CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Impact > Analize >  





OPINII CRITICE ASUPRA UNOR CREAȚII PROPRII (2)
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Motto: „Suntem ceea ce ne amintim” (Nichita Stănescu)  
 
Nichita Stănescu (n. 31 martie 1933, Ploiești – d. 13 decembrie 1983, București) a fost poet și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române. Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română. Aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din anii 1960 - 1970. A fost laureat al Premiului Herder.  
 
CITADELA  
 
Același țărm, aceeași așteptare,  
 
apusul mi se pare ca de ceară,  
 
în larg și ultimul vapor dispare,  
 
iar sunetul sirenei mă doboară.  
 
 
Cetatea prinsă-n ziduri dantelate,  
 
spital central de gânduri efemere,  
 
nedeclarat cadavrele își scoate  
 
pe un opis din false fișiere.  
 
 
Sub zidurile sale mă-mpresoară  
 
cu uși masive-n fiare ferecate,  
 
iar eu mă-ntreb, în fiecare seară,  
 
de unde vin, ce caut în cetate?  
 
 
Aș evada dar nu mai știu pe unde  
 
căci prinsă-n labirint de coridoare  
 
în mintea mea neîncetat pătrunde  
 
un drog ce m-adâncește-n nepăsare.  
 
 
Încep să pierd a timpului măsură,  
 
iar spațiul mă închide ca o sferă,  
 
busola, dereglată de curbură,  
 
mi-arată polul nord în altă eră.  
 
Poemul CITADELA aduce în prim plan sentimente generate de amintirile primelor zile petrecute de autor în Algeria, fiind trimis acolo de statul român pentru asistență didactică de specialitate în domeniul ingineriei industriale.  
 
Am ajuns la Alger cu un avion al companiei Air Algérie în seara zilei de 10 octombrie 1983. Ploua mărunt și bătea vântul. La plecarea din București lăsasem în urmă o zi însorită și calmă. La Alger era mult mai rece decât la București, ceea ce mi se părea anormal. Ne aștepta un delegat al ROMCONSULT, agenția română de consultanță care intermedia, printre altele, și contracte de cooperare didactică cu partenerul algerian. Ne-a urcat într-un autobuz pentru a ne duce la internatul unui grup școlar aflat undeva la periferia orașului. Urma să se întoarcă a doua zi pentru a ne înmâna primele de instalare prevăzute în contract. S-a întâmplat întocmai, fiecare dintre noi primind câte 3000 dinari algerieni. Socotind mai târziu, era o sumă consistentă, echivalentul a trei diurne lunare primite pe toată durata contractului.  
 
Am ajuns la universitatea din Blida, locul negociat la București pentru a-mi desfășura activitatea didactică, pe data de 13 octombrie. Deși primirea a fost amicală, directorul de resurse umane mi-a spus că universitatea nu mai are nevoie de serviciile mele. Cursurile universitare, ca și în România, începuseră de la întâi octombrie, iar postul meu fusese oferit unui profesor din Polonia. Am fost îndemnat să mă întorc la Alger pentru a negocia la Ministerul Învățământului un alt post, la altă universitate. Începuse deja calvarul! Succint vorbind, timp de două săptămâni am bătut drumurile între reprezentanța ROMCONSULT-Alger, ambasada României din Algeria și Ministerul Învățământului, pentru a primi o nouă repartizare. Mi s-a refuzat cazarea atât la ambasadă cât și la ROMCONSULT - vezi doamne! - din lipsă de spațiu.  
 
Însă, așa cum se întâmplă de multe ori în viață, ghinionul unora devine șansa altora. Un coleg de la Timișoara, cu vechime mare în Algeria, fusese reținut în țară întrucât se aflase că aranjase un chiuretaj clandestin pentru consoarta lui. Bunul meu prieten Ovidiu Popescu, profesor la Universitatea de Științe și Tehnologie din Oran (USTO), l-a convins pe rectorul universități, să mă accepte pe acest post vacant. Integrarea mea în echipa de la USTO a fost rapidă și cu rezultante excelente. Treptat, treptat, s-a produs și integrarea în viața comunității academice din Oran.  
 
Se vorbea despre tâlhari care întrau noaptea peste europeni să-i jefuiască și despre alte blestemății. Aveam două răngi în apartament, una lângă pat, iar cealaltă pe hol, pentru a bloca ușa pe timpul nopții. Când treceam pe lângă sediul poliției centrale din oraș auzeam, aproape zilnic, răcnete de oameni schingiuiți. Mai târziu am aflat, chiar de la șeful poliției, că de fapt nu era altceva decât o înregistrare pe bandă de magnetofon, pusă pentru a-i descuraja pe răufăcători.  
 
Niciodată nu am avut incidente cu localnicii, pe toată durata șederii mele în Algeria. Nu pot spune același lucru despre „frații” mei români. Raporturile mele cu ROMCONSULT și cu ambasada română din Alger au fost descrise în eseul „Roata cu colțuri”, publicat în revista ARMONII CULTURALE, nr. din 18.12.2019,  
 
(http://armoniiculturale.ro/2019/12/18/roata-cu-colturi/).  
 
