CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Copii >  





Mihaela la bunici - Volumul II
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MIHAELA LA BUNICI  
  
VOLUMUL II  
  
De CRISTINA GABRIELA COVALIU  
  
 
  
  1. Pisicuţa Miţura
 
  
Dintre toate animalele din gospodăria bunicii, Mihaela o iubeşte cel mai mult pe pisicuţa Miţura. Aceasta este o pisică mică, în vârstă de un an, cu blăniţa moale, albă, cu ochi verzi mari şi cu două urechiuşi roz. Este foarte jucăuşă şi năzdrăvană, nu are pic de astâmpăr şi o urmează pe Mihaela oriunde s-ar duce.  
  
Într-o dimineaţă, Mihaela se hotărăşte să plece în piaţă pentru a cumpăra cele necesare bunicii. Intrând în bucatarie, bunica îi spune:  
  
- Mihaela, azi e ziua de naştere a Miţurei, să te porţi frumos cu ea, şi să o serveşti cu bunătăţi.  
  
- La mulţi ani, Miţura! spune Mihaela prietenei ei cele mai bune.  
  
- Mulţumesc Mihaela, spune pisicuţa foarte încântată.  
  
În timp ce Mihaela se pregăteşte de plecare, la ei vine un băieţel din vecini, cu care fata se joacă în vacanţă. Dănuţ are şapte ani, este roşcat cu păr cârlionţat şi cu ochi mari verzi.  
  
- Unde te duci, întreabă Dănuţ?  
  
- E ziua Miţurei, mă duc în oraş să îi cumpăr ceva.  
  
- Vin şi eu cu tine, spune băiatul, bucuros.  
  
Mihaela îşi ia coşuleţul şi pleacă alături de Dănuţ, fără să se uite în urmă. Păşesc pe uliţa mică, printre căsuţele curate şi cu flori în geam. Ajunşi în piaţă, cei doi descoperă că Miţura i-a urmărit tot drumul şi este acum cu ei.  
  
- Ce cauţi aici Miţura? întreabă Mihaela speriată. O să te rătăceşti? Cum mai ştii tu drumul înapoi? Acum va trebui să te luăm cu noi peste tot.  
  
Şi Dănuţ o pune pe Miţura în coşuleţ şi pleacă toţi trei mai departe. Ajunşi în piaţa satului, care are multe tarabe cu fructe coapte şi îmbietoare, cireşi, vişine, caise, corcoduşe, copiii se gândesc că, fiind ziua pisicuţei, aceasta trebuie tratată cu bunătăţi deci se aşează la o masă pentru a-şi lua câte o prăjitură iar Miţurei un pahar cu lapte, pe care aceasta îl soarbe bucuroasă, mulţumindu-le copiilor.  
  
În timp ce copiii îşi mănâncă liniştiti prăjiturile, pisicuţa dispare, dându-le mari bătăi de cap celor doi. Ei o caută peste tot, strigând-o şi plângând.  
  
- Unde eşti Miţura? Te-ai pierdut chiar de ziua ta!  
  
Dintr-un copac înalt se aud scâncetele unui pisoi, iar Dănuţ strigă cu uimire:  
  
- Uite Mihaela, Miţura e în pom! Stai acolo, te vom da jos imediat!  
  
Zis şi făcut. Dănuţ ia o scară şi sprijinind-o de copac, se urcă încet, din creangă în creangă, cu grijă, până ajunge sus în vârful pomului unde pisicuţa plânge speriată.  
  
- Fii cu băgare de seamă, Dănuţ, să nu cazi!  
  
Băieţelul o prinde de mijloc şi coboară cu ea pe scară, aducând-o jos în siguranţă. Cei doi o pun pe Miţura înapoi în coşuleţ, cumpărând cele necesare bunicii, vrând să se întoarcă acasă.  
  
În această piaţă este un băieţel care vinde baloane... sunt atât de frumos colorate şi atât de mari, încât copiii poftesc la ele.  
  
- Să ne luăm câte unul pentru noi, şi unul pentru Miţura, spune Dănuţ.  
  
