Să sar din nou la tine-n brațe  
Când obosit, te-ntorci acasă.  
 
Să dăm cu zarurile-n seară  
Pe masa din bucătărie,  
Să-mi gătești cina de la țară  
Pe care doar... tata o știe.  
 
Să ne trezim de dimineață  
Și să pornim să explorăm,  
Păduri și dealuri cu verdeață,  
Tot ce astăzi... nu mai putem.  
 
Să ne luam de mână, tată,  
Să mergem iarăși amândoi  
La pescuit, pe mal de apă  
Sau la un meci pe stadion.  
 
Să urcăm iarăși la cetate,  
Să ne întrecem c-altădat  
Pe scările cu zeci de trepte  
Ce ani la rând le-am tot urcat.  
 
Să te colind în sărbătoare  
Și să vibrăm la unison,  
Căci nu-i fericire mai mare  
Decât noi toți, pe-acelasi ton.  
 
Mi-e dor de tine, tată drag,  
De ziua ta și-n orice zi  
Și-oriunde-aș merge, acasă trag  
În nord, deși-s la miazăzi.  
 
M-ai învățat atâtea lucruri  
Prea blânde pentru-această lume,  
Și-n toate miile de chipuri  
Te-am căutat cu limpezime.  
 
Dar n-am găsit niciunde, tată  
Așa un om, cum doar tu ești,  
În toată țara colindată,  
Nici în poeme sau povești.  
 
Aș vrea să știi că și zăpada  
Din părul tău, ce-i tot mai deasă,  
Îmi ninge-n vis, părinte dragă  
Și mă cheamă mereu acasă.  
 
Și dacă-n timp nu pot întoarce  
Voi merge înainte, tată  
Și de va fi să merg pe ace,  
De ziua ta, mă-ntorc acasă!  
--------------------------  
Cristina HOROTAN  
Șelimbăr, Sibiu  
31 Decembrie 2020  
Referinţă Bibliografică:
Cristina HOROTAN - ANUL FĂRĂ NUME (POEME) / Cristina Horotan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3653, Anul X, 31 decembrie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Cristina Horotan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cristina Horotan
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!