CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Naratiune >  





SIMFONIA VIETII ( 15 )
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Atât îmi e de simplu și ușor, ca să te iubesc, mi-e dor, un dor cumplit, ce se repetă, acceptându-l ca parte a vieții, tremur al inimii, ce vine dintr-un adânc al sufletului meu, încâlcit uneori, de prezența ta, încolăcindu-mi gândurile discret, peste faldurile catifelate, ale iubirii tale, atrase din instinct, de frumusețea ta, rămas pe gânduri, cu ochii pierduți în negura toamnei târzii, privind însetat, la voluptatea corpului tău, de femeie coaptă, senzuală, desfătând simțurile diafane, îmbălsămând aerul, cu parfumul tău, semănând cu mirosul rășinii de brad, vântul luându-mi în croazieră gândurile, purtate departe, în copilărie, unde-i atâta de frumos, revenind lângă tine apoi, dorind, să nu pierd din șansa, de-a te iubi, îmbătându-mă cu plăcerea de-ați fi, amantul toamnei, pipăind decolteul ruginiu, pregătit să aștepte ploi, surâzând soarelui, ce se-arată modest, vântul, tremurând frunzele gălbui, iar tu, mlădiindu-ți trupul, cei din jur, întorcându-și capul, iar eu, închizându-mi în suflet, bucuria că, ești numai a mea, chiar dacă amorul cu tine, nu-i decât, de cele mai multe ori, o iluzie, iubindu-te pe tine, iubesc tot frumosul din astă lume, ca-n seara asta mohorâtă de toamnă, burnița nopții, făcând umbrele ude, să lucească, pe străzile pustii, alunecând peste felinarele negre, cu nuanțe plumburii, ca apele tulburi, în care, s-au adăpostit gândurile mele, pentru o clipă...printre luminile lor, de-un alb opal, nuanță abstractă, a rătăcirii mele, în negura toamnei noastre, realitate a iubirii, iar tu, aflată în centrul universului meu, îndepărtând lumea, evadând din stereotipul vieții, căutând și înțelegând, farmecul ei, având nebunia alături, ghicindu-ți gândurile, hrănindu-mă cu armonia ta, ce-o mai păstrez și azi, transparența ei, făcându-mă, să nu regret nimic, sărutându-ți gândurile, agățate de sufletul meu, ca iedera, de gardul viu al grădinii, peste care, toamna s-a abătut, vorbindu-mi în șoaptă despre noi, parodie a dragostei în doi, suferind la gândurile din trecut, nereușind să-mi iert, greșelile, obsesie agățată de sufletul meu, regăsire în ultimul ceas, rugând viața, să-mi ofere, mai mult decât, îmi poate da încărcat de iubire, parfumul trecutului rămas în urmă, intensitate ce-mi tulbură prezentul, uneori plâng, alteori zâmbesc, auzind parcă, picurii de ploaie, ce se lovesc de ochii tăi, în lunile fără de iarnă, când fulgii de zăpadă, așezați pe pielea ta fierbinte, se topesc, neavând timp, să respire, aerul rece, roșindu-ți obrajii, vreau să-ți spun ceva și nu reușesc, ești departe, parcă ai fi aici, să m-ajuți, să-mi îngrop trecutul, pregătindu-mi visele deșarte, frumuseți ireale, făcând din mine, un profet, acoperit de-o tăcere profundă, întocmind planuri, unul ar fi deajuns, neverosimil de frumos, făcând crizantemele, să pară, ca niște sigilii imperiale, plecându-se în fața ta, eliberând șiraguri de senzații, cum viața, deja m-a învățat, că este așa, câștigându-mi acest drept, venind pe lume, umilindu-mă mereu de-atunci, visând, sperând, așteptând libertatea supremă, intense plăceri, revărsate peste oameni fără scrupule, e noiembrie și azi, gândul mă duce la tine, imaginar te strâng la piept, într-o tăcere