CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Eveniment > Ordinea Zilei >  




Autor: Cornel Durgheu         Ediţia nr. 3019 din 07 aprilie 2019        Toate Articolele Autorului

Cornel DURGHEU - EROII NEAMULUI MARTIRI, ÎN PERCEPȚIA ȘI EXPRESIA PROPRIE ARTISTULUI CREATOR
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Un popor e mare, e la apogeu când dă sculpură bună,  
Când dă sculptori MARI!” (Gheorghe Dimitrie Anghel)  
 
Statuile [1] „din spaţiile publice comunică permanent cu trecătorii, cu spectatorii şi transmit mesajul unor idei şi sentimente majore”. Importanţa lor în arealul socio-cultural şi istoric, cu care coexista este covârşitoare, pentru că, pe lângă funcţia estetică şi educativă ele sunt şi amprenta identităţii naţionale. Un drum anevoios care duce riguros şi argumentat spre stimularea interesului pentru cunoaşterea reperelor identitare naționale. Cu toată incertitudinea şi amalgamarea – globalizarea – oamenii, românii - putându-se lega de un spaţiu, de un teritoriu, pentru a rămâne oameni. Nu trebuie să uităm că romanismul a purtat în decursul vremilor pe toate meridianele globului, prin oameni dedicaţi afirmării valorilor sale, o campanie permanenta, contribiund astfel la îmbogăţirea patrimoniului spiritual al omenirii. Este uşor de înţeles faptul că, şi prin statui, astăzi se demonstrează legitimitatea istorico-teritorială a unui popor. Este un mijloc subtil de dominare, de impunere, prin cultură.  
 
Interesaţi, ne implicăm secvenţial, printr-o incursiune şi pledoarie mai puţin „conformista”, în acest demers, privind stăpânirea ungurească, instaurata pe pământul vechii Dacii, în spaţiul dintre Dunăre la Vest şi Carpaţii Orientali la Est, adică peste Marele Ardeal (Erdelu) – Voievadatele lui Salanus, Menumoruth şi Gelu – de la sfârşitul secolului al IX-lea, D.H., fără a epuiza extinderile, odată cu începutul năvălirilor şi instalarea lor, în acest areal geografic milenar Traco-geto-dacic. Ţinut stăpânit milenii, de valahi (păstorii romanilor), vlahi, (blasci – Anonimus), în perioadă la care ne referim, cucerire indecisă făcută prin violenţă barbară pe calea bătăliilor, a armelor. O stăpânire, menţinându-se apoi, tot timpul, secole dearindul, sprijinindu-se pe o formă de stăpânire agresivă, nu lipsită de teroare (Milton G. Lehrer - 1945), având un caracter distructiv, totul însemnând regres din punct de vedere al evoluţiei generale a societăţii, lăsând-o la o trepta inferioară, afectând unitatea profundă a civilizaţiei locale, material, spiritual-cultural şi politic, influenţând topografia secularelor aşezări, anihilând din faşă progresul sau stabilitatea economică tradiţionala şi dezvoltarea socială a băştinaşilor.  
 
Îmboldiţi de vechi credinţe asiatice, în năvălirile lor pustiitoare, ungurii, caracteristic mai ales fazelor primitive de evoluţie socio-economica, dar şi în timp, în spaţiile ocupate, printr-o politică subversivă, au ignorat cu bună ştiinţă şi fără conciliere, coexistenta organică a elementelor autohtone, eterogene, a trditiilor aparţinând dezvoltării socio-culturale în etapele incipiente, şi nu numai, apelând la o îmbinare convenţională, forţată şi necritica, a adevărului istoric. Lămuritoare este şi explicaţia marelui scriitor norvegian B. Bjoernson (1907), - „nedreptăţile pe care le comite (guvernarea ungurească), fata de celelalte naţionalităţi,... injustiţii care vor duce mai devreme sau mai târziu,... prin înăsprirea măsurilor de deznaţionalizare, Ungaria la pieire”.  
 
„Ungaria pierzându-şi sufletul, şi-a pierdut valorile” parafrazând nu întâmplător, stârnind mereu „îndoielile şi nesiguranţele” naţiilor din jur, perpetuând „vremuri grele” şi îngrijorări nejustificate, nepăsându-le niciodată de soarta altora. Astăzi când libertatea, siguranţa şi viitorul noastru sunt asigurate”, duhul primejdiillor” este fluturat nestingherit peste spaţiile luminate şi liniştite ale Ardealului. Strămoşii şi eroii neamului romanesc ne transmit mesajul că e nevoie să ne apărăm destinul, istoria, valorile şi interesele naţionale, naţiunea, credinţa, pământul şi drepturile noastre sfinte de „stihiile trecutului”! Este o datorie naturală dar fermă a fiecărui roman, ca şi în zilele noastre să demonstrăm o forţă de coeziune puternică şi demnitate în acest scop, astăzi dar şi mâine.  
 
