CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Naratiune >  





SIMFONIA VIETII (14)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Undeva departe, asculți cântecul în La Minor, adaggio pentru orchestra sufletului meu, fredonat în culisele amintirilor despre noi, simfonia orizontului vieții mele, ce-mi luminează pașii cei rămăși de făcut, peste notele azvârlite în drum, așa cum marea își aruncă valuri, ce se prăbușesc, peste țărmul iubirii, două lumi neparalele, înafară a tot ce înseamnă nimic. Viața mea este cu tine, sau a fost, este versul cântecului în La minor, loc rezervat în altă cameră nemobilată, din inima mea. Vei înflori, poate-ntr-o zi, inspirându-ți parfumul, învățând să te iubesc, mai mult, doar dacă, sunt în stare, definindu-mă, simțindu-mă acasă, doar în brațele tale, știind astfel, că nu voi fi, niciodată singur, înconjurat de gândurile tale, fredonând melodia în La Minor, în culisele amintirilor despre noi, știind că ești, ai fost și vei rămâne, bătaia inimii mele, contrastul de culori, eterogeneitatea dragostei tale, explozia sonoră, a buzelor tale, sărutându-mi rugămințile, de-a mă ierta, regăsind-o pe-o altă dimensiune stelară, visată de mine, plenitudine a iubirii mele, către tine, izvor nesfârșit de sentimente, nesecat, nici măcar de Soarele Atotputernic, ce-ascultă și el, cântecul în La Minor, pentru orchestra sufletului meu, fredonat, în culisele amintirilor, despre noi. Lacrimile mele, plâng, vorbind despre viața ta, lăsându-mi loc, de o cascadă, de cuvinte, toate sărate, ce duc, la inima mea distrusă de nopțile triste, în care m-am ascuns, plin de teamă, așteptând, dar nesperând, să plec, după tine, numindu-te Zeița fericirii mele, ce Soare mi-a adus și mai apoi, un nor întunecat, încercând să-l alung, ridicând ochii spre Cer, cuibărit în Obscur, plin de teamă, crezând, că mi-am pierdut amprenta vieții, gândind la Coloana fără de sfârșit și-o Masă a Tăcerii, a Marelui Brâncuși, tăcând și eu, om fără de cuvinte, care, se teme de nori întunecați, ce vin mereu, în viața-mi. Năvod întind, peste fericirea mea, năucit și azi, de zâmbetul tău, frumos și blând, ce se scaldă, în bătaia Soarelui, căutând mai apoi, pe fundul mării, bijuterii de coral, finisate de dragostea ta, lumină a ochilor mei, până la norul întunecat, ce se plimbă mereu, deasupra-mi, nereușind să mă oprească, însă, ca să m-așez, îmbrățișat, de sufletul tău, tandru, la Masa aceea, a Tăcerii, privind la Coloana Nesfârșită, a vieții, până când, iubirea ta, un scurt tandem, dispare...Am rezervat un loc în Paradis, sunând deunăzi, încă de dimineață, crezând că ora-i nepotrivită, însă, n-a fost așa, nici n-apucasem, să aud, tonul de apel, că mi-a răspuns, o voce, care, m-a tulburat, era a ta, demult n-o mai auzisem, iubirea-mi vie, colorându-mi, din nou, viața, scursă fără tine. Știi bine, mi-ai spus, că n-am luat, nimic cu mine, chiar dacă-ș fi vrut, doar amintiri, strânse-ntr-o grabă, muribundă, lăsat-am câteva, intacte, să mi le-aduci, când vei veni, vreau să le am, să le mai pot trăi, Aici, iar pentru tine, uitându-te în sus, Acolo...Să nu le uiți, cum ai uitat, de-atâtea ori, să-mi spui, că mă iubești, să nu le uiți, cum ai uitat, cândva, de mine, să nu te superi, să nu le uiți, le vreau aici, cu mine, printre nori, ce-aduc tristețe, ce vine de la tine. Te văd mereu, zâmbești mai rar, un singuratic notoriu ești, ce-adună cuvinte moarte, pierdute-n grabă, de corăbieri, duhnind a rom, sau de femei, cu piept imens, cu-nfățișări vulgare, de magistrați zeloși, ce nu le mai caută, știind, că sunt pierdute, cu gând, la amante neștiute, de gunoieri, care încearcă să mai scormonească, după ele, cuvinte ce-s murdare, de timp pierdut...de pictori, care-și caută diluția corectă și utilă, pentru transparență, de mine, care mi-am rezervat, un loc în Paradis, nemuritorul din copilărie, ce-a câștigat, de la-nceput, durere, ce face parte, din viața mea trăind acuma, pentru tine, scânteia dintre Universul meu și-al