surdă, simțindu-ți căldura trupului fericit, ce m-așteaptă, fugind la tine, ca un nebun, prin păru-ți, vântul trimițând spre mine, un miros îmbietor, de femeie, ce-mi mângâie sufletul, zâmbind cu blândețe, umbre ale nopții, tupilându-se încet, privind înspre orizontul nevăzut, ceața greoaie, legănându-mi din nou, amintirile pe care, nu pot să le-alung, încremenite fiind, în mintea mea, ca Luna, ascunsă azi, la fel ca ieri, ascultându-mi simțurile, pornite de-a valma, stârnind haos străbătut parcă, desculț, revenind în memorie, imagini ale sărăciei și așteptării, căutând însingurat, scoicile mari, ascunse în nisipul umed și rece, pe strălucirea ei, căutând să-ți văd chipul frumos, tremurând de foamea de-a te avea, ploaia ce s-a pornit, mă face, parcă, mai nefericit, pescărușii, strigându-mă pe nume, o fi al meu, de unde vin, cine sunt eu, poate-s vreo imagine proiectată, prin Univers, risipită în clipe ce se repetă, suspinând nevăzut, gândul meu, alergând spre tine, tainic, pierzându-se în ceața densă a depărtării de tine, regăsind chipul tău, pregătit să mă sărute, norii vorbind între ei, neștiind ce pun la cale, glas din sufletul meu, spunându-mi despre tine...ce noapte cumplită, e-atât de rece-afară și-atât de bine lângă tine, uitând de nemiloasa scurgere a vremii, peste noi o clipă de așteptare, ce-avea să rămână în urmă, lăsând în inima mea, scântei aprinse, înfășurat de gânduri, că sunt stăpân al lumii, scăldat de ploi calde, trimise cu raze de soare, lăsându-mi mereu, speranțe, departe de lume, aproape de tine, tânjind după binele găsit uneori, nesperând la el, suferințele luând altă formă, răul, ascunzându-se, doar în neguri ale întunericului, surprins de uimire, întorc, încă o filă a vieții, lacrimi oferindu-se să deie năvală, oprindu-le pentru moment, obosit și deznădăjduit, însă gândul că vei fi acolo, pentru mine, cu bagaju-ți plin, de zile-nsorite, mă face fericit, chiar dacă azi, m-a plouat cu picuri reci, de iarnă, mâine, poate, va fi mai bine...voi alerga, voi suferi, fiorii dulci și parfumați, îi voi lua cu mine, cei, pe care, vântul, ultima oară, i-a împrăștiat, trimițându-i spre mine, însoțiți de notele muzicii de pian și violoncel, lăsând un ecou trist, lacrimile ce s-au oferit, să deie năvală, găsindu-și loc, imitând picurii de ploaie, șiroind pe fața mea, gândind la ochii tăi pătimași, încercând în zadar, să întru în adâncul sufletului tău, să-ți pot lua, câteva clipe dulci, pline de fericire, amăgindu-mă cu vise sublime, căutând murmur de armonie, pierdute parcă-n aerul parfumat, mirosul tău, plin de viață, abstract, plin de tonuri florale, Aldehida mea misterioasă, acoperită seducător, cu petale de iasomie, râvnind la călătoria imaginară, prin Paris, luând cu mine, aroma inocentă, a buzelor tale, La Vie Est Belle, tulburându-mi liniștea, provocând un fel de teamă, zgomotul vieții mele, tresărind simțurile, trezind tulburător, câteva frunze, rămase răsfirate, iar eu, furat de gândul despre tine, ce nu se-ndură, să plece, acorduri suave, unite-ntr-un duet, ca să aștepte ivirea în zori, ale unei noi vieți, ce-alunecă încet, pe toboganul timpului, dansul secundelor, înșirate deasupra picăturilor de ploaie, la mijlocul lui decembre`, neputând vorbi, despre trecut, iubiri ascunse și înăbușite, savurând filozofic, cafele, ale dimineților cu rouă, viața tristă și