Poate prea amplă această introduce, am simțit nevoia să o scriu pentru a marca atmosfera în care s-a născut poemul CITADELA, la Oran, în toamna anului 1983.  
 
Cele cinci strofe ale poemului evocă o stare de spirit marcată de înstrăinare, singurătate, dezorientare și teamă. Poemul începe abrupt –„Același țărm aceeași așteptare,/ apusul mi se pare ca de ceară/ în larg și ultimul vapor dispare,/ iar sunetul sirenei mă doboară” – o stare de spirit din care transpar, fără echivoc, sentimentele enumerate anterior, dar nu încă la intensitatea lor maximă. Abia în strofa a doua aceste sentimente se coagulează, dând naștere unei spaime necontrolate („plein désarroi”) pentru că „cetatea prinsă-n ziduri dantelate” apare în viziunea Eului liric ca un „spital central de gânduri efemere”, din care „cadavrele” sunt scoase fără a fi declarate, pe baza unui „opis cu false fișiere”.  
 
Citind mai departe, se simte cum Eul liric este împresurat de ziduri și „uși masive-n fiare ferecate”, făcându-l să se întrebe: „de unde vin, ce caut în cetate?”. Aceste ziduri și uși de fier nevăzute (imaginare) determină accentuarea stării de „plein désarroi”, conducându-l pe poet la ideea evadării, dar neștiind cum și pe unde își lasă mintea pradă unui „drog” imaginar, care-l adâncește-n nepăsare. Începe să piardă a timpului măsură, spațiul devine o sferă care îl strânge tot mai tare, astfel încât „busola dereglată de curbură îi arată polul nord în altă eră”. Final de poem într-o stare de delir oniric!  
 
NOCTURNĂ LA CITADELĂ  
 
Revăd citadela pe vârful de stâncă,  
 
lumini sidefate în noapte aruncă  
 
și vorbe aud, din nespuse cuvinte,  
 
prin cărți neștiute citite-nainte –  
 
îmi toarnă otravă pe raze de lună,  
 
pereții curbați în mijloc se-adună,  
 
iar noaptea deasupra se lasă opacă  
 
pe gândul rănit care-ncepe să zacă.  
 
 
Te rog, nu pleca acum prea departe,  
 
întoarsă-nlăuntru, deschide o carte,  
 
cuvinte de miere să curgă-n odaie,  
 
să cadă-n cadență, ca stropii de ploaie,  
 
surâsul pe buze să-ţi văd în oglindă,  
 
s-alunge tristețea ce vrea să mă prindă  
 
și spune-mi, cu șoapte de dor încărcate,  
 
hai, vino aici, lângă mine, bărbate !  
 
 
Și-n brațele tale mă strânge mai tare  
 
să simt înlăuntru șuvoi de izvoare  
 
curgând încărcate cu grele ispite  
 
aduse din margini de visuri vrăjite.  
 
O noapte întreagă de-om fi împreună  
 
condei îmi voi face din raze de lună,  
 
să scriu către ziuă o ultimă odă  
 
pe trupu-ți vrăjit, prea frumoasă nagodă  
 
NOCTURNĂ LA CITADELĂ, poem de factură expresionist-onirică, a fost publicat, într-o primă formă, în volumul de versuri FATA MORGANA, Ed. ePublshers, București, 2016. În forma actuală, care conține o strofă în plus (ultima), poemul a fost republicat în volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublshers, București, 2018, precum și în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.  
 
Elementele de natură expresionist-onirică apar chiar de la începutul poemului. Prin Eul său liric, poetul revede citadela de pe vârful unei stânci, auzind „nespuse cuvinte” din „cărți neștiute citite-nainte”. Evident, în lumea fizică (reală) nu poți auzi „cuvinte nespuse”, mai ales citite cândva în „cărți neștiute”. Urmărind firul discursului liric, aflăm că aceste „cuvinte nespuse” îi toarnă poetului, în suflet, otravă pe „raze de lună”. Cuprins de halucinații, începe să vadă „pereți curbați” care „se adună” în mijlocul camerei, pe când noaptea „se lasă opacă pe gândul rănit care-ncepe să zacă”. Începând cu strofa a doua, atmosfera fantastică începe să se risipească, odată cu apariția, în prim plan, a unei femei (reale sau închipuite), poate chiar muza Eului liric. Dar aceasta este pe picior de plecare (nu știm de ce!). Speriat, Eul liric o roagă să nu plece prea departe și să se întoarcă curând, pentru a-i citi cuvinte dintr-o carte. Iar aceste cuvinte să curgă ca mierea, în cadența stropilor de ploaie. Poetul ar dori să-i vadă surâsul în oglindă, ca să-i alunge „tristețea ce-ar vrea să îl prindă”. Și, „cu șoapte de dor încărcate”, să-l cheme: „hai, vino aici, lângă mine, bărbate!”  
 
