CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Copii >  





Mihaela la bunici
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
MIHAELA LA BUNICI  
  
De CRISTINA GABRIELA COVALIU  
  
 
  
Răţuşca Gălbioara  
  
 
  
Mihaela este o fetiţă în vârstă de şase ani, foarte cuminte, blondă, cu două codiţe micuţe, cu ochi mari, albaştri. Pe ea a trimis-o mama la ţară la bunici în vacanţa de vară. Acolo descoperă o lume nouă, fascinantă ce îi va rămâne în amintire toată viaţa. Grădina bunicii este atât de mare şi de frumoasă, cu atât de multe flori viu colorate, maci, gălbenele, margarete, trandafiri, stânjenei, gladiole, încât Mihaela crede că este într-un basm. Aici se mai găsesc şi cireşi, vişini, corcoduşi, meri, peri, pruni, nuci şi gutui înalţi, la umbra cărora ea se odihneşte de obicei.  
  
Bunicii o iubesc foarte mult şi îi fac toate poftele. În gospodăria lor sunt multe răţişoare galbene, proaspăt ieşite din ou care, împreună cu mama lor, merg pe lacul din apropierea casei să se bălăcească, aşa cum le place răţuştelor. Ele umblă pe câmpia întinsă, plină de flori şi stau la soare pentru a-şi usca penele. Una dintre răţuşte a ieşit mai greu din ou, este cea mai mică şi mai plăpândă. Ea merge uşurel după frăţiori, rămânând mereu în urmă. Dar este de asemeni cea mai năzdrăvană, face cele mai mari nebunii, intrând mereu în bucluc. Mihaela o botează Gălbioara deoarece are puful galben şi moale.  
  
După ce au stat la soare şi s-au bălăcit în apă, răţuştele pornesc agale spre casă, unde se întâlnesc cu puii de găină ieşiţi şi ei de curând din ou. Aceştia din urmă sunt însoţiţi de mama lor, o găină mare, ce le poartă de grijă. Răţuştele sărind în întâmpinarea puilor de găină, o sperie pe mama lor care sare la ei, ciugulindu-i în cap.  
  
- Staţi frumos, răţuştelor, şi nu îmi deranjaţi puişorii! Ei sunt mai mici decât voi, îi goneşte mama-găină pe puii de raţă.  
  
Acetia pleacă supăraţi fiindcş nu e rost de joacă. Mergând prin gospodărie, intră în hambarul cel mare, depărtându-se de mama lor. Acolo găsesc o căpiţă de fân, în care se cuibăresc imediat. Mihaela vine în hambar şi le aduce grăunţe multe. Apoi merge mai departe la alte animale, să le hrănească şi pe ele.  
  
În grădină Gălbioara mai găseşte şi pui de pisică. De ei are grijă mama lor deoarece ei sunt mici, încă sug lapte. Răţuşca o urmează pe Mihaela prin curte, fiind foarte curioasă.  
  
- Rămâi lângă fraţii tăi, Gălbioaro, să nu te rătăceşti!  
  
Însă aceasta nu o ascultă.  
  
- Mac, mac, merg şi eu pe lac!  
  
Până să ajungă pe lac, face cunoştinţă cu câinele casei, Azorel, micuţ şi el, cu care se împrieteneşte imediat. El e jucăuş şi prietenos şi o fugăreşte pe Gălbioara în susul şi în josul curţii până o oboseşte.  
  
- Lasă-mă în pace, Azorel, acum vreau să fac o baie! E o zi însorită de vară şi mi-e aşa de cald...  
  
- Îţi arăt eu un bazin, spune Azorel, şi o duce pe Gălbioara la un butoi mare cu apă, unde bunica Mihaelei spală de obicei rufe.  
  
Gălbioara, fără să stea pe gânduri, se aruncă în butoiul cu apă - dar vai! - nu este asemeni unui râu, o dată intrată nu mai poate să iasă.  
  