monotonă, reluându-și firul...azi m-a plouat, apoi, fulgi grei, de omăt, s-au cernut peste mine, împrăștiind o tristețe atât de adâncă, privind spre cerul cenușiu, fără de nori albaștrii, așteptând, să-ți deschizi bagajul, plin de zile-nsorite, întunericul nopții, își unduie, șoaptele de iubire, așa cum timpul, a rostogolit stâncile fărmate, în mare, arcuindu-și aripile, prelungind seninul așternut peste noi, găsindu-ne îmbrățișați, gândul meu, rătăcind preț de câteva clipe, deasupra mării, căutându-mi alinare apoi, în ochii tăi, plini de bunătate, căutând mai departe, taina sufletului tău, iubindu-te, eu însumi fiind o enigmă, dragostea mea, transcede gândirea, sindromul iubirii, ești tu, cea care, mă poate scoate, din singurătatea umană, acolo unde te caut încă, la poarta materiei, întâlnind spiritul, dorința de a renaște te pot iubi, așa cum iubesc ziua și noaptea, pământul ce-așteaptă ploaia, întunericul ce se pierde în lumină, oferindu-ți căldura mea, stând de veghe, la poarta iubirii tale, eu, veșnicul plin de speranță și totuși dezamăgit, nebunul ce te iubește, suferind de iluzia, că totul e zadarnic, urmând povestea mai departe, făcând inima-mi să surâdă, zi de zi, știind că cineva, mă așteaptă mereu, luând cu mine, jumătăți de timp, punându-le deoparte, găsind ascunzătoarea perfectă, omul ce fură timpul, cel care te iubește și nu știe cum s-o facă, nu spun nimic, norii se miră și ei, libertatea mea de a visa despre mare și furtunile ei, în stare să rupă, încuietorile, ce-au ferecat, intrarea în sufletul meu, dând năvală, inundând amintirile..."totul curge, nimic nu rămâne neschimbat", Heracles, trecând prin mintea mea, acum, lăsându-și câteva cuvinte, totul curge, acum, sau peste câțiva ani, Neființa, va fi stăpână și cât de ușor, lacrimile, iasă, înduioșat de sentimentul către tine, ce mă ține parcă de mână, ești doar tu, față de care, nu mai am timp, să greșesc, m-aș cufunda, în lectura vieții tale, însă, n-o cunosc pe-a mea, plutesc cu gând la tine, iubirea-mi nefericită, mă face neîmplinit, adolescent naiv, neinteresat de timpul nimănui, doar de-al tău, obsesia mea de-o viață, Soarele își lasă dârele pe masa unde scriu, e decembre`și sărbătoare, aerul de-afară, fiind legănat de pale de vânt, viața, ce nu poate fi un infinit, dorința mea, de-a rămâne cu tine, venind pe lume, odată cu mine, realitate a existenței mele, te vreau în ea, iluzia zilei de ieri, te vreau și mâine, întrebându-mă, dacă, acum, ești a mea, sperând să n-ajung...uitarea, altă durere a Universului, pasiunea pentru tine, rămânând oarbă, iar eu, rămân debusolat, judecând după poftele inimii mele, corupt de slăbiciunea de-a te iubi, sentiment lipit de adevăr, e fericirea mea...viața, corabia-mi cu pânze, umflată de vânt, navigând spre destinul, care ești TU un nou început, dureri nesfârșite, iubiri patetice, ce se ridică deasupra unei lumi materiale, culoarea dragostei, un serial prelungit, de dorința de-a te avea, te iubesc, te urăsc, fugind de mine, ascuns apoi, printre himere, atingând paroxismul gândurilor mele, te caut, în cumpăna existenței mele, ești universul mai mult închis, acoperit de veșmântul alegoric al iubirii, ce-mi cuprinde ființa, tulburând clipele, ce-mi măsoară pașii, oferind dragostea mea, fără să aștept nimic, fără întrebări, fără răspunsuri, sunt îndrăgostit, nefericit mereu, te iubesc, oare-i