tău, cel Etern, șansa de-a te revedea, fiind atât de-aproape. Să nu le uiți, mi-ai spus, așa cum n-ai uitat, să mă iubești, să nu te pierzi, așa cum eu, m-am rătăcit, de voi. Singurătate-amară, îndulcită cu iluzii, îmi treci pragul, fără să te-anunți că vii, de-aceea te urăsc și tu-mi zâmbești, pentru că, te-am primit și te privesc, cum mă-nvălui, parfumul tău mi-aduce aminte de ea...De-ar fi doar atât, gândul, l-aș alunga, păstrându-l doar pentru tine, singurătate-amară. Tu n-ai însă, ochii ei frumoși, privind dincolo de mine, tulburându-mi mintea și nici suflet n-ai, tu ești doar aici, aproape, prefăcându-te că-ți pasă de mine, chiar dacă știi, că te urăsc, dansând pe muzică de violoncel, râzând, fericită că mă ai. Ea însă, nu-i ca tine, nu-mi macină sufletul și nici nu mă face să plâng, doar de fericire, să știi, tu mă hrănești, cu tristețe, Ea cu iubire, nu știi să alinți, tu mă alungi, știind, că-mi ești stăpână, oare de ce te-am primit, te rog să pleci, ți-a fost deajuns. De m-ai putea vedea, ți-ai lua rămas bun, văzându-mă dansând, uneori în cerc, alteori sărind intr-un picior, plângând, gândindu-mă la sărutul tău, de m-ai putea auzi, ți-ai putea lua, rămas bun, auzindu-mă cântând, uneori, cu note bune, alteori fals, fără ca muzica să moară, așa cum îmi vine, s-o fac, după tine, gândindu-mă la cum, ne-am putut iubi, chiar dacă cerul deasupra casei noastre, era negru, uitându-se curios la noi, vântul, împrăștiind norii, îngrămădiți, ca să te vadă, cât de frumoasă ai fost și cât de greu, îmi e acum, să scriu asta, la trecut...De-ai fi aici, te-aș strânge-n brațe, și nu te-aș mai lăsa să pleci, nici gând, ca să-ți mai iei rămas bun, cu tine aș dansa, rotindu-ne, odată cu Pământul, norii, toți, i-aș alunga, să fiu doar eu și tu, Luna să ne vadă, cum ne iubim, cuibăriți unul, lângă celălalt, ascultând chitarele greierilor neobosiți, cântând de bucuria revederii, cu tine, apropiindu-se unii, de noi, așteptând aplauzele tale, chichotind aproape de mine, alungând amândoi, singurătatea amară, cea îndulcită de mine, cu iluzii, pe care-o urăsc, iubindu-te, doar pe tine. Tu ești gândul meu, ancorat de vise și matelotul ce le spală, cu apa mării, făcându-mă să cred, c-am să te uit, daca-ș putea, mi-ar fi mai bine, n-aș sta de veghe, nopți la rând, furtuni, să treacă peste mine și ceața dimineților prelungi, s-ar risipi, dac-aș putea, să nu mă mai gândesc, la tine, fantezie nocturnă, cu părul despletit, umbra din dreptul unui geam, ochit de Luna, ce se uită, curioasă, la tine, contur voluptos, cerul meu albastru, speranța și nebunia mea, matelotul ce spală aceste cuvinte, revărsate, pe puntea imaginară, a vasului meu, îmbrăcat într-o pelerină de ploaie, anunțându-se furtună ea vine mereu, ca tine-n gândul meu, Tu, ce-mi ești mereu aproape, chiar și când greșesc, mângâindu-mă, cunoscându-mi toate fețele, copleșindu-mă cu bunătatea ce te-nsoțește mereu, singurul om, de care am nevoie acum, când sunt din nou, singur. Ești femeia mea, refugiul trăirilor mele, adăpostul sentimentelor pierdute de mine, căutându-le și azi, întrebându-mă de ce te iubesc...eu știu, pentru-acel DA, pe care l-ai spus mai demult, pentru totdeauna, pentru că ești sprijinul meu, pe care-ar trebui să-l prețuiesc, rezonanța secundelor, ce se scurg, odată cu apa, de pe puntea vasului meu imaginar, ancorat acum, de visele tale, umbra-mi căutându-mi ochii, să te pot vedea și mâinile, să te pot atinge, gura, să te pot săruta, găsindu-mă, lângă femeia-matelot, ce spală, toate aceste cuvinte, rămânând doar două, spuse la final și zâmbesc...TE IUBESC ! E-o noapte neagră, întunericul, înlăturând gândurile-avute mai devreme, în care, parcă pluteam, pierdut printre amintiri, căutând albul de zinc, pe paleta plină de culori, uleiul făcându-le să sclipească, vrând astfel, să-i dau nopții, în cadou, un gri, ca să nu mai fiu singur, să te pot desluși, fiindu-mi deajuns, ca să te-ating, făptura ta, luminând ca un far, cu lumina-i slabă, însă atât de sfântă, ca tine, frumoasa mea femeie, cu părul negru cândva, cu ochii pătrunzători, ca marea adâncă și pielea castanie, cu buzele roșii, ca cireșele coapte în mai, ploaia de note, ce se-abate peste cuvintele mele, îndulcind imaginea ta, imaginându-mi, ca fiind într-un pustiu învolburat al mării, cuprins de ceața gri, a nopții retușate, de beția de culori, a paletei, de pe care, se scurg, câțiva picuri de ulei, de in. Acum, noaptea-i gri, acromatică, nu are opus, așa ca tine, ești unică, ai propriul tău complementar, eu sunt acela oare, am putut fi granitul neclintit, puternic, stabil, sunt eu acela, sau am fost omul trist, cu existența fără prea mult sens, așa ca toamna, când vremea rea, îmi tulbură tristețea, cenușa iubirii, acoperind regretul, că n-am știut să te iubesc mereu, ca la-nceput, camuflându-mă într-un gri monoton, cu spirit malefic, căutând albul de zinc, pe paleta plină de culori, tentație având spre-un galben, sau violet, spre roșu, sau verdele, ce-mi amintește de ochii tăi, cenușiul din mine, nuanțându-i, făcându-i să lăcrimeze, așternând tăcere, peste neputința mea, eu, psihologul culorilor primare, trimise-n noaptea, cu întunericul ei, uneori sinistru, transformată de mine-n gri, atingând culoarea, cu ochii, rămânându-mi pe retină, doar imaginea ta, într-un albastru infinit, din noaptea acromatică. Pasiunea pentru tine, ce-o am demult, îmi dezgolește sufletul acoperit de tristețe, făcându-l să fredoneze cu nostalgie, It Never Entered My Mind, aruncându-și pe rând, hainele întunericului, pe jos, la-ntâmplare, așteptând s-audă, respirația parfumată, trecând nesimțită, printre sunetele clapelor de pian, oprindu-se atingând corzile violoncelului, ciupindu-le, aerul din jurul lor, plin de parfum al tău, imprăștiindu-se degrabă, ajungând de pe acordul cvintelor perfecte, la fagot, tonuri grave, puternice, insotindu-l, în nota de Si Bemol, la trompetă, tresărind sufletul din mine, întristat de vioara Stradivarius, ce parcă plânge, Adagio...of domnule Beethoven, ce-ați putut compune, muzica unei alte dimensiuni. M-am întrebat în tăcere, de ce murmură apa, printre pietrele din calea ei, așezându-mă mai bine, pe margine de vis, ținându-mă strâns, de violoncelul lăsat de tine, spunându-mi la final de concert, ca să-l păstrez, în felul ăsta, înțelegând că vei fi cu mine, m-am întrebat în tăcere, de ce frunzele amintirilor mele, sunt veștede și ele, încercând să le ard, într-un foc mocnit, fumul acoperindu-mă, purtându-mi gândurile, deasupra visului, pe marginea lui, rămânând să te văd, într-un scenariu, alergând spre mine, pe plaja inundată de talazuri, vântul fiind sigur pe el, trimițându-le constant, să-ți văd picioarele frumoase, sărutate de mine, ori de Soare, rivalul meu curtezan, ce-ți încălzește pielea, uneori arsă de el, lăsându-te mângâiată, mai mult decât de mine, cel care nopțile, te țin în brațe, să te-ocrotesc de întunericul nopții și umbrele văzute și nevăzute, liniștea ei, fiind uneori, tulburată de mugetul mării, a valurilor înalte, ce cad mereu înainte, numărând în lumina Lunii, al nouălea val, imaginându-mi viața lângă tine, ca-n al nouălea Cer, aflat de atâtea ori, spunând te iubesc, de fiecare dată, călătoria în Universul tău paralel, făcându-mă să sper, dilatându-mi temporal, sensul iubirii, fiind doar în prezent, uitându-mă la ziua de mâine, cu fiecare secundă, ce se scurge, așezat pe margine de vis, un călător în timp, fredonând azi melodia It Never Entered My Mind.  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Undeva departe  
10 iulie 2018  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Sursa foto - Pinterest  
pictura Nicolae Grigorescu  
 
Referinţă Bibliografică:
SIMFONIA VIETII (14) / Costi Pop : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2748, Anul VIII, 10 iulie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Costi Pop : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Costi Pop
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!