În ultima strofă, dorințele Eului liric se amplifică. Îi cere iubitei să îl strângă în brațe mai tare și să-l încarce cu „grele ispite, aduse din margini de visuri vrăjite”. Îi promite că, dacă vor sta toată noaptea împreună, își va face condei din raze de lună, pentru a scrie, către ziuă, „o ultimă odă” pe trupul ei de „prea frumoasă nagodă”. Final apoteotic de poem, în care aflăm că iubita era asemuită unei apariții fantastice – „nagoda”, fapt ce ne îndeamnă să credem că întregul discurs liric n-a fost decât rodul unei închipuiri, la hotarul dintre vis și realitate.  
 
ULISE  
 
Ce faci atâtea nopți fără mine  
 
prea neuitata clipei ce vine?  
 
O, cum te leagănă gândul meu singuratic,  
 
fir nevăzut în stratul freatic!...  
 
Cum caut umbra chipului tău care piere,  
 
pe holuri de vis, cu false unghere,  
 
iar răsuflarea-mi străină se curmă  
 
pe ultima ușă trântită în urmă !...  
 
Pereții ovali se-ntorc în oglindă –  
 
vor în ghiocul lor să mă prindă,  
 
și gânduri nătânge plutesc prin odaie,  
 
în cioburi de visuri rebele mă taie.  
 
 
De unde te știu și câți ani trecură  
 
în urbea în care norocul se fură?  
 
Ce daruri de preț mai sunt prin vitrine,  
 
în șopul ornat cu lucruri străine?  
 
Câți doctori mai ies în științe exacte  
 
și cum se mai vinde sticla de lapte?  
 
Ce mobile noi se mai urcă pe scară?  
 
Nici nu mai știu, e iarnă e vară…?!  
 
 
O clipă se leagănă gândul alene,  
 
pe punte Ulise, vrăjit de sirene,  
 
adoarme cu mâna în barba-i țepoasă  
 
și visul îl poartă departe, spre casă.  
 
Vis rătăcit prin hăuri flămânde…!  
 
Dar unde-i e casa și țara, pe unde?  
 
Poemul ULISE a fost publicat prima dată în volumul FATA MORGANA, Ed. ePublishers, București, 2016. A fost republicat, cu modificări minore, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.  
 
Din punct de vedere structural, poemul este alcătuit din trei stofe polimorfe, inegale ca număr de versuri și cu tematici diferențiate. Prima strofă începe cu o invocare a femeii iubite rămase acasă. Această invocare se face cu o interogație directă, având un conținut emoțional foarte puternic „Ce faci atâtea nopți fără mine/ prea neuitata clipei ce vine?”. Discursul liric se continuă cu o declarație de dragoste din care transpar însingurarea, dezorientarea și dorul năucitor revărsate asupra Eului liric: „O, cum te leagănă gândul meu singuratic,/ fir nevăzut în stratul freatic!...”. Cele două perechi de versuri introductive prefigurează descrierea stării de anxietate și dezorientare a poetului într-o altă lume, într-o altă cultură.  
 
Poetul caută umbra iubitei „pe holuri cu false ungere”, „printre pereții ovali ce se-ntorc în oglindă”, vrând parcă să-l prindă ca într-un ghioc malefic. În această atmosferă sumbră, gândurile poetului „plutesc prin odaie” printre „cioburile de visuri” dintr-o realitate paralelă. Întreaga descriere de la finele primei strofe evocă, de fapt, un univers al singurătății și înstrăinării, într-o lume complet necunoscută. În strofa a doua, muza Eului liric îl readuce pe poet în patria natală unde, prin interogații succesive adresate femeii iubite, descrie, de fapt, atmosfera sumbră a anilor 1980, marcați de sărăcie, privațiuni și inechități sociale – un tărâm unde „norocul se fură”. Întrebările directe, de genul „Ce daruri de preț mai sunt prin vitrine,/ în șopul ornat cu lucruri străine?/ Câți doctori mai ies în științe exacte/ și cum se mai vinde sticla de lapte?/ Ce mobile noi se mai urcă pe scară?”, îl conduc, finalmente, pe autor la concluzia interogativ – exclamativă: „Nici nu mai știu, e iarnă, e vară…?!” Trecerea la strofa a treia aduce un gen de pace neașteptată: „ O clipă se leagănă gândul alene”...Eul liric apare în postura rătăcitorului Ulise „vrăjit de sirene”. Adoarme răpus de această vrajă „și visul îl poartă departe, spre casă”. Aflat în stare de visare Eul liric nu mai știe unde se află casa și țara natală („Dar unde-i e casa și țara, pe unde?”)  
 
Amestec de realitate și vis, poemul ULISE aduce în fața cititorului probleme existențiale majore, dintr-un spațiu – timp ale cărui dimensiuni se prelungesc din trecutul acela întunecat până în zilele noastre, proiectându-se într-un viitor ale cărui margini nici măcar nu se întrevăd.  
 
Referinţă Bibliografică:
OPINII CRITICE ASUPRA UNOR CREAȚII PROPRII (2) / Corneliu Neagu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3566, Anul X, 05 octombrie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Corneliu Neagu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Corneliu Neagu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!