adevărat, de unde știu și asta, două cuvinte, o sintagmă, ce le-mbină atâta de frumos, de-ar fi așa, temându-mă de singurătate, ca și tine, temerile noastre adâncindu-se, iubindu-ne mai mult, îngenunchind în fața ta, sărutându-ți coloanele, parcă-s de marmură, eu venind de departe, de unde, n-aș vrea să mă mai întorc, e visul meu, netrăit, e casa noastră, e ceva ce n-am avut, sentimentul iubirii, abandonat pe faleze triste, învolburate de apa mării, pe docuri spălate de valuri și ploi, pe corăbii ale uitării, pe aripi de pescăruși, purtând cu ei, imaginea ta, făcându-mă gelos, pe fiul frumoasei Venus, așteptând săgeata lui, plină de dorință, afecțiune, atracție și de iubire, alta, una ce-așteaptă întunericul și umbrele nopții să apară, învăluindu-ne în erotismul uitat, abandonat în ungherele nepăsării...Venus de Milo și tu, incomparabil mai frumoasă, nu ești un mit grecesc, ești țărăncuța lui Grigorescu, îmbrăcată-n flori de Luchian, aducându-mi apa de izvor, în ulcelele de lut, femeia pictată de Vermont, la fereastră, așteptându-mă, șezând, cântându-mi la pian, apoi în fața șevaletului, visând în grădina lui Mutzer, artista lui Aman, pe gânduri, văzută de Pallady, și-n intimitatea imaginată de mine, femeie, tu, în griul lui Ciucurencu, melancolica lui Băieșu, așteptându-mă pe terasa lui Ressu, șezând pe-un fond albastru, a lui Henri Catargi, căldura, făcându-te să folosești, un evantai a lui Petrașcu, tu ești artista mea și în culorile lui Theodorescu Sion, îți sărut amintirile toate, te cuprind în visele mele, te iubesc, te urăsc în trăiri, te-ador și te-aștept, în toate gândurile, ce-mi vin în minte, nerăbdător să te am, lângă mine, viața într-un spectacol dramatic, pregătit s-alung prezentul, realitate nefericită, nimic nefiind infailibil, doar dragostea ta, provocând euforia unui moment, atenuând bizarul din mine, ce privește marea, din nou, lăsând deoparte momentul, de care-s atât de sigur, disprețuind inexistența, filosoful iubirii tale, reflexie în act, dimineți fără tine, mulțumit că pot citi, din sufletu-ți deschis și nobil, frumos, înseninat nopțile, de toate stelele văzute, având loc, mai încolo, printre ele, peliculă despre viața lângă tine, amintind de furtuni, zile cu soare, ploi și ninsori, valuri ce aduc, de fiecare dată, altceva, repetându-se și neputința mea, de-a atinge Cerul, să rup bucăți din el, să-l așez căutându-și loc, pe buzele tale, rotind și fulgii de zăpadă, coborând dansând pe strada pustie, îmbujorați de culoarea rujului, azi fiind un nude de roz, ca și mintea mea, dezgolită de-atâtea gânduri, m-am resemnat, o suferință-i, de parcă aș fi pierdut Cerul și Pământul, la un joc de hazard, privind mirat, la speranțele spulberate, rămase în câteva spații legate de firul vieții, de Eros, începutul meu, lângă tine, făcând loc fericirii, iar azi, teama de nefericire, mă cuprinde, forța vieții mele, coborând încă o treaptă nu mă voi rătăci, mă vei aștepta, pe iluzia unei plăceri, răsfoind filele găsite, în mapa-mi de filosof, punând deoparte, gânduri pentru Eros, cel dintâi Zeu, cel care îmi dă curajul, să te prețuiesc, să te iubesc, având alături și binele și răul, de care, n-am putut scăpa, căutând răspunsuri dragostei, ce mă-ntreabă mereu, de-l voi putea urma, pe Ahile, pe Insulele Fericirii, cult de mistere sălășuind în mintea mea, digresiuni în