***  
 
Ne vom lua libertatea, în această lucrare, de-a prezenta ceva mai detaliat, principala noastră preocupare despre un Monument şi monumente, şi de-a prezenta un moment, o perioadă de importanta cultural-istorica şi politica semnificativă, cu valenţe spirituale şi de conştiinţă national-umana specifică parcă locului; Zona folclorică a defileului Beiușului, surprinsă în spaţiul mai larg a Ţării Crișurilor de la începutul secolului al XX-lea, în contextul Evenimentelor europene şi mondiale ale timpului. Anul 1918. Pe „pământul şi aşezările transilvane începe domnia terorii”.  
 
Am cuprins spaţiul geografic de referinţă al judeţului Bihor pentru că aceste locuri istorice, dragi nouă, au dat mari bărbaţi care au fost mereu în fruntea luptei pentru unirea şi propăşirea întregului neam românesc. La 4 noiembrie „fâlfaie pe casa dr. Ioan Ciordaș, din Beiuş, primul steag – tricolorul - ca un simbol naţional, iar de acum înainte sub cutele lui vom trăi şi muri” - Protopop Petru E. Papp. Unii au plătit prin jertfa lor, pentru că românii de aici, ca de altfel toţi românii din Transilvania şi Ţara Ungurească au avut de pătimit zeci de secole. Începe lungul şir al omorurilor premeditate şi înfiorătoare: BELIŞ, HUEDIN, FĂGET – LUGOJ, COVASIMTI, CURTICI, ŞIRIA, BERECHIU – harnicul şi bunul patriot Ioan Balog – delegatul satului la Alba Iulia a fost condamnat la moarte de către groful Terek Oliver şi gărzile roşii şi omorât în bătaie, în curtea conacului acestuia. Crimele odioase împotriva românilor au continuat şi în localităţile; SEGHIȘTE, CÂMPANI, ȘOHODOL, CRASTIORU DE JOS, CÂMP, SĂLIŞTE POIANĂ, TINCA, MARGHITA, TEIUŞ – BĂSEŞTI, şamd; atrocităţi zguduitoare petrecute în spaţiul ardelean. Au fost batjocoriţi, umiliţi şi omorâţi mii de oameni nevinovaţi! A început calvarul romanilor. Aici şi statuile au „pătimit” la fel! Apariţia şi dispariţia statuilor din spaţiul cultural românesc, bihorean în mod special, a avut o determinare, în primul rând politică, legată de istoria zbuciumată a acestor locuri.  
 
***  
 
Firesc, în destinul oricărui sculptor e nevoie să apară un moment în care îşi doreşte cu toată puterea fiinţei să realizeze un monument pentru spaţiul deschis. Oricâte satisfacţii poate aduce activitatea în atelier, sau expoziţiile personale de succes, dorinţa intimă că suprema realizare profesională de sine vizează însă plasarea unei opere monumentale în spaţiul public. Un asemenea prilelj este pregătit şi trebuie căutat prin laborioase eforturi pentru definirea personalităţii artistice şi civice a creatorului. A te înfăţişa lumii cu operele tale vizează o mare responsabilitate profesională şi morală, o angajare conştientă în faţa judecăţii publice pe termen lung. Privind cu atenţie, un asemenea demers are substanţa unei importante decizii şi imprevizibilui ca un risc asumat. Amplasarea unui monument într-un spaţiu pe care oamenii l-au perceput constant într-un anumit fel înseamnă a le modifica orizontul habitatului imprimat pe retina ani dearindul. În general oamenii sunt reticenţi la schimbări, fie ele şi arhitectonice, chiar dacă schimbarea o clamează deseori cu demagogica fervoare. S-au văzut cazuri în care, exemplu: cazul „Monumentului Independenţei” din Oradea, operă a sculptorului concitadin Constantin Popoviciu din Oradea, văzându-l unii cetăţeni şi-au manifestat ostilitatea. Este clar, percepţia era determinată şi de gradul de cultură al privitorului. Acum când monumentul nu mai exista, fiind „demontat” (citiţi demolat) şi furat, obişnuiţi cu el în spaţiul public rezervat lui, multora le lipseşte, peisajul este mai sărac, mesajul abandonat, compoziţia este mai mult decât regretata, cu toate că locul ei a fost luat de-o înălţătoare şi maiestuoasa „Catedrala Ortodoxă”. Din păcate, dimensiunea culturală şi inteligenta spirituală modestă, a edililor, a celor care-i consiliează, a celor care dispun, indiferent de dimensiunea responsabilităţilor asumate la un moment dat, în municipiul Oradea şi nu numai, şi în acest caz, cu regret, îşi spune cuvântul.  
 