- Mac, mac, mac, ăsta nu e lac! Cum mai ies eu de aici?  
  
Şi răţuşca speriată înoata încontinuu, fiindu-i frică să se mai arunce din butoi jos în iarbă.  
  
Alertate de zgomot, vin pisicuţele, împreună cu mama lor, puii de găină şi mama şi fraţii Gălbioarei, încercând să ajungă la ea. Dar este imposibil... Mihaela aude şi ea hărmălaie în grădină şi fuge să vadă ce s-a întâmplat.  
  
- Ce e gălăgia asta, dragelor? Ce se petrece? zise ea, uitându-se cu uimire la Gălbioara care se zbate în butoiul adânc cu apă. Pereţii sunt înalţi şi răţuşca nu are cum să coboare de acolo.  
  
Mihaela stă puţin pe gânduri, apoi îi linişteşte pe toţi.  
  
- Staţi puţin, că vin eu imediat să o salvez pe Gălbioara! Nu vă mai agitaţi!  
  
Fetiţa fuge la bunica în casă, ia o mătură cu coadă, se întoarce cu ea şi o fixează pe marginea butoiului plin cu apă. Acum Gălbioara poate să coboare uşor pe coada de lemn a măturii, ajungând jos în iarbă teafără. Ce tare s-a speriat! Pe viitor îşi va căuta râul ei preferat, unde sigur nu i se va mai întâmpla nimic.  
  
- Mulţumesc Mihaela, mi-ai salvat viaţa! Ai fost foarte isteaţă!  
  
Şi răţuşca se alătură fraţilor ei şi puilor de găină, plecând agale prin iarba înaltă, pentru a se odihni la soare. Iar Mihaela se duce să le povestească bunicilor despre isprava puiului de raţă.  
  
 
  
În crâng  
  
 
  
În crângul de lângă casa bunicii sunt foarte mulţi pomi cu coroană bogată, bătrâni de sute de ani şi foarte înalţi, unde se aude mereu ciripitul păsărelelor şi cântecul greieraşului. Printre trilurile scoase de numeroasele păsări, din când în când se mai aude şi ceva ciudat, asemeni unui pocănit.  
  
Mihaela îl invită pe vecinul ei Dănuţ, să meargă împreună în crâng şi să vadă ce anume face acest zgomot ciudat. Zis şi făcut! Cei doi merg mult prin crâng, cercetând toţi copacii înalţi, până întâlnesc o scorbură adâncă. Băiatul se uită înăuntru, apoi bagă mâna încet şi simte ceva pufos. Sunt puii unei păsări pe care el înca nu îi poate vedea. Scorbura e mult prea adâncă.  
  
Se aşează amândoi la rădăcina pomului, în speranţa că pasărea va veni la puii ei.  
  
- Să ne aşezăm aici, Dănuţ, şi să aşteptăm! Trebuie să apară şi să îşi hrănească puii!  
  
Dupa mai multe ore de aşteptat, o ciocănitoare frumoasă îşi face apariţia, purtând în cioc o râmă lungă, pe care o bagă în scorbură la puişorii ei. Pasărea este foarte frumoasă, are ciocul lung şi ascuţit, cu care bate în scoarţa copacilor, căutând insecte. Ea este de talie mică, puţin mai mare decât vrăbiuţa dar mai mică decât o cioară. Degetele picioarelor au unghii ascuțite, bine dezvoltate, bune pentru căţărat.  
  
Capul ei este mare cu un cioc puternic, ascuțit. Are o limbă cilindrică, foarte lungă, care poate fi scoasă foarte mult, permițând scoaterea insectelor și a larvelor lor din galeriile săpate de acestea în lemnul arborilor. Penele cozii sunt etajate, foarte rigide și servesc la sprijinul corpului păsării atunci când se cațără sau când scobesc scoarța arborilor. Coloritul penajului este viu, iar aripile sunt rotunjite. Scoate țipete puternice și produce un tocănit puternic, prelungit, obţinut prin lovirea rapidă cu ciocul a ramurilor uscate.  
  