nopți veșnice, pierdut în ele și regăsit, așteptând în necunoscut, să-nțeleg sensul poveștii mele despre viață, inconsistența lumii, în care trăim, aventură imaginară, paradoxul numit fericire, cerc vicios, străbătut de mine, folosind raze de soare, umbre în nopțile târzii, de vară sau pe vreme rea, furtunile, când Cerul, sta să cadă, răscolind sufletul din mine, făcând mintea-mi, să nu recunoască tristețea, lăsând-o, să-și cuibărească melancolia, semn al providenței, ținând discursul profetic despre tine, cuvinte elevate, adevăr emfatic, despre marea înspumată și adâncă, sărată, ca lacrimile tale, doar dragostea-ți e dulce, rațiune pentru arcul timpului meu, întins de el, Zeul divin, crezând, că tot ce-am văzut, până acum, a fost destinul meu, drumuri, în căutarea de sensuri, cu vânturi bătând la proră, făcând din mine, un participant discret, la spectacolul iubirii, așteptând să-nceapă odată, măcar cortina unei ficțiuni, să fie ridicată, să te pot îmbrățișa, dansând peste fulgii albi de zăpadă, topindu-se în imaginația despre iubiri decodificate, păstrate în amintiri, lăsând-o pe Fortuna, lângă roata-i cosmică, arătându-mi umbrele trăirilor mele, cele care-au fost, sunt și vor veni, cu toate deformările sufletului meu, vântul, dezgolind umbrele opace, ale stafiilor iubirii, ce se plimbă, prin locuri întunecate și pline de mister...o liniște adâncă, așezându-se, peste gândurile mele, îmbrățișat și copleșit, vrând să m-ascund, să fug, dincolo de taina necunoscută, strecurată în întuneric, deslușind făptura ta, așteptându-mă, pe cheiul luminat, de dragostea ce mi-o porți, strâng ce-a mai rămas din viața mea, aruncându-mi sufletul, în oceanul tristeții, zâmbindu-ți apoi, pe nisipul acoperit de stropi de ploaie, lăsând apa mării, să mă acopere pentru câteva clipe, fericit de a mă gândi, la tine, privind la fiecare val, zâmbind și soarelui, în fiecare zi, fascinație la răsărit și mai apoi la apus, întrebându-mă deseori, cum să-mi alung singurătatea, poveste complicată și...iubindu-te, nu mai pot gândi, totul pare ilogic, fără teamă, mi-ar face bine, să te am aproape, fie să te țin de mână, supărările mi-ar trece, ce bine-ar fi, mirosul dimineților, să ne cuprindă, alungând pofta simțurilor, până mai târziu, când se lasă umbrele sublimului, iar în ochii noștri, se absoarbe iubirea, armonia acoperindu-ne dependențele dragostei platonice, respirând cuvintele nespuse, of draga mea, alege-ți o stea, cea care strălucește la răsărit, iar Luna, când e la apus, iubește-mă încă o dată, să-ți pot săruta din nou ochii și mâinile, să nu mă pot opri, doar timpul s-o poată face, să plâng apoi, zi după zi, noapte după noapte, de dragul tău, de bucurie și durere, lipind sufletu-mi, cu adeziv incolor, retușul, să pară, a nu fi făcut, încercând să nu te mint, să-ți pot vedea tristețea, speranța, să-ți fiu aproape, nicicând să nu te părăsesc, chiar dacă, într-o zi, va fi altfel, niciodată nu vom ști, c-am pășit în altă lume, alta, în care, vom fi, la nesfârșit...ce bine-ar fi, pe-acest pământ, însă, mai vreau, mirosul dimineților, să ne cuprindă, uitând poarta dragostei deschisă, lăsându-te pe "mâinile" sigure, ale Soarelui, mai calde ca ale mele, neștiind însă, nimic despre lacrimile mele, ale tale, le poate doar usca, se poate întreba ce e iubirea, dincolo de nori, peste ani, în deplinul întuneric, fiindu-ne dor de El, ce bine-ar fi, să fim mereu și noi, am să-i spun mâine ce-aș vrea, azi, voi privi la Cer, dar mai întâi, voi strânge, ce-a mai rămas din viața mea, aruncându-mi sufletul, în Oceanul tristeții, să te găsească, așteptându-mă, să-ți spun din nou, iartă-mă că te iubesc, aștept ceva în viața mea, poate, primăvara, ce se îndepărtează parcă, de mine, sau vara asta, celelalte trei, din urmă, au fost fără tine, doar câteva clipe, cu și fără sens, le-am memorat, iar la toamnă, nu mă gândesc, iarna asta, fiind ca altele, o mare dezamăgire, plouă și acum, a înmugurit totul, prea devreme, florile ieșite din pământul plin de apă, se roagă să nu înghețe, iar eu, mă rog să rămâi, lângă mine, ca cei doi îndrăgostiți imaginari, ea cu pianul, el, cu violoncelul, amândoi, așteptând vântul cald de primăvară, lăsându-și iubirea apoi, să zboare, către zilele de vară, uimiți de culorile exploziei, unei fericiri căutate, până acum în zadar, întrebându-mă, dacă au loc, pe vasul iubirii, ancorat de mine, la capăt de cheu, vântul domol, mișcând firicele de nisip și-același parfum, obsedant, al tău, pentru care și timpul stă pe loc, să inspire, insolența lui, se împrăștie, purtat în aer, de prietenii mei, pescăruși, trimiși de mine, deseori, să te vadă, să te știu mai aproape, când sunt departe, să te am, devenind extaziat, sentiment uitat mereu, în urma flăcării mele, care se va stinge-odat`, nemaifiind Soarele tău, ci umbra răcoroasă...mă voi deghiza într-un vis apoi, așezat veșnic, pe-un portativ, depășind timpul, depășind spațiul, trimițând ploi de lacrimi, din constelații nevăzute, scurse, pe sub fardurile Lunii, sau în diminețile, ce rup întunericul, în bucăți, așezând iubirea noastră, pe notele muzicale, lăsate în derivă, departe de ancora vasului iubirii, legănat de valuri, la capăt de ponton, nestânjeniți, privind amurgul desăvârșit, uluiți de visele, ce plonjează în spațiul dintre noi, inimi care bat, clocotind roșul aprins din vene, încercând să lupte, cu toate puterile întunericului, ce se-așează între noi, luându-ne din fericirea neștiută, atingând reflexia dragostei, doi credincioși ai omenirii, ocolind mințile celor răi, rugându-ne fără cuvinte, privind doar, spre cerul, gata de culcare, apus într-o repetiție, ce n-o putem opri, preludiu poetic, la gândurile nerușinate, ce-aduc iubirea așteptată, uitată, pierdută în sertarul cu fantezii, epuizați de psihoza realității, scrutând albastrul nopții, văzut până în adâncul mării, unde vasul meu, al iubirii, stă legănat, de valurile ei, în apa căreia, miriadele de stele, ne luminează sufletele cromatice, privite într-un preludiu poetic, la margine de lume, ținându-ne din nou, de mână, iubiți de natură, așezați între lumină și întuneric, răsărit și apus, între est și vest, găsind scara unui pictor, să ne urcăm amândoi, până la Cer, săvârșind preludiul poetic.  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Undeva departe,  
17.07.2018  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Sursa foto - Pinterest  
 
 
Referinţă Bibliografică:
SIMFONIA VIETII ( 15 ) / Costi Pop : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2755, Anul VIII, 17 iulie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Costi Pop : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Costi Pop
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!