Pisicuţa este aşa încântată de ele... ea încearcă să se joace cu baloanele, prinzându-le în lăbuţe, dar acestea se sparg pe rând cu zgomot puternic, speriind pe toată lumea: Poc! Poc! Poc!  
  
- Ce ai făcut, Miţura? Le-ai spart pe toate trei cu gheruţele tale...  
  
Ea tremură de frică, rugându-i pe copii să o ducă acasă... A trecut prin atâtea astăzi şi a tras o sperietură zdravănă. Vrea să se întoarcă la mama ei şi să îi povesteasca prin câte a trecut.  
  
Cei doi copii se îndreaptă spre casă fericiţi că au serbat şi ziua Miţurei, cea mai năzdrăvană pisicuţă din lume.  
  
 
  
  1. Văcuţa Mumu
 
  
Bunica are în ogradă cai, vaci, oi şi porci. Calul vine de obicei de la munca câmpului, vaca şi oaia de la păşune, iar purcelul scurmă primprejurul ogrăzii şi se trânteşte într-o baltă, în noroi, fiindcă aşa îi place lui. Bunicul le dă mâncare în fiecare dimineaţă, ajutat de Mihaela şi Dănuţ: boabe, fân şi iarbă.  
  
Văcuţa Mumu este cea mai tânără dintre văcuţele bunicii Mihaelei. Are un botic roz, este maro cu ochi mari, căprui şi curioşi. Stă în gospodărie împreună cu Miţura şi cu răţuşca Gălbioara, iar Mihaela are grijă şi de ea, o perie şi îi dă furaje proaspete. Seara o culcă în staul, lângă mama ei, care dă lapte foarte mult, şi pe care bunica Mihaelei o iubeşte. Din laptele ei, aceasta prepară brânză, caş, smântână şi caşcaval.  
  
Mumu merge în fiecare zi la păşune împreună cu mama ei, deoarece e proaspăt înţărcată, nu mai suge lapte.  
  
Porcul grohăie mereu de plăcere:  
  
- Groh, groh, de ar veni mai degrabă stăpânul, că mi-e foame!  
  
Caii se iau mereu de porci:  
  
- Vai, dar sunteţi o pacoste la casa stăpânului, mâncaţi foarte mult!  
  
Spre deosebire de porci, caii sunt frumoşi, îşi flutură coama şi coada în vânt, ei au stramoşi nobili. Demult, în timpurile străvechi, nu existau maşini, iar ei erau singurii prieteni de muncă şi de drum ai omului. Au pieptul puternic şi picioare voinice, aleargă pe câmp şi trag la ham ore întregi, ajutând la muncă.  
  
Văcuţa Mumu se laudă şi ea:  
  
- Eu dau lapte bun şi gras, din el stăpâna face unt, brânză şi smântână. Îi dau şi viţei şi cred că îmi câştig cinstit mâncarea.  
  
Oiţa intră în vorbă şi ea. Sfioasă de fel, ea stă în turmă şi de aceea se spune că e prostuţă rău. Dacă lupul coboară la stână, aceasta, în loc să fugă, se adună grămadă în turmă şi nu behăie să dea de veste omului. Dar, spune ea:  
  
- Îi dau stăpânului lână pentru haine, piei moi pentru cojoace şi căciuliţe miţoase. Nu mănânc prea mult, eu nu sunt mofturoasă şi toată vara stau la păşune.  
  
Porcul le ascultă pe toate din noroiul său şi grohăie de plăcere. Calul se uită la el şi îl întreabă:  
  
- Ce dai tu oare stăpânului? că mănânci mult şi nu faci nimic...  
  
- Voi habar nu aveţi cât de bună este şunculiţa şi carnea mea, răspunse purcelul. Oamenii sunt mulţumiţi de mine, zise porcul Ghiţă, întorcându-se pe o parte şi culcându-se din nou până vine iar bunicul cu mâncare.  
  
Văcuţa Mumu îi ascultă pe toţi cu interes, apoi pleacă mai departe prin ogradă. E decisă să îşi facă mulţi prieteni. Dar ce prieteni?  
  