Copiii rămân uimiţi la vederea păsării şi se retrag pentru a nu o speria. Ea îşi va hrăni în continuare puişorii până ce aceştia vor putea să părăsească cuibul. Deocamdată sunt mici şi nu pot zbura. Celor doi le e teamă că uliul viclean ce zboară prin împrejurimi să nu o prindă şi să o omoare şi se hotărăsc să vină zilnic pentru a cerceta daca puii sunt în siguranţă şi dacă ciocănitoarea trăieşte, cu toate că în general nu este atacată de prădători, aceştia fiind ţinuţi la distanţă de ciocul său puternic. Chiar şi o veveriţă a încercat o dată, dar fără succes, să intre în cuibul ciocănitorii.  
  
Frumoasă de fel, veveriţa are o coadă lungă şi stufoasă, e iute şi se urcă în copaci în fiecare dimineaţă, salutând toate vietăţile pădurii. Este curată de felul ei, se spală cu grijă pe botic, pe lăbuţe, pe piept, pe cap şi pe gât. Şi ea are merindele ei ascunse în pom, printre frunzele moi, cu care îşi acoperă cămara de ochii străinilor. Ia câte o alună între lăbuţe, o sparge cu dinţii şi îi roade miezul dulce.  
  
Însă nu a reuşit să îşi bage nasul în cuibul ciocănitorii, deoarece aceasta a ieşit repede şi a ciocănit-o în cap:  
  
- Cioc, cioc! Aici e casa mea şi a copiilor mei!  
  
Iar veveriţa a sărit din creangă în creangă, fugind la rădăcina copacului, unde îşi lăsase alunele. Ea a crezut că poate să îşi facă "o cămară" pentru depozitarea alunelor în scorbura ciocănitorii. Apoi a pornit mai departe prin pădure, căutând să îşi facă altă scorbură pentru a se feri de jder. Pe drum s-a întâlnit cu o cioară neagră, care a întreabat-o de ce plânge, iar aceasta i-a povestit întâmplarea sa cu ciocănitoarea.  
  
- Şi eu am păţit aşa cu ciocănitoarea, m-a gonit şi m-a bătut. De acum nu voi mai încerca să o deranjez niciodată.  
  
Şi cioara a stat flămândă şi tremurând de frig mai mult timp, până şi-a găsit un culcuş.  
  
Mihaela şi Dănuţ se întorc acasă pentru a le spune bunicilor descoperirea făcută în crâng. Aceştia le spun să stea liniştiţi fiindcă pe ciocănitoare nu o va ataca nimeni, şi că este o pasăre foarte folositoare livezilor, dumbrăvilor şi pădurilor, pentru că distruge o serie de insecte dăunătoare. Mai este cunoscută şi sub denumirea de "doctorul pădurilor".  
  
La marginea acestui crâng se mai află un lac cu apă limpede şi cristalină, rece, în care copiii vin mereu şi se scaldă în dupa-amiezile fierbinţi de vară. Ei stau pe malul lacului ore întregi, iar Dănuţ şi-a adus undiţa pentru a pescui. Lacul e plin de peşti, mai mici şi mai mari, iar băiatul e foarte fericit.  
  
După mai multe ore de aşteptare cu undiţa în mână, băiatul zăreşte o broscuţă ţestoasă mare, cu o carapace puternică, urmată îndeaproape de cinci puncte mici si negre, probabil puii ei.  
  
- Mihaela, vino repede, am descoperit broscuţele ţestoase! Priveşte ce minunate sunt!  
  
Ele se urcă uşor pe malul lacului, vrând să stea la soare şi să se încălzească în iarbă. Copiii le admiră de la distanţă. Le-ar plăcea să ia acasă măcar una, dar se gândesc că ele nu pot trăi într-un acvariu, şi că le-ar depărţi familia, mama-ţestoasă ar plânge după pui.  
  