Gustul „publicului”, insuficient exersat, l-a condus pe acesta către respingerea unei opere de artă, reprezentativa, care astăzi a devenit prin dispariţia sa, din motive „discutabile, regretabile şi condamnabile” o dramă spirituală, în lipsa unor soluţii corecte şi obiective, justificate ferm, istoric, cultural şi moral.  
 
Artistul, sculptorul, trebuie să fie un om tenace, bine organizat şi pregătit, întotdeauna în mod meticulos la întâlnirea cu spaţiul public ambiental. Colaboratorii în spaţiile publice, arhitecţii, specialiştii în peisagistica, edilii, trebuie să se supună grandioaselor viziuni-proiecte ale sculptorului realmente monumentalist. Creaţia sculptorului supusă întotdeauna exigentelor profesionale, în special, dar şi a celor care deveneau beneficiarii operelor sale, au impus o conduită aptă să genereze o relaţie superioară. Disponibilitatea şi capacitatea artistului de a transmite mesaje profunde, de a comunica prin intermediul operei sale, idei şi sentimente dintre cele mai înălţătoare şi nobile, a determinat reacţii de adeziune imediată şi entuziastă. Sentimentul eroic satisface întotdeauna, ideea publicului de identitate şi demnitate, fie că e vorba de monumente impunătoare cum a fost la Beiuş „Monumentul Martirilor Ciordaș şi Bolcaș”, amplasat în anul 1935 în Parcul Central al oraşului, avantajându-l a fi pus în valoare. Noi putem remarca o convingătoare relaţie, un loc de cinstire, intre natura, pe de-o parte şi opera artistului pe de altă parte, potenţând în mod reciproc creaţia artistică, printr-un dialog intim. Spre a se înţelege, a se vedea unicul şi simbolicul „Ansamblu Sculptural-Arhitectonic brâncuşian” de la Târgu Jiu.  
 
Printre cele mai de seamă monumente de For Public amplasate în spaţiul Ţării Crisurilor în ultimele decenii, după prăbuşirea sistemului totalitar bolsevico-comunist prin revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, „Monumentul Martirilor Ciordaș şi Bolcaș” de la Beiuş, deţine o poziţie privilegiată. Simbolic şi evocator, măreţ şi desăvârşit prin proportoiile sale clasice, monumentul, infapt un simbol al libertăţii, a victoriei sociale şi naţionale, conferind personalitate spaţiului arhitectonic în care este aşezat, a devenit loc de pelerinaj, de creare şi manifestare de sentimente patriotce. Valoarea educativ-emotionala a operei, a monumentului, a determinat publicul să-l asimileze în inventarul locurilor de reculegere şi popas, de redeşteptare a conştiinţei româneşti, opera menită să glorifice atât istoria ţării, devenind un mesaj explicit prin care el exprimă elementele de substanţa pentru cultul eroilor, dar şi un promotor deschis spre dimensiunea demnităţii noastre naţionale.  
 
Am parcurs introductiv, analitic, selectiv şi critic, un itinerariu istorico-geografic şi cultural de referinţă, cel al Ţării Crişurilor, pentru a fi relevate şi reflectate, condiţiile şi destinul tulburător, în creaţiile monumentale de For Public, în mişcarea artistică monumentală regionala, dar cu reverberaţii naţionale a poporului român, a marilor personalităţi istorice ale locului dar şi a marilor evenimente, într-un spaţiu istoric românesc atât de zbuciumat. Evidenţiind meritele manageriale, cultural-artistice şi patriotice ale iniţiatorilor, pentru efortul depus şi interes în ridicarea în spaţiile publice a unor monumente şi stătui reprezentative, pentru că ele să rămână în conştiinţa şi memoria istorică a urmaşilor, lucru extrem de important, mai ales prin consecinţele sale în timp.  
 
