Văl de uitare se aşează pe toate.
Într-un colţ de odaie un păianjen
îşi ţese pânza cu spor.
Nu pot să-l omor,
să fac şapte păcate,
mai bine în liniştea din mine
cobor.
O lacrimă mare stă să cadă
din ochii copilului ce-l întâlnesc iar,
pe tine, măicuţă, el vrea să te vadă,
te strigă şi te cheamă în zadar.
Are nevoie de tine în lume
să-l mângâi pe frunte, tristeţea să-i cerni,
s-alungi toţi norii de pe cerul tăciune,
să plouă cu soare peste răni şi dureri.
Coboară la el, coboară pe-o rază
când stelele se aprind iar pe cer,
o inimă de mamă şi-n cer lăcrimează
când pierdut pe lume e orfanul stingher.
