CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Impact > Analize >  





OPINII CRITICE ASUPRA UNOR CREAȚII PROPRII (5)
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Motto: „Omul este absurd prin ceea ce caută, dar este mare prin ceea ce găsește” (Paul Valéry)  
 
Paul Ambroise Valéry (n. 30 octombrie 1871, Sète – d. 20 iulie 1945, Paris) a fost un scriitor francez, autor de poeme și eseuri, reprezentant al simbolismului târziu în literatura franceză. În scrierile sale teoretice, Valéry pornește de la ideea unei realități autonome a limbajului literar. În opera sa literară predomină măiestria formală și mai puțin sensul inspirației artistice, folosind alegoria în exprimarea conflictului permanent dintre intelect și simțământ. Valéry dezvoltă teoria semnificației multiple a poeziei: "Versurile mele au sensul care li se dă în momentul lecturii. Ar fi o mare greșeală - care ar contrazice esența poeziei - să se afirme că fiecare poezie corespunde unei anumite intenții reale și unice a autorului"  
 
ELEGIE  
 
Mai aud și astăzi dulcea ta chemare  
 
revenind prin vreme ca un lung ecou  
 
cu-nveliș de umbre din cireșe-amare  
 
mai demult uitate într-un bibelou.  
 
Îmi aduce-n cuget nerostiri pierdute  
 
printre slove scrise într-un vast poem,  
 
îngropat în ziduri de străvechi redute  
 
apărat să fie de un greu blestem.  
 
 
Reascult poemul pe la miez de noapte,  
 
în frânturi de franje dintr-un vast halou,  
 
cu rostiri vrăjite care vin din șoapte  
 
scrise-n semne sacre pe un vechi tablou.  
 
Mângâiat de vraja sfintelor cuvinte  
 
care vin năvalnic spre adâncul meu  
 
te revăd, iubito, și-mi aduc aminte  
 
c-ai plecat senină într-un curcubeu.  
 
 
Te întorci adesea, renăscând în vise,  
 
dintr-o karma sacră, vrând să îmi vestești  
 
că îmi legeni somnul cu poeme scrise  
 
ce-mi aduc în suflet magice povești.  
 
Din punct de vedere al arhitecturii componistice poemul ELEGIE este alcătuit din trei strofe – primele două având câte opt versuri fiecare (dublu catren), iar ultima patru versuri (catren). Conform definiției, elegia este opera literară lirică, de obicei în versuri, în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe sau jale. Poemul pe care îl avem în față aduce în prim plan asemenea sentimente, Eul liric adresându-se ființei iubite, plecată din această lume. Se deduce acest fapt chiar de la începutul primei strofe: „Mai aud și astăzi dulcea ta chemare/ revenind prin vreme ca un lung ecou”. Tristețea este accentuată de faptul că „ecoul” este învelit în „umbre de cireșe-amare”, uitate mai demult „într-un bibelou”. Umbrele uitate în bibelou ne duc pe tărâmul expresionist-oniric al visării poetice. Chemarea venită de dincolo de lumea reală aduce în cugetul Eului liric „nerostiri pierdute printre slove scrise într-un vast poem”, iar poemul se află „îngropat în ziduri de străvechi redute” ca să fie apărat de „un greu blestem”. Poemul îngropat, pentru a fi scăpat de blestemul cumplit, învăluie Eul liric nu numai cu tristețe ci și cu teama de un trecut încărcat de enigme și mister.  
 
Această atmosferă tensionată de la finalul primei strofe devine mai suportabilă odată cu începutul strofei a doua. Eul liric reascultă poemul „pe la miez de noapte”, dar numai „în frânturi de franje dintr-un vast halou” fantastic. Atmosfera expresionist-onirică persistă, ba chiar se adâncește pentru că poemul se dezvăluie prin „rostiri vrăjite care vin din șoapte scrise-n semne sacre pe un vechi tablou”. Ascultând aceste „rostiri vrăjite”, Eul liric își aduce aminte că femeia iubită „a plecat senină într-un curcubeu”. Se pare că această rememorare îi aduce pacea mult dorită și împăcarea cu destinul. Starea de liniște și împăcare este ilustrată magnific în ultima stofă: „Te întorci adesea, renăscând în vise,/ dintr-o karma sacră, vrând să îmi vestești/ că îmi legeni somnul cu poeme scrise/ ce-mi aduc în suflet magice povești”. Sfârșit de poem într-o notă de acceptare a destinului, de continuare a existenței, așa cum este ea, mai presus de voința omului muritor.  
 
Poemul ELEGIE a fost publicat prima dată în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului poemul a fost publicat în mai multe reviste on-line (LOGOS & AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, CRONOS etc). Distribuit din aceste reviste pe Facebook a marcat o bună audiență și comentarii favorabile din partea cititorilor.  
 
DIN TOT CE AM…  
 
A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,  
 
simt clipele prin amintiri cum zboară  
 
din câte-au fost, din câte-au mai rămas  
 
duc mai departe-a timpului povară.  
 
Și nu mă plâng, și nu regret nimic,  
 
las timpului destinul să mi-l treacă –  
 
din ieri, din azi, din mâine mă ridic  
 
chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.  
 
 
Ani grei s-au adunat în urma mea,  
 
tăcerile, mai lungi ca niciodată,  
 
din gânduri îmi alungă piaza rea  
 
și calea dreaptă-n suflet mi-o arată.  
 
Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,  
 
cărările îmi par tot mai schimbate,  
 
din tot ce am, din câte am avut,  
 
în inimă-mi rămân doar nestemate.  
 
 
Ridic cu ele-n cuget un altar,  
 
pentru tăceri loc sfânt de întrupare  
 
din vorbele arzânde ca un jar,  
 
de strajă stând pe dune mișcătoare.  
 
Chiar dacă toamna vieții a sosit,  
 
nu mă opresc din drum, merg înainte,  
 
pornind tăcut din locul hărăzit,  
 
mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte.  
 
Din punct de vedere al structurii arhitecturale, poemul DIN TOT CE AM este alcătuit din trei strofe polimorfe a câte opt versuri fiecare. Poemul se relevă ca o veritabilă confesiune a poetului ajuns în toamna vieții. Este bilanț și perspectivă, în același timp, după cum se constată chiar din primele versuri ale poemului: „A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,/ simt clipele prin amintiri cum zboară/ din câte-au fost, din câte-au mai rămas/ duc mai departe-a timpului povară”. Poetul nu se plânge, nici nu regretă nimic, ci își acceptă destinul, hotărât să meargă mai departe, la bine și la greu, după cum rezultă din ultimele două versuri ale primei strofe: „din ieri, din azi, din mâine mă ridic/ chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă”.  
 
Trecând la strofa a doua, poetul constată că s-au adunat ani mulți și grei în urma sa, iar tăcerile au devenit „mai lungi ca niciodată”. Expresie a înțelepciunii dobândite odată cu trecerea timpului, aceste tăceri îi alungă „piaza rea” din gânduri „și-n suflet îi arată calea dreaptă” pe care trebuie să meargă mai departe. Privind înapoi, poetul zărește cărările vieții tot mai schimbate. Eul liric nu precizează în ce fel sau produs schimbările, în bine sau în rău? Dar punctează faptul că din tot ce are și din tot ce-a avut „în inimă-i rămân doar nestemate”. Astfel se încheie strofa a doua, arătând că poetul s-a debarasat de balastul moral al vieții, reținând numai ceea ce înnobilează existența sa.  
 
La debutul strofei a treia, Eul liric ne anunță că din nestematele adunate ridică în cuget un altar din care se vor întrupa tăcerile înțelepciunii specifice vârstei senectuții. Aceste tăceri vor constitui o pavăză împotriva vorbelor fără rost care bântuie lumea și viața. Poemul se încheie într-o notă optimistă: „Chiar dacă toamna vieții a sosit,/ nu mă opresc din drum, merg înainte,/ pornind tăcut din locul hărăzit,/ mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte”.  
 
Poemul DIN TOT CE AM a fost publicat prima data în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului poemul a fost publicat în mai multe reviste on-line (LOGOS & AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, ARMONII CULTURALE, etc). Distribuit din aceste reviste pe Facebook a marcat o bună audiență și comentarii favorabile din partea cititorilor. Autorul este încredințat că poemul este o realizare reprezentativă a creației sale, un gen de bilanț și testament, în același timp, care va trece peste barierele timpului.  
 
NOAPTE VRĂJITĂ  
 
Se scurge prin mine un dor neștiut  
 
venit pe tăcute-ntr-o seară barbară  
 
cu gândul întors obosit din trecut  
 
lăsând neuitarea în frigul de-afară.  
 
Am vrut să o chem înlăuntru, în casă,  
 
dar poate sedusă pe căi neumblate  
 
s-a scurs spre tărâmul ce încă mai lasă  
 
parfum de iubiri care plâng cu păcate.  
 
 
Iar dorul din umbră, sosit astă seară,  
 
mă poartă prin visul lăsat mai de mult  
 
în apele scurse prin piatra de moară  
 
pornită-ntr-o vară c-un cântec ocult.  
 
Scotea numai noaptea făina vrăjită  
 
din grâul de aur crescut peste râu  
 
cu macii albaștri prin holda păzită  
 
de calul licorn, rămas fără frâu.  
 
 
Ședea în răstavul lăsat printre holde  
 
adus de-o nagodă cu părul în vânt,  
 
venită călare la râu, să se scalde,  
 
scoțându-și grăbită vrăjitul veșmânt.  
 
De când am privit-o în noaptea cu lună  
 
intrând dezbrăcată în râul sfios,  
 
un dor fără milă se-ntoarce să-mi spună  
 
să caut nagoda pe râu, mai în jos.  
 
Poemul NOAPTE VRĂJITĂ a fost publicat prima dată în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Este un poem alcătuit din trei strofe polimorfe a câte 8 versuri fiecare, cu rimă încrucișată, măsura 12-11-12-11, în care realul și fantasticul se intersectează la fiecare pas, oferindu-i cititorului o lectură plăcută și incitantă, într-o atmosferă de iubire, „neuitare” și dor „neștiut”, „cu parfum de păcate”. Dorul venit pe tăcute într-o seară „barbară”, pe un gând „obosit” din trecut, lasă neuitarea „în frigul de-afară”. Eul liric o cheamă înlăuntru, în casă. Însă neuitarea, sedusă pe căi neumblate se duce spre un tărâm ce încă mai lasă „parfum de iubiri care plâng cu păcate”. Iată un final de primă strofă în care apar deja elemente care transcend realitatea fizică.  
 
La începutul strofei a doua aflăm că Eul liric este purtat de dorul abia sosit „prin visul lăsat mai de mult/ în apele scurse prin piatra de moară/ pornită-ntr-o vară c-un cântec ocult”. Deja apar elemente pregnante de ireal și oniric, care se accentuează tot mai mult cu explicații despre această moară fantastică: „Scotea numai noaptea făină vrăjită/ din grâul de aur crescut peste râu/ cu macii albaștri prin holda păzită/ de calul licorn, rămas fără frâu”. Trecând la strofa a treia, aflăm că licornul „ședea în răstavul lăsat printre holde/ adus de-o nagodă cu părul în vânt”. Iată o altă apariție mitologică – „nagoda”, care întregește tabloul visării neîngrădite a poetului. Nagoda venise la râu, călare pe licorn, să se scalde în „râul sfios”, „scoțându-și grăbită vrăjitul veșmânt”. Poetul privește de pe mal această ceremonie care îl marchează pentru totdeauna, cum rezultă din ultimele patru versuri ale poemului: „De când am privit-o în noaptea cu lună/ intrând dezbrăcată în râul sfios,/ un dor fără milă se-ntoarce să-mi spună/ să caut nagoda pe râu, mai în jos”.  
 
Este clar că întreaga construcție lirică are de-a face cu oniricul și expresionismul. Elementele simbolice care pigmentează discursul liric sunt licornul și nagoda. Autorul își asumă paternitatea acestor simboluri în poezia românească. Ambele simboluri fiind de natură fantastică, poemul NOAPTE VRĂJITĂ poate fi încadrat în curentul literar expresionist-oniric. Expresionismul a apărut la începutul secolului XX, în pictură și literatură, ca aspirație a Eului către absolut. Din această perspectivă, lumea înconjurătoare apare subiectivă și distorsionată intenționat, în scopul realizării unor creații care să transmită emoții puternice, expresive, chiar dacă nu coincid cu înțelegerea obișnuită, rațională, a lumii materiale.  
 
Onirismul este un curent literar românesc apărut și consolidat în anii 1964-1965, avându-i ca inițiatori pe Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag. Ambii vor prezenta un program teoretic al mișcării oniriste și își vor preciza și poziția în raport cu literatura realist-socialistă. La scurt timp, grupul a fost interzis de cenzură, iar Dumitru Țepeneag a fost silit să se exileze la Paris.  
 
Licornul și Nagoda, utilizate de autor ca simboluri expresionist-onirice în creația sa lirică, sunt entități ale ficțiunii și ale artei poetice. Licornul, denumit și inorog, este un animal mitologic înaripat, cu corp de cal și corn în frunte. Este considerat, în unele mitologii, simbol al purității. Nagoda, cel mai adesea, este o apariție fantastică, asimilată cu ceea ce denumim, în mod obișnuit, fantasmă, nălucă, arătare, putând avea, în funcție de împrejurări, atitudini benefice sau nefaste. În creația poetică a lui Corneliu Neagu, Nagoda a fost ridicată la rangul de iubită sau zeitate ocrotitoare a iubirii, fapt dovedit și de poemul NOAPTE VRĂJITĂ.  
 
Referinţă Bibliografică:
OPINII CRITICE ASUPRA UNOR CREAȚII PROPRII (5) / Corneliu Neagu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3587, Anul X, 26 octombrie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Corneliu Neagu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Corneliu Neagu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondator: George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!