În timp ce copiii lenevesc la soare alături de broscuţele ţestoase, timpul trece încet-încet şi soarele apune. Acum este ca un glob roşu, enorm, ce se lasă uşor în jos, la orizont, urmând ca a doua zi de dimineaţă să ne trezească cu răsăritul lui minunat.  
  
După lăsarea serii se aud zgomote din stufărişul de lângă baltă. Printre firele de papură, Dănuţ zăreşte broscuţe mai mari şi mai mici care se umflă şi orăcăie, ca un cor.  
  
- Priveşte, Mihaela, am mai găsit ceva. Aceste broscuţe nu au carapace şi spre deosebire de ţestoase, ele cântă! Ce frumos este!  
  
Broaştele se mândresc:  
  
- Noi nu purtăm căsuţa în spinare ca suratele noastre ţestoase. Dar noi cântăm seara frumos, ele nu cântă. Oac, oac, oac!  
  
- Noi suntem ţestoase şi avem căsuţa în permanenţă cu noi. E mai bine aşa, ne ascundem în ea când sunt pericole, răspund ţestoasele.  
  
Copiii rămân impresionaţi de ce au văzut pe lac. Broscuţele fără casă mai povestesc că, de multe ori bâtlanii şi berzele ce locuiesc aici în stufăriş, vin şi le mănâncă. Unele se ascund în mâlul gros de pe fundul lacului, dar nu toate au norocul acesta. Bâtlanii le iau şi le duc hrană la copilaşii lor. Şi ei trebuie să mănânce.  
  
- E frumos în natură, spune Mihaela. Îmi place mult lacul, broscuţele, bâtlanii şi berzele. Sunt fericită aici la bunica! Aş vrea ca vacanţa de vară să nu se mai termine!  
  
- Să mergem, Mihaela, precis bunica ta ne-a pregătit prăjiturelele noastre preferate.  
  
 
  
Excursie în munţi  
  
 
  
Într-o dimineaţă, bunicii Mihaelei o invită să meargă împreună cu ei şi cu vecinul lor Dănuţ în munţi, să culeagă fructe de pădure pentru a face gem din ele. În zorii zilei, copiii, însoţiţi de bunici pleacă şi ajung pe la amiază la munte, în codrii întunecaţi, unde, pe la rădăcina pomilor sunt foarte multe afine, zmeură, fragi şi mure.  
  
Bunicul le spune că prin împrejurimi s-ar putea să fie urşi, împreună cu puii lor, şi să nu se depărteze prea mult unii de alţii. Mihaela şi Dănuţ se depărtează însă, culegând fructe de pădure, şi ajung lângă o vizuină mare, în care îşi are culcuşul o ursoaică cu cei doi puişori ai săi. Vizuna este goală, deoarece vara urşii sunt plecaţi împreună cu mama lor la cules de fructe de pădure.  
  
Dimineaţa, ursoaica bătrână împreună cu puişorii au plecat din culcuşul lor de la poalele muntelui, fiindcă le era foame:  
  
- Mor, mor!  
  
Şi ursoaica îşi aminti că, cu mult timp în urmă, săptămâni de-a rândul a cules boabele roşii de coacăze şi a scormonit după ele chiar până la primele zăpezi. La venirea viscolului dinspre miază-noapte s-au făcut troiene mari, iar ursoaica şi-a ascuns puii în bârlog, aducându-le ea însăşi hrană. Sunt ani în care cam câte trei luni pofteşte fără să aibă hrană sau apă. Ea doarme în bârlog cu trupul gras, pe patul bătucit din iarna trecută, pe care îl râscoleşte cu ghearele, primenindu-l.  
  