Zilele trecute a intrat într-un hambar care nu era gata reparat de bunicul, şi cu copitele ei, a răsturnat toate lemnele ce erau puse stivă, aranjate cu grijă. Toate i-au căzut în cap, luând-o prin surprindere.  
  
- Aoăleu! Ce mi s-a întâmplat? Am un cucui mare şi mă doare capul. Nasul mi-e vânăt! Muu mu!  
  
Şi găina o ceartă pe Mumu, ciupind-o de picioare cu ciocul ei mare:  
  
- Fii cuminte, Mumu, era să dărâmi lemnele peste puiuţii mei! Puteai să îi omori!  
  
Şi răţuşca Gălbioara s-a speriat, fiindcă era împreună cu frăţiorii ei la plajă şi un lemn i-a alunecat pe picioruş.  
  
- Mac mac! M-ai lovit! Stai locului!  
  
Mihaela se duce în staul să îi dea de mâncare dar Mumu zăreşte o albină care vrea să o ciupească de picior. Ea dă din coadă să sperie albina dar o loveşte pe Mihaela peste faţă.  
  
- Stai liniştită, Mumu. Ce te-a apucat? Albina o să ne ciupească pe amândouă!  
  
Văcuţa iese din grajd cu gândul de a merge la izvor să bea apă. Trece prin câmpul verde cu iarbă proaspătă, cu multe gălbenele şi trifoi. Dar îi iese înainte lui Dănuţ, care o ajută pe Mihaela la treabă şi îi răstoarnă căldarea cu lapte.  
  
- Stai uşor, Mumu! Parcă ai înnebunit! Mi-ai vărsat laptele şi acum bunica o să se supere pe mine.  
  
Văcuţa e de-a dreptul nedumerită, nu ştie ce să facă. De fapt, ea vrea să se joace cu toată lumea, dar fiind aşa mare şi greoaie, îi supără pe toţi... pleacă necăjită mai departe şi se întâlneşte cu un mânz din vecini. Acesta a plecat şi el de lângă mama lui, să cerceteze grădinile din împrejurimi.  
  
- Bună ziua, tu cine eşti? Pe mine mă cheamă Mumu, sunt o văcuţă.  
  
- Eu sunt un căluţ pe nume Cezar. Tatăl meu e şeful hergheliei, cel mai mare şi mai cunoscut dintre cai.  
  
Cei doi se împrietenesc repede, merg împreună pe pajişte, se fugăresc, beau apă rece din izvorul curat ca lacrima şi ziua trece astfel mai uşor. La lăsarea serii, Cezar se alătură hergheliei sale, care e formată din foarte mulţi cai, care mai de care mai frumoşi şi puternici. Unii sunt maro, alţii sunt albi, au cozi lungi, stufoase, blăniţă moale şi ochi mari negri. La fel va fi şi Cezar când va mai creşte. Atunci îi va lua tatălui său locul, va fi şeful hergheliei.  
  
Cezar păşeşte la trap alături de părinţii săi, despărţindu-se de Mumu, pe care o va întâlni probabil a doua zi.  
  
Mumu se întoarce şi ea acasă, fericită că şi-a găsit un prieten, la fel de mare ca şi ea. Mihaela o primeşte bucuroasă, o aştepta la poartă, era îngrijorată.  
  
- Hai Mumu, intră în staul. Te aşteaptă mama ta.  
  
Şi văcuţa adoarme mulţumită la picioarele sale, obosită de atâtea peripeţii.  
  
 
  
  1. Ariciul
 
  
Prin grădina Mihaelei, într-o zi senină de vară, a ieşit dintre frunze, din iarbă, un pui mic de arici, vesel şi jucăuş, plin de ţepi mari. Stă să se încălzească la soare şi să cerceteze gradina plină de flori de toate culorile, trandafiri, gladiole, stânjenei şi floarea-soarelui.  
  
Încearcă să intre în vorbă cu o furnicuţă:  
  
- Eu sunt Piciul, ariciul. Tu cine eşti?  
  
