CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Copii >  





CĂLĂTORIE ÎN TIMP
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CĂLĂTORIE ÎN TIMP  
  
De CRISTINA GABRIELA COVALIU  
  
 
  
Cei doi copii neastâmparaţi, Iulia şi Dorin, nu au avut prea multe zile de odihnă pentru că şi-au propus să plece din nou împreună, să cerceteze alte zone. Ei merg şi merg pe o câmpie nesfârşită, plină de verdeaţă, flori frumoase, pomi înalti şi verzi, în care vântul adie, mişcându-le crengile ca într-un frumos basm. După mai multe ore de mers, zăresc în faţa lor un copac ce pare ieşit din comun, mare, înalt şi cu o tulpină foarte groasă.  
  
Dorin se apropie uşor şi priveşte pomul, punând mâna pe scoarţa lui, ce pare diferită de a celorlalţi. E neagră, zgrunţuroasă, cu noduli mari, iar frunzele copacului nu sunt verzi ci maro, ca şi cum doar peste el toamna a sosit deja. Fiind în plină vară, ei se gândesc că acest pom s-a stricat şi i s-au uscat frunzele. Băiatul scoate un cuţit ce îl avea în buzunar şi taie o rămurică pentru a descoperi cauza stricăciunii lui, dar:  
  
- Uite Iulia, crenguţa are sevă, e verde înauntru, deci nu este stricat, din ea curg picaturi ca de lapte.  
  
- Dacă nu e stricat şi trăieşte, de ce arată aşa ciudat? Parcă ar fi dintr-un film horror.  
  
Băiatul prinde să ciocănească uşor cu mânerul cuţitaşului, gândindu-se că este o scorbură ce a distrus pomul, iar, ca prin minune, înăuntru se deschide ceva asemeni unei uşi. Dar această uşă nu duce nicăieri, nu este o trecere pe partea cealaltă a pomului... Dorin face un pas şi intră, iar Iulia, curioasă, îl urmează fără pic de teamă.  
  
Înăuntru este un întuneric desăvârşit, de parcă lumina soarelui nu ar avea putere să răzbată în trunchiul copacului, şi cei doi copii cad în neant, traşi ca de o mână nevazută, cu o putere şi cu o forţă nemaiîntâlnită, asemeni unui taifun. Cei doi ţipă şi se prăbuşesc în gol.  
  
- Aouăleu, de data aceasta ce am mai păţit? strigă Iulia.  
  
- Ţine-te bine de mine, spune Dorin, viteaz ca întotdeauna. Nu ştiu unde suntem.  
  
Copiii cad şi cad asemeni unui bolovan, gândindu-se că vor ajunge poate în măruntaiele pământului... să fie oare posibil, aşa ceva, acum, în această lume?  
  
Părul le zboară în vânt, iar obrajii tremură de puterea suflului.  
  
- Poate vom muri, spune Dorin, pierzându-şi firea şi închizând ochii.  
  
Dar deodată, totul încetează şi copiii se trezesc pe pământ, ca şi cum nimic nu s-a întamplat. În jurul lor e o linişte desăvârşită, natura e la fel de verde, pomii la fel de frumoşi, numai sunetul păsărilor lipseşte. E o linişte de mormânt.  
  
- Oare unde suntem? Ce se putea întâmpla? se întreabă cei doi.  
  
Ei se ţin de mână, încercând să ajungă pe poteca ce îi va duce spre casa lor, dar acest lucru nu se întamplă, poteca nu mai există, iar casa lor: ia-o de unde nu-i... Nici o casă, nici un bloc, nici o maşină, nici un avion, nici o urmă de viaţă... Nimic nu mai este cum a fost.  
  
Deznădăjduită, Iulia plânge, iar băiatul îşi pierde răbdarea.  
  
- Ce putea să se întâmple? Unde suntem??  
  
Ziua e pe sfârşite, nici o lumină nu se vede, ca şi cum energia electrică nu a existat niciodată. O cascadă se aude din depărtare şi cei doi copii poposesc lângă ea pentru a bea apă şi a-şi face un culcuş pentru noapte. În liniştea nopţii sunt treziţi de paşi uriaşi ce se aud din depărtare, pământul se curemură, iar pomii cad seceraţi. Sunt fiinţe mari, puternice, uriaşe, din moment ce pasul lor zguduie pământul. Oare ce ar putea fi? Paşii se aud trecând în depărtare, deci Iulia şi Dorin nu sunt încă în pericol.  
  
- Ce ar putea fi acest zgomot, Dorin? Este vreun uriaş? Am adormit şi visăm?  
  
- Nu, nu am adormit, şi nu visăm, dar chiar nu pot să îmi explic acest zgomot. Dimineaţă vom cerceta locul.  
  
Zorile se ivesc, soarele răsare vesel şi luminos, prietenos ca întotdeauna. Cei doi nu au putut să se odihnească din cauza zgomotelor, sunt nemâncaţi şi înfriguraţi, şi le este atât de frică încât nici nu îşi pot exprima teama în cuvinte. Se strâng în braţe şi îşi promit că orice va fi, nu se vor abandona unul pe celălalt. Împreună au intrat în această aventură şi amândoi vor ieşi.  
  
Pornesc cu paşi uşori, încet, pe pământul pustiit, fără să vadă alţi oameni şi nimic în jur. După mai multe ore de mers, se opresc la umbra unei plante uriaşe, deoarece paşii mari din noapte se apropie de ei cu viteză. Probabil că sunt animale ce se vânează unele pe altele. Este un urs sălbatic cum numai în cărţi au văzut: este mare, viu şi este cu adevărat lângă ei. El a urmărit şi a atacat o pisică sălbatică pe care a sărit şi a mâncat-o fără a clipi. Apoi a fugit mai departe pentru a mai prinde şi altele.  
  
Copiii rămân ascunşi, tremurând din tot corpul, gândindu-se neîncetat cum ar putea face să ajungă înapoi acasă.  
  
- Ne-am întors în timp, spune Dorin, lăsând ruşinea la o parte şi clănţănindu-i dinţii de frică.  
  
- Cum este posibil aşa ceva? întreabă Iulia. Nu pot să cred!  
  
Ei găsesc în cele din urmă o peşteră, în care intră în speranţa că nu vor fi găsiţi de animalele preistorice, care este posibil să îi vâneze şi pe ei. O dată intraţi, îşi dau seama că aici sunt urme de oameni, picturi pe pereţi, şi este posibil să mai fie fiinţe umane ascunse şi ele de frica animalelor. Stau şi se gândesc oare în ce perioadă de timp au ajuns? Probabil în Paleolitic. Pe jos sunt blănuri de animale, pe care se pare că au stat oamenii, oase cu care probabil că s-au hrănit, şi bâte groase, folosite cu siguranţă drept arme. Copiii rămân liniştiţi într-un colţ, în speranţa că vreun om se va întoarce în peşteră şi ei vor dezlega misterul... poate oamenii sunt plecaţi la vânătoare.  
  
- Mi-e teamă, spune fata.  
  
- Şi mie, răspunde băiatul, căscând ochii atent în jurul lui.  
  
După mai multe ore de stat în peşteră, timp în care copiii şi-au pierdut răbdarea, plini de emoţie şi transpiraţi de frică, îşi face apariţia un grup de bărbaţi cu lănci ascuţite în mâini, îmbrăcaţi în blănuri, netunşi, nebărbieriţi şi nespălaţi, cu picioarele goale, având priviri înfricoşate, chiar mai înfricoşate decât ale celor doi copii. Ei se privesc faţă în faţă, ochii lor se întâlnesc şi se sperie unii de alţii, oamenii de cei doi, iar ei de oamenii preistorici. Aceştia din urmă scot sunete nearticulate, ridicând lăncile în aer şi fluturându-le ameninţător. Iulia şi Dorin încearcă să le vorbească pe un ton liniştit, dar aceştia nu înţeleg nimic.  
  
Dorin apucă de jos un rest de ciolan cu carne pe el şi îl duce la gură, prefăcându-se că mănâncă, arătându-i omului în blănuri că îi este foarte foame. După câteva minute de suspans, bărbaţii se apropie de copii, se aşează pe jos în jurul lor şi aruncă la pământ vânatul proaspăt adus de pe câmpuri, leşuri de diferite feluri ale unor animale, necunoscute de copii, îndemnându-i pe aceştia să le mănânce.  
  
Iulia şi Dorin vorbesc între ei, dar oamenii nu îi înţeleg. După câteva minute intră în peşteră şi un grup de femei, la fel de gros îmbrăcate şi neîngrijite, ca şi bărbatii. Ele încep să jupoaie blana de pe animale, împărţind carnea în bucăţi pe care le taie cu grijă. Le înfig într-o suliţă şi le prăjesc la un mic foc pe care s-au chinuit să-l aprindă frecând două pietre de cremene peste nişte resturi de paie uscate şi, pe care acum îl aţâţă cu grijă. Pesemne că pregătesc masa... Cei doi rămân înmărmuriţi dar îşi ascund teama, încercând să le intre în voie sălbaticilor.  
  
- Doamne, aşa erau stră-stră-strămoşii noştrii în epoca paleolitică?? Poţi să îţi dai seama cum au trăit ei, săracii? se miră fata.  
  
- Asta da aventură, mă întreb dacă vom putea scăpa din această sălbăticie...  
  
După ce mănâncă şi rup cu mâinile carnea de pe os, băgând-o în gură mai mult crudă, tribul se culcă într-un colţ al peşterii, fără să îi bage pe Iulia şi Dorin prea mult în seamă. S-au obişnuit cu ei şi acum le sunt indiferenţi. Şi cei doi rămân nemâncaţi, nereuşind să se hrănească din animalul mort din care s-au hrănit oamenii din peşteră.  
  
- Mai bine stau nemâncată decat să mănânc asemena duhoare! spune Iulia.  
  
- Totul arată dizgraţios, spune Dorin, aproape leşinat de foame. Oare ce or fi mâncat, săracii de ei?  
  
După ce oamenii din grotă adorm, copiii se strecoară pe furiş afară şi adorm la aer curat, lângă peşteră, privind la cerul senin, plin de stele şi la luna mare, singurele rămase neschimbate. A doua zi dimineaţă păşesc cu grijă, de frica animalelor, încercând să găsească pomul prin care trecuseră, poarta lor între cele două lumi.  
  
Surpriza cea mare este cea de la final, când, după multe zile de căutări, trecând prin peripeţii nenumărate, nemâncaţi şi rupţi de oboseală, într-o lume ce nu le aparţinea, o lume plină de suspans şi teroare, o lume cu care nu vor să se mai întâlnească niciodată şi de care nu vor să îşi aducă aminte, cei doi ajung la pomul pe care îl ciocănesc uşor cu briceagul, în speranţa că se va deschide...  
  
- Acesta e copacul prin care am trecut, Dorin?  
  
- Să sperăm că da, eu voi ciocăni în el şi vom vedea dacă poarta se va deschide sau nu.  
  
Arborele e la fel de mare, de gros, de negru şi de bătrân, cu frunzele la fel de uscate, ca acela prin care ei, mai mult într-o joacă, au trecut într-o lume de unde acum nu le este prea uşor să se întoarcă. CIOC, CIOC, CIOC! sună cuţitul lui Dorin în copacul bătrân, şi, ca la un semn, scoarţa se crapă, deschizându-se, şi arătând o privelişte familiară, care îi va întoarce pe copii acasă la părinţii lor.  
  
Păşesc cu încredere şi se simt din nou traşi ca de un taifun în întunecimea copacului... Apoi din nou cad şi cad în neant, fără să vadă nimic, nici o licărire, nici o luminiţă... însa întâlnirea cu solul este destul de dură, cei doi vin unii peste alţii şi se dau peste cap de parcă ar fi fost într-un montaigne-rousse.  
  
Trezindu-se la rădăcina pomului, îşi vorbesc cu îngrijorare:  
  
- Sper că de data asta suntem la noi acasă...spune Dorin încrezător.  
  
- Şi dacă nu suntem acasă, oare unde am putea fi...? întreabă Iulia temătoare.  
  
Intraţi în panică, cei doi copii privesc în depărtare unde nici de data aceasta nu văd nimic familiar. Drumul spre casă nu există şi nu aud nici un sunet care le-ar putea aminti că sunt în secolul XXI. Păşesc cu teamă, ochi în ochi şi mână în mână, şi lacrimi mari le curg pe obraji.  
  
- Nu suntem acasă Iulia, spune Dorin speriat. Şi de data asta chiar nu stiu unde suntem...  
  
 
  
……………………………………………………………………………………………………  
  
Referinţă Bibliografică:
CĂLĂTORIE ÎN TIMP / Covaliu Christina : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2760, Anul VIII, 22 iulie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Covaliu Christina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Covaliu Christina
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!