Anul trecut a fost singură, dar acum are cu ea doi pui. Mormăie înfundat şi adulmecă aerul cu nasul ei mare, căutând să vadă dacă nu sunt oameni prin apropiere sau cerbi şi căprioare pe care poate să le vâneze.  
  
Ea îi strigă mereu pe pui, iar aceştia vin în jurul ei, la mâncare sau la adăpost, sau când e primejdie. Mormăie încet şi stă numai în preajma puilor. Mergând acum prin pădure, Mihaela şi Dănuţ se întâlnesc faţă în faţă cu ea.  
  
- Atenţie, Mihaela! Ursoaica e aici! strigă bunicul. Veniţi aici, uşor, fără să fugiţi, nu veţi păţi nimic!  
  
Urşii privesc miraţi la copii.  
  
- Ia uite mămico, nişte oameni ciudaţi! Să ne jucăm cu ei!  
  
- Lăsaţi-i în pace, sunt mici şi ei ca şi voi, nu ne jucăm cu ei, fiindcă îi speriem. Sunt chemaţi de bunicii lor, deci vor pleca de aici. Cred că le este frică de noi.  
  
Bunicii le povestesc copiilor cum, anii trecuţi, ursoaica a ieşit din bârlog şi s-a repezit la o stână, jos în poiană. Stâna era părăsită, dar pe unde se mânaseră oile crescuseră o mulţime de bunătăţi: trifoi de munte, urzici fragede, leurdă mustoasă. Mai găsise şi cepe de brânduşă, iar în marginea pădurii bulbi din rodul pământului. Ea a mâncat până s-a săturat.  
  
Toată iarna a astupat crengile, înfundând uşa culcuşului, lăsând în ea doar o fereastră mică, prin care să nu poată intra viscolul puternic şi gerul, ci doar un fir de aer proaspăt. S-a cuibărit în patul moale şi cald şi a început somnul ei lung. Apoi s-au născut puii, foarte micuţi, plăpânzi şi neputincioşi, cu părul scurt, rar şi albicios că puful, fără urmă de dinţi în gură, cu urechi golaşe ca de şoricel, cu ochii micuţi şi cu gheruţe gălbui.... de acum încolo grija ursoaicei este mai mare, deci este din ce în ce mai atentă la tot ce o înconjoară.  
  
Acum ursoaica pipăi cu nasul pe jos, pe lângă puişorii ei, şi o luă grăbită de-a lungul poieniţei. A ridicat botul cu colţii rânjiţi şi şi-a arătat gingiile roşii iar din gâtlejul deschis a izbucnit un urlet. Apoi mârâitul ursoaicei se potoli.  
  
Bunicii ajutaţi de copii adună cu grabă fructele din pădure, punându-le în coşulete mari de răchită pe care urmează să le ducă acasă pentru a pregăti gemuri şi dulceţuri. Ei au tras o spaimă soră cu moartea. Nu se aşteptau să se întâlnească nas în nas cu o ursoaică.  
  
- Aoăleu, ce frică mi-a fost, Dănuţ! A doua oară nu mă mai depărtez de bunici!  
  
- Staţi lângă noi, copii, bunicul are puşcă, e vânător. Va trage un foc de armă în sus, iar ursoaica va fugi de frică.  
  
Până anul viitor, puii de urs vor fi mari cât mama lor, deci nimeni nu se va mai aventura prea curând în aceste ţinuturi sălbatice.  
  
Dar până să plece spre casă, bunicul le povesteşte cum, cu mai mulţi ani în urmă, un căprior şi o căprioară poposiseră în aceste locuri. Perechea s-a aşezat acolo, fiind ocrotită de săteni şi vânători. Ei au oprit vânarea căprioarelor timp de mai mulţi ani, şi au aşezat bolovani cu sare pentru a le mânca acestea. Iarna, vânătorii au pus în pădure căpiţe de trifoi uscat pentru hrană. În câţiva ani, căprioarele erau atât de multe, încât era imposibil, călătorind prin pădure să nu le întâlneşti.  
  