- Eu sunt furnicuţa Ţeţe. Stai departe de mine, nu vreau să mă răneşti. Ţepii tăi sunt periculoşi pentru mine. Mai demult, un prieten de-al tău m-a înţepat în nas.  
  
- Bine, bine, plec mai departe, nu te speria.  
  
Mergând mai departe prin grădină, ariciul se întâlneşte cu răţuşca Gălbioara şi este foarte fericit.  
  
- Eu sunt Piciul, ariciul.  
  
- Eu sunt răţuşca Gălbioara. Dar te rog, stai departe de mine, nu vreau să mă înţepi. Mă poţi răni fără să vrei.  
  
- Îmi pare rau, vroiam doar să ne jucăm, spune ariciul, plecând mai departe.  
  
După mai mult timp petrecut în grădină, pe lângă tufele de lilieci cu mirosul lor îmbătător, micul arici întâlneşte puişorii de găină. Îi cercetează uşor cu boticul lui moale. Dar găina sare la el şi îl ciupeşte de nas.  
  
- Stai departe de copiii mei, ai să îi răneşti! Cotcodac, cotcodac!  
  
Piciul ariciul pleacă supărat mai departe.  
  
- Oare nimeni nu vrea să se împrietenească şi cu mine? Cu ce sunt eu vinovat că am ţepi? spune Piciul plângând.  
  
O vrăbiuţă din grădina bunicii, stând pe creanga unui corcoduş, îi strigă de sus:  
  
- Mergi înainte şi ai să zăreşti într-o tufă mare mai mulţi semeni de ai tăi. Cu ei te poţi juca.  
  
- Ce bine! Poate îmi găsesc şi eu un prieten.  
  
Ariciul merge înainte prin iarba înaltă şi verde, frumos mirositoare şi caută cu nerăbdare, dar nu zăreşte nimic. O coţofană îi strigă şi ea din depărtare, dintr-un măr cu mere coapte şi roşii:  
  
- Piciule, te caută mama şi fraţii tăi! Mergi înainte, te-ai rătăcit!  
  
Şi ariciul pleacă mai departe. La rădăcina unei tufe mari de trandafiri, plină şi ea de ţepi, se zăresc nişte boticuri mici, cu ţepi mulţi, asemeni unor mingi de tenis. Cu frică, Piciul ariciul se apropie de ei şi descoperă că sunt fraţii şi părinţii lui demult pierduţi. Cu multe zile în urmă s-a rătăcit de aceştia în timp ce cerceta grădina bunicii şi nu a ştiut să se mai întoarca la tufa de trandafiri. Acum cu ajutorul păsărilor, familia s-a reunit.  
  
Cu toţii se îmbrăţişează deoarece toţi au ţepi, şi se pupă fericiţi. S-au regăsit după mai multe zile de căutări.  
  
- Dragul mamei, stai lângă mine, să nu mai pleci! Nu vreau să te pierd iar!  
  
Piciul ariciul este fericit că are în sfârşit cu cine să se joace şi nu îi mai este teamă că îşi va înţepa prietenii. Sunt cu toţii arici, ca şi el.  
  
- Ce zi plină, obositoare, spune Piciul, adormind la umbra trandafirului cu ţepi, alături de familia lui dragă.  
  
 
  
  1. Greierele şi furnica
 
  
În grădina mare, plină de flori şi iarbă a bunicilor Mihaelei, soarele stă pe cer cât e ziua de lungă, dogorind cu putere. Fiind vară şi foarte cald, aici stă ascuns un greiere, care seară de seară le cântă tuturor, şi oamenilor şi animalelor, bucurându-i cu glasul lui fermecat. Toată lumea îl ascultă fascinată.  
  
Mihaela îl apreciază mult şi îi spune bunicii sale că fără acest greieraş, curtea ar fi pustie, nu ar mai avea cine să le cânte.  
  
- Bunico, ce frumos cântă greieraşul seara! La noi la oraş nu sunt greieri...  
  
- El nu face altceva decât să cânte. Nu munceşte şi nu e harnic. Iar la iarnă o să moară de foame, răspunde bunica.  
  
