MOTTO: „Cât de sărac e-acela ce nu poate să spună:  

 

Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii.  

 

Cum poate el să simtă în zori uimirea firii  

 

Şi noaptea vraja sfântă a clarului de lună?  

 

(Omar Khayyam)  

 

Omar Kayyam (18 mai 1048 - 4 decembrie 1131) a fost o personalitate persană proeminentă: poet, matematician, filosof și astronom. Și-a petrecut copilăria în orașul Balhi (în nordul Afghanistanului de azi), unde a studiat îndrumat de învățații Șeic Mohamed Mansuri și Imam Mowaffaq de Nișapur. A scris peste o mie de catrene (numite rubaiat). Acestea au un conținut legat de mistica islamică, adică de sufism. Valoarea operei sale poetice eclipsează, în ziua de azi, faima sa de matematician și om de știință. Criticul literar român Tudor Vianu spunea că Omar Khayyam „...dă în rubayatele sale expresia lirică foarte concentrată de o mare perfecțiune a viziunii sale dezabuzate asupra lumii”.  

 

AMURG  

 

Se scurge fără rost această vară,  

 

tu încă mai visezi că suntem amândoi,  

 

dar amintirile încep să moară  

 

pe malul râului, sub plopii tot mai goi.  

 

Rafalele de vânt, dezlănțuite,  

 

alungă frunzele căzute din castani  

 

sub băncile-ncărcate cu ispite,  

 

rămase-n neuitarea scrisă peste ani.  

 

 

În parc cânta fanfara militară,  

 

parcă aud și-acum fligoarnele urcând,  

 

la cumpăna dintre amurg și seară,  

 

când apăreau târziu amantele plângând.  

 

Le consolam cu întâlniri discrete  

 

în mica mea mansardă, sub acoperiș,  

 

unde-ajungeau cu anemone-n plete  

 

pe treptele urcate noaptea pe furiș.  

 

 

Când zorii se iveau lângă fereastră,  

 

le-mbrășișam în prag, cu ultimul sărut,  

 

plângeau de dor garoafele în glastră,  

 

din colțul său, privea motanul abătut.  

 

Plecarea ta a fost atunci grăbită –  

 

de ce ai vrea s-aducem timpul înapoi?  

 

Nu căuta-n trecut vreo ispită –  

 

în suflete ne plâng copacii, tot mai goi!  

 

Poemul AMURG a fost publicat prima dată în volumul de versuri TIMP ȘI DESTIN. Ed. MATRIXROM, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Din punct de vedere al structurii componistice poemul este alcătuit din trei strofe polimorfe a câte opt versuri fiecare. Este un poem de dragoste, brodat cu amintiri puternice în care natura are un rol important. Începutul poemului evocă un sfârșit de vară, când iubirea începe să se destrame pe malul unui râu „sub plopii tot mai goi”. La durerea despărțirii celor doi îndrăgostiți se pare că participă chiar natura, cu manifestări specifice toamnei care se apropie tot mai mult: „Rafalele de vânt, dezlănțuite,/ alungă frunzele căzute din castani/ sub băncile-ncărcate cu ispite,/ rămase-n neuitarea scrisă peste ani”. La începutul strofei a doua se poate deduce că despărțirea se consumase deja, iar discursul liric capătă o altă turnură. Se aude o fanfară militară în parc, iar la cumpăna dintre amurg și seară „apar amante plângând”, probabil că fiecare dintre ele în căutarea consolării în brațele altui bărbat, după ce au fost părăsite la sfârșitul vacanței de vară. Eul liric, aflat și el în criză după plecarea iubitei, le oferea consolare „în mica mea mansardă, sub acoperiș”. Pentru a păstra aparența bunelor moravuri, aceste fete în căutare de aventuri (amantele) ajungeau în mansardă „noaptea pe furiș”. Odată cu începutul strofei a treia aflăm că amantele plecau „când zorii se iveau lângă fereastră” (probabil pentru a păstra secretul aventurii lor). În prag primeau neprețuitul sărut al poetului, care participa la despărțire împreună cu „garoafele din glastră” și motanul său care „privea abătut”. Ultimele patru versuri aduc o schimbare de direcție a discursului liric, întrucât apare, pe neașteptate, chiar femeia din prima strofă. Să fi fost chiar una dintre amantele poetului? Poate cea favorită și în același timp muza Eului liric? Ca în orice poezie bine concepută, cititorul va găsi propria sa interpretare. Oricum se pare că ruptura a fost grăbită și definitivă: „Plecarea ta a fost atunci grăbită –/ de ce ai vrea s-aducem timpul înapoi? /Nu căuta-n trecut vreo ispită –/ în suflete ne plâng copacii, tot mai goi! De-a lungul timpului poemul AMURG a fost publicat în mai multe reviste on-line și distribuit pe facebook, primind foarte multe comentarii favorabile.  

 

LA MARGINI DE VIS  

 

Mă-ntorc peste vreme cu gându-napoi  

 

și zeci de-amintiri m-asaltează deodată  

 

cu mii de regrete vorbind despre noi  

 

în triste romanțe, pe-o harpă stricată.  

 

 

Romanțele-ajung dintr-un vechi labirint,  

 

trecând prin fereastra cu geamuri ovale,  

 

evocă licornul cu frâu de argint  

 

venit din trecut să te-aducă agale.  

 

 

Cad frunze uscate-n fereastră, pe rând,  

 

e toamnă târzie și parcă, de-afară,  

 

se-aude licornul sosind nechezând  

 

pe calea îngustă ce duce spre scară.  

 

 

Sau poate-i doar vântul sosit din trecut  

 

la ușa închisă cândva într-o toamnă  

 

cu-n singur zăvor dintr-un dor neștiut  

 

lăsat pe uitarea ce-avea să se-aștearnă.  

 

 

Te-aștept la fereastră să vii din neant,  

 

la margini de vis să te văd împăcată,  

 

din harpă un ultim acord consonant  

 

să-mi spună că nu-o să mai pleci niciodată.  

 

LA MARGINI DE VIS este un poem de dragoste în care realul și fantasticul se amestecă necontenit, prezentul și trecutul se întrepătrund, conducându-l pe cititor prin meandrele întortocheate ale visării. Prima dată a fost publicat în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat trei ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, 2020. Poemul este alcătuit din cinci strofe cu rima încrucișată, măsura 11-12-11-12. În primele două strofe predomină amintirile și regretele care vin „în triste romanțe pe-o harpă stricată”, vorbind despre Eul liric dual, marcat de pronumele personal noi („vorbind despre noi”). „Romanțele ajung dintr-un vechi labirint/ trecând prin fereastra cu geamuri ovale”, evocând „licornul cu frâu de argint” care-i aduce Eului liric, pe cărările visului, iubita dintr-un trecut nedefinit. Trecând la strofa a treia, aflăm că afară este „toamnă târzie”, cu frunze uscate ce cad sub fereastră. În această atmosferă, propice visării, „se-aude licornul sosind nechezând/ pe calea îngustă ce duce spre scară”. Totuși această sosire este pur ipotetică, întrucât la începutul strofei a patra apare alternativa vântului întors din trecut „la ușa închisă cândva într-o toamnă/ cu-n singur zăvor dintr-un dor neștiut/ lăsat pe uitarea ce-avea să se-aștearnă”. Ușa zăvorâtă cu-n dor neștiut este o metaforă cu un puternic impact emoțional, o figură de stil de o frumusețe neobișnuită. Din ultima strofă a poemului aflăm că așteptarea Eului liric era numai o stare hipnotică de visare profundă, femeia iubită aflându-se, de fapt, în lumea nevăzută a neantului: „Te-aștept la fereastră să vii din neant,/ la margini de vis să te văd împăcată,/ din harpă un ultim acord consonant/ să-mi spună că nu-o să mai pleci niciodată”. Poemul este dominat de amintiri și regrete, la limita dintre real și oniric, cu versuri în care fantasticul, magia și miracolul dau naștere unei încărcături lirice expresioniste la limita maximă a stărilor emoționale posibile. De-a lungul timpului poemul LA MARGINI DE VIS a fost publicat în mai multe reviste on-line (LOGOS & AGAPE, ARMONII CULTURALE, CONFLUENȚE CULTURALE etc.) Distribuit pe facebook din aceste reviste, poemul a generat nenumărate aprecieri și comentarii favorabile. De aceea, autorul este încredințat că va rămâne una dintre creațiile sale lirice reprezentative.  