Copiii află astfel de la bunici multe lucruri despre căprioare, lucruri pe care nu le învăţaseră din cărţile de la şcoală. În timp ce bunicul povestea, un cerb îşi face apariţia dintre tufe chiar în faţa lor, iar Dănuţ strigă către Mihaela:  
  
- Priveşte! Un cerb! Să nu îţi fie frică.  
  
De undeva din pădure, răguşit, se aud răbufniri scurte: Bo, bo, bo! Bunicul le-a spus că acesta e glasul de alarmă al cerbului şi că perechea lui trebuie să fie prin apropiere, la fel ca şi puiul lor. Mihaela rămâne uimită de coarnele ramificate ale cerbului şi de culoarea lui brun roşcată. Masculii sunt singurii care au coarne şi le pierd la începutul fiecărei luni martie, fenomen care se întinde, în funcție de vârsta fiecăruia dintre cerbi, chiar până în luna mai. La căpriorii tineri, când împlinesc vârsta de un an, în luna mai, începe creșterea primului rând de coarne, creștere care se termină în septembrie. Aceste coarne sunt, de regulă, sulițe lungi de 20-30 cm. Cerbii au mirosul dezvoltat, auzul şi văzul bun.  
  
Iarba din poiană se clatină în valuri domoale. Încet-încet, dintre tufe apare o căprioară. Cerbul îşi ridică din iarbă capul şi o cheamă. Căprioara păşeşte încet, cu grijă, fiindu-i teamă de copii. În spatele ei este un pui de cerb. Acesta iese şi el bănuitor din pădure la păşune, apropiindu-se printre tufe, iar la margine se opreşte şi iscodeşte vreme îndelungată. Urechile atente ciulesc la auzul oamenilor care îl admiră. Făptura căprioarei îţi dă impresia de blândeţe, dar şi ea poate să fie periculoasă când îşi apără puii, loveşte cu coarnele şi cu copitele, fiindcă duşmanii lor sunt nenumăraţi în pădure: lupul, râsul şi ursul. Căprioara îl îndeamnă pe pui să vină cu încredere:  
  
- Hai, vino, oamenii nu îţi vor face nimic, ne-au hrănit toată iarna şi au avut grijă de noi…  
  
Ce se mai bucură Mihaela şi Dănuţ de plimbările lor prin pădure şi de ceea ce au văzut. Cucul şi sturzul au tăcut, iar privighetoarea începe să cânte încet. În salturi largi, căprioara, cerbul şi iedul au fugit de parcă i-a înghiţit pădurea şi poieniţa a rămas goală, doar cu iarba şi cu florile ei. Copiii rămân uimiţi şi impresionaţi de ceea ce au văzut. Ei vin aproape de bunicii lor. Acum şi ei au nevoie să se simtă protejaţi la gândul că s-au întâlnit cu ursul şi că sunt atâţia duşmani ai căprioarelor în această pădure.  
  
- Ce bine că noi nu suntem singuri în pădure… suspină Mihaela, strângându-l pe bunicul în braţe…  
  
- Să mergem cu toţii acasă, se lasă seara şi primejdiile sunt nenumărate, spuse Dănuţ.  
  
 
  
La cosit  
  
 
  
Într-o dimineaţă, bunicii o anunţă pe Mihaela că au treabă, se apucă de cosit iarba mare din curte şi de pe răstoaca din spatele casei. Bunicul îşi ascute frumos coasa, şi începe să secere. Spicele înalte de iarbă verde, mirosind îmbietor, cad la pământ, culcate de ascuţişul uneltei. Toate vietăţile fug speriate care încotro.  
  
- Fugiti fraţilor, vine secera peste noi, spun furnicile albinelor şi greierilor din iarbă.  
  