- Cum aşa, bunico?  
  
Şi aceasta începe să îi povestească fetiţei cum vară de vară, greieraşul cântă şi cântă în grădină, iar o dată cu venirea toamnei, se ascunde în culcuşul său, sub frunzele ofilite de gerul ce urmează să vină. Iarna e supărat mereu fiindcă nu a agonisit nimic pe timpul verii şi nu are ce să mănânce. A fost ocupat cu cântatul, şi nu a adunat merinde, cum face furnica toată vara.  
  
Mihaela rămâne impresionată de poveste, iar a doua zi se duce să vorbească cu greieraşul. Îl caută prin iarba înaltă şi printre florile colorate până îl găseşte.  
  
- Greieraşule, du-te şi adună ceva de mâncare, altfel la iarnă o să mori de foame.  
  
- Cred că glumeşti, fetiţo! spune greieraşul. Mie îmi place doar să cânt, nu să muncesc. De mâncarea mea se va îngriji furnica, de obicei iarna mă duc la ea.  
  
- Nu e frumos să ceri cu împrumut de la furnică, spune Mihaela. Şi tu poţi să munceşti asemeni ei.  
  
Stând de vorbă cu greieraşul, din iarba înaltă iese un căpeţel mic, cărând în spate o firimitură mare de pâine. Este însăşi furnicuţa, care trudeşte pentru a avea ce mânca la iarnă ea şi familia ei.  
  
- Ce faci, furnicuţo? întreabă Mihaela. Mai poţi, mai poţi?  
  
Furnicuţa lasă din spate firimitura de pâine pentru a-şi trage răsuflarea şi a se odihni un pic.  
  
- Trebuie să muncesc pentru familia mea, pentru copiii mei. Altfel la iarnă vom muri cu toţii de foame.  
  
Ea îi mai povesteşte fetiţei cum şi-a făcut un culcuş călduros în pământ şi cum cară zi de zi toată vara grăunţe, fire de iarbă, pâine şi alte resturi de mâncare pentru a avea provizii când afară vântul va sufla cu putere şi va ninge. De asemeni îi mai povesteşte cum, iarnă de iarnă, greierele-cântăreţ se înfiinţează la uşa ei, cerşind câte o bucăţică de mâncare. Iar ea, miloasă cum e de obicei, îl primeşte în casă şi îl ospătează. Nu poate să îl lase să moară de foame. Şi ea vară de vară ascultă cântecele lui frumoase în timp ce adună bunătăţi şi treaba merge mai repede.  
  
- Ce bune sunteţi voi, furnicuţelor, spune Mihaela, cu gândul la greieraş. Ce norocos este el cu o prietenă aşa de bună!  
  
- Ce faci, furnicuţo? Ce de bunătăţi cari! Sunt pentru mine, nu? întreabă greierele.  
  
- Ai face bine să munceşti şi tu, leneşule! Precis la iarnă vei veni la mine...  
  
- Dar mie îmi place mult să cânt, nu să muncesc...  
  
Fetiţa fuge în casă şi aduce multe firimituri de pâine pe care le pune la uşa casei furnicuţelor, să le fie mai uşor să le bage în casă pentru la iarnă. Apoi îi povesteşte bunicii ce a vorbit cu furnicuţele, iar bunica îi spune mereu:  
  
- Nu trebuie să te laşi în seama altora, trebuie să munceşti singură şi să fii pe propriile tale picioare! Nu e frumos să ceri de la prieteni! Aceştia te ajută o dată, de două ori, dar apoi ... te pot lăsa să mori de foame.  
  
La această povaţă Mihaela îi răspunde că ea nu va fi niciodată asemeni greierelui. Ea este o fetiţă harnică, ce nu se va da în lături niciodată de la treburile gospodăriei, şi aşa va rămâne şi când va creşte mare...  
  
 
  
SFÂRŞIT  
  
Referinţă Bibliografică:
Mihaela la bunici - Volumul II / Covaliu Christina : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2800, Anul VIII, 31 august 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Covaliu Christina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Covaliu Christina
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!