 

LICORNUL CU FRÂU DE ARGINT  

 

Se lasă-nserarea și ninge afară,  

 

cad fulgii de nea peste case dansând,  

 

mă uit pe fereastră – aș vrea să apară  

 

licornul cu frâu de-argint, galopând.  

 

 

Din hăuri de timp neștiute apare  

 

cu aripa-ntinsă pe brâuri de ger,  

 

deasupra, pe șaua de aur călare,  

 

stă Zâna Zăpezii cu chip auster.  

 

 

Ajunge îndată cu frâul în mână  

 

și bate la ușă c-un vânt hibernal,  

 

din zarea cernită cu biciul adună  

 

povești să le țeasă pe geam în cristal.  

 

 

O chem înlăuntru, să vină aproape  

 

de soba încinsă, cu calul licorn,  

 

din vatră jăratec să-i dau să se-adape,  

 

cunună de aur să-i pun peste corn.  

 

 

Dar văd că licornul rămâne afară,  

 

iar zâna-i doar umbra iubirilor reci  

 

pierdute în gerul venit într-o seară  

 

când vântul zicea că-ntr-o zi o să pleci.  

 

Visare neîngrădită într-o seară de iarnă cu „fulgii dansând”, LICORNUL CU FRÂU DE ARGINT este, fără îndoială, un poem desprins parcă din lumea fantastică a poveștilor cu zâne și cai înaripați, spuse la gura sobei, din care flăcările ridicate pe jarul întins aruncă umbre misterioase pe albul pereților proaspăt văruiți. A fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017, apoi republicat în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Este alcătuit din cinci strofe cu rimă încrucișată, măsura versurilor fiind de tipul 12- 11-12-11. Atmosfera de visare își face prezența chiar din prima strofă. Privind pe fereastră, Eul liric ar „vrea să apară licornul cu frâu de argint, galopând”. Ca prin minune, aflăm la începutul strofei a doua că licornul apare „din hăuri de timp neștiute/ cu aripa-ntinsă pe brâuri de ger”. Pe șaua de aur a licornului „stă Zâna Zăpezii cu chip auster”. Ea „bate la ușă cu-n vânt hibernal” și , în același timp, cu biciul său fermecat „adună povești să le țeasă pe geam în cristal” (metaforă memorabilă privind florile de gheață care apar pe geamurile ferestrelor datorită gerului). Din stofa a patra aflăm că Eul liric o cheamă pe zână în casă să se încălzească lângă „soba încinsă”. O invită să intre împreună cu licornul, pentru al adăpa cu jăratec și pentru a-i pune o cunună de aur pe corn. Stupoare însă, ni se spune, în ultima strofă, că licornul rămâne afară, iar Zâna Zăpezi nu este altceva decât „umbra iubirilor reci” (din trecut) destrămate într-o seară când vântul îi spunea poetului că iubita sa va pleca (subînțeles, fără a se mai întoarce). Feerie de iarnă, cu visare, mister și miracole, poemul LICORNUL CU FRÂU DE ARGINT este, desigur, o creație lirică expresionist-onirică menită săi aducă cititorului încântare deplină. Publicat, de-a lungul timpului, în mai multe reviste on-line (LOGOS & AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, ARMONII CULTURALE etc), de unde a fost distribuit pe facebook, poemul a generat foarte multe comentarii favorabile din partea cititorilor.