Dănuţ îşi face şi el apariţia alături de bunicul său, venit în ajutor. Şi el are o seceră mare şi ascuţită. După ce această iarbă se va usca pe pământ, ea va fi urcată în hambar sau pusă în şura, sub formă de căpiţe pentru a fi dată la animale de mâncare în iarnă.  
  
O dată culcată la pământ, se adună cu grebla, se pune în şură unde se va usca, pentru a nu ploua noaptea peste ea şi a fi distrusă. Copiii dau şi ei o mână de ajutor pe lângă bunicii lor. Mihaela a proptit scara pe peretele casei, Dănuţ s-a urcat în şură, iar ea îi da iarba pentru a o depozita sus. În aer pluteşte o mireasmă îmbietoare de fân cosit, iar toată truda lor va fi răsplătită seara de cântecul greierelui ce s-a întors pe lângă casă, unde cântă la răcoarea nopţii.  
  
Toate animalele din curtea bunicii se vor bucura de această iarbă uscată, pe care o vor mânca cu plăcere, când afară va fi zăpadă mare şi iarba nu va mai creşte până în primăvară.  
  
A doua zi de dimineaţă urmează ca cei doi copii să culeagă alături de bunicii lor toată recolta de meri, peri, pruni şi gutui, precum şi strugurii din vie pentru a fi făcute gemuri şi sucuri din ele. Vecinii din sat se ajută unii pe alţii, fiindcă se cunosc de când erau şi ei copii, asemeni Mihaelei şi lui Dănuţ, şi întreg satul este ca o mare familie.  
  
Mihaela îşi ia coşurile de răchită, iar Dănuţ se urcă sus pe scară, şi împreună aruncă fructele în panere, nu înainte de a le gusta pe rând pe fiecare. Bunicii culeg strugurii din viţă cu mare grijă, ca boabele mari să nu se lovească de pământ.  
  
- Ce bine e la bunici vara târziu!  
  
- Ce bine că avem nepoţi harnici care ne ajută la treabă! Noi suntem bătrâni şi nu mai prididim cu munca, fără ei nu am reuşi să facem mare lucru.  
  
Bunica Mihaelei are pe foc o mulţime de oale în care face magiun, al cărui miros îmbietor îi aduce pe cei doi năzdrăvani în bucătărie, unde vor gusta, fără ca bunica să ştie, din gemul care încă nu este gata.  
  
- Mai aşteptaţi, copii, nu cumva să vă opăriţi cu magiunul fierbinte! Încă nu este gata.  
  
- Ce bine miroase, bunico!  
  
Câţiva copii din sat au venit şi ei să dea o mână de ajutor celor doi. În curte e mare hărmălaie, bucurie şi râsete.  
  
- Ştrengarilor, ce drag îmi e de voi! spune bunica.  
  
După plecarea celor mici la oraş la şcoală, bătrânii satului vor rămâne singuri până la anul, când vacanţa mare le va aduce din nou nepoţii alături de ei. Cei doi bunici se întristează la gândul că vor rămâne din nou singuri peste iarnă... ce bine e să auzi glăscioare de copii voioşi...  
  
- Dragii bunicii, să fiţi cuminţi şi să vă ascultaţi părinţii! Să învăţaţi bine la şcoală! La anul ne vom revedea din nou.  
  
După câteva zile de strâns recoltele, ploile de toamnă îşi fac apariţia, frunzele încep încet-încet să se îngălbenească şi să cadă pe pământ, păsările migratoare se adună în stoluri, luându-şi rămas bun de la noi. Ele pleacă spre ţările calde împreună cu puişorii lor ce au crescut deja, urmând, asemenea nepoţilor, să vină înapoi vara viitoare, pe aceste meleaguri de vis, unde vor întâlni o natură ca în basme.  
  
 
  
SFÂRŞIT  
  
Referinţă Bibliografică:
Mihaela la bunici / Covaliu Christina : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2727, Anul VIII, 19 iunie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Covaliu Christina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Covaliu Christina
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!