***  
 
Anul 1918 a însemnat sfârşitul primului război mondial, prăbuşirea şi destrămarea Imperiului Austro-Ungar, urmat de dreptul la autodeterminare a naţiunilor (Wilson). Transilvania şi o parte a Banatului au făcut parte din Imperiu, iar pentru noi românii, după multe jertfe şi sacrificii, s-a realizat împlinirea visului de veacuri - Unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional, unitar, independent şi suveran. 1 decembrie 1918. România Mare. Moment care aparţine unor vremi de-o dinamică aparte, moderne, a unor complexităţi istorice fundamentale care au marcat memoria locului.  
 
După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, şi după instaurarea administraţiei româneşti în spaţiile ardelene, atitudinea românilor faţă de cultură maghiară, faţă de operele de artă existente, faţă de monumentele de sculptură ridicate în pieţele publice, din localitaile ardelene, opere care preamăreau istoria şi personalităţile ungureşti de peste veacuri, a fost una de toleranţă, de înţelegere şi de integrare a acestora în circuitul naţional de valori, concomitent cu o perioadă de efervescenta cultural-artistica densă, privind manifestările şi realizările artistice romaneşti care se impuneau firesc arealului transilvan.  
 
La momentul Unirii din 1918 – Iuliu Maniu în mesajul său către popor – spunea: „Noi, nu vrem să devenim din asupriţi, asupritori”[2]. Nobil şi uman mesaj, cu referire şi prevedere, la toate naţiunile conlocuitoare şi cu trimitere, la evenimentele care vor urma, „susţinând cu toată determinarea libera exprimare a identităţii etnice şi păstrarea valorilor de limbă, traditire şi cultura”.  
 
Dacă în România nu s-a distrus niciun monument, nu aceeaşi atitudine faţă de monumente au avut-o alte naţii, după prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar spre exemplu, slovacii au distrus „Statuia Reginei Maria Tereza” din Bratislava.  
 
Am dori să menţionăm, fapt deosebit de semnificativ, că atâta timp cât Transilvania a fost anexată Ungariei (1867-1918), intoleranta guvernare ungurească, nu numai că nu le-a permis românilor ridicarea unor monumente simbolice în spaţiile publice; statui evocatoare sau portrete omagiale ale personalităţilor reprezentative pentru cultură şi istoria poporului român, măcar în mod simbolic, mai mult, aceste guvernări nu i-au recunoscut ca şi naţie pe romani. Stăpânitorii nu puteau genera condiţia fraternităţii, respectului sau toleranţei. Nu consimţeau nevoia binelui sau sensibilităţii neamului românesc.  
 
Dar, fie-ne permis a zăbovi asupra acestei perioade, luminate şi plină de semnificaţii din istoria României moderne, o perioadă plină de speranţe şi prolifică vieţuire pentru populaţia de dincolo de munţi, provinciile Banat, Crisana, Transilvania, Maramureş, Bucovina şi Basarabia, din toate punctele de vedere: politic, social, cultural, moral, şamd, şi cu mare interes şi îndreptăţire ne vom opri asupra spaţiului cultural ardelenesc, bihorean, cu predilecţie în Tara Beiusului.  
 
„În mod firesc, după MAREA UNIRE, începând cu anul 1918 a urmat o activitate culturală şi spirituală efervescentă în Ardeal, dar şi la nivelul întregii ţări. S-a realizat osmoza, omogenizarea spirituală, prin difuziune culturală, dinspre centru, Vechiul Regat, spre toate ţinuturile româneşti” [3], prin diferite mijloace şi acţiuni culturale; spectacole teatrale, conferinţe, ridicarea de monumente în cadruri festive, etc. Un rol important l-au avut Nicolae Iorga, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu şi alţi oameni de seamă ai spiritualităţii româneşti care au conferenţiat cu diferite ocazii în aceste locuri ardeleneşti.  
 
La rândul lor regiunile ardelene sunt deschise şi receptive să asimileze şi să se integreze cu propria potenţialitate culturală la închegarea spiritului naţional românesc. Pentru realizarea acestui deziderat un rol important l-au avut personalităţile care au militat pentru UNIRE „precum şi instituţiile şi organizaţiile culturale, în frunte cu ASTRA. Amprenta unor acţiuni culturale majore care să legitimeze întreg spaţiul românesc, se impunea cu precădere, prin realizarea şi amplasarea unor monumente de For Public, edificative spiritual cu caracter simbolic, şi care să reprezinte mari personalităţi istorice, culturale, politice şi militare, eroi ai neamului românesc în toate oraşele din Ardeal. În Bihor, la Oradea, iniţiativa realizării unor astfel de monumente au avut-o Generalul Traian Moşoiu, eroul eliberării Oradiei, la 20 aprilie 1919, Reuniunea Culturală „Cele Trei Crişuri” şi Primăria Municipiului Oradea.  
 
Un Omagiu şi recunoştinţă, adus regalităţii româneşti, poporului şi militarilor romani. Pentru sacrificiul şi eroismul de care au dat dovadă în lupta pentru independenţă şi unitate naţională a tuturor românilor, s-au ridicat Monumente de For Public, precum; - realizarea Bustului regelui Ferdinand, Statuia reginei Maria, Statuia ecvestră a regelui Ferdinand, Statuia principelui Carol I. Toate acestea la iniţiativa şi susţinerea generalului Traian Moşoiu.  
 
Bustul regelui Ferdinand I Întregitorul, s-a dezvelit la 17 octombrie 1920, în curtea „şcolii militare” (în faţa clădirii Diviziei jandarmeriei de azi), operă a sculptorului Mihail Kara (Mihaly Kara). La această ceremonie au fost prezente personalităţi de seamă ale culturii româneşti, în frunte cu Nicolae Iorga. Festivitatea a fost imortalizată pe peliculă cinematografică, precum şi aspecte ale programului ASTREI ce se desfăşura în acest timp la Oradea, 17-18 oct. 1920. Filmul urma să fie prezentat publicului orădean cu scopul de a se obţine fonduri pentru finanţarea unui nou monument, Statuia reginei Maria.  
 
În anul următor, la 13 noiembrie 1921, Regina Maria avea să se bucure la festivitatea inaugurării propriei statui, alături de Principesa Marioara, operă a aceluiaşi sculptor Mihai Kara. Lucrarea a fost aşezată în faţa teatrului ce poartă numele reginei. Valoarea artistică a lucrării a fost apreciată ca fiind „o armonie de linii.” [4]  
 
În 1924, la 8 mai, s-a dezvelit Bustul Principelui Carol I, în faţa Şcolii de Jandarmi (Universitatea de azi). Preocuparea autorităţilor bihorene de a ridica o statuie Regelui Carol I, a fost semnalată în presa vremii[5] prin constituirea unui Comitet de iniţiativă, compus din Tiberiu Moşoiu, primarul Oradei - preşedinte, P. Băncilă, prefect de Bihor - secretar general, Anastase Negulescu - ajutor de primar, dr. Petre Todor - deputat, colonel Alexandu Milescu şi M. G. Samarineanu- ziarist. S-au lansat liste de subscripţie publică. Statuia urma să fie realizată în bronz, la dimensiunea de 3,70m, iar soclul de 7,30m înălţime, proiectată a se ridica în Piaţa Unirii, vis-a-vis de statuia ecvestră a regeluiFerdinand. Până la urmă a fost ridicată în Parcul Brătianu. Trebuie să amintim şi Monumentul dedicat generalului Traian Moşoiu, amplasat în spatele bisericii Sfântul Nicolae. Din păcate, pentru monumentele sus menţionate, informaţiile scrise sunt puţine. În schimb, s-au păstrat ca mărturie – reproduceri şi fotografii.[6]  
 
Tot la iniţiativa generalului Moşoiu, ca un simbol al făuririi României Mări a fost ridicată o potentata „Statuie ecvestră a Regelui Ferdinand I”, în Piaţa Unirii, la 21 noiembrie 1924, operă ce-l aureolează pe sculptorul orădean Mihail Kara. Manifestarea dezvelirii statuii s-a petrecut cu mare fast patriotic ce a reunit peste 6000 de participanţi: „... la orele 12 1/4 soseşte în Piaţa Unirii ansamblul regal, escortat de un pluton de călăraşi, din care coboară în ovaţiunile însufleţite ale numeroasei asistenţe, Majestatea Sa Regina, însoţită de  
 
Alteţa Sa Regală Principele Moştenitor Carol şi se îndreaptă spre unul din pavilioanele regale din dreapta statuii. Rând pe rând sosesc în ordinea dinainte stabilită D-nii miniştri şi ceilalţi oaspeţi, care ocupă loc parte în pavilionul regal, parte în pavilionul parlamentarilor. Se începe apoi serviciul divin, cade pânza tricoloră, şi monumentul regal apare în toată măreţia lui. Seria cuvântărilor ocazionale o deschide Preasfinţitul episcop Roman Ciorogariu prin următorul, scurt dar însufleţit discurs: - „Majestatea Voastră Regală! Alteţa Voastră Regală! Regele Ferdinand I şi-a ridicat însuşi monument nepieritor: România-Mare. Întemeietorul României-Mari şi-a scris cu spada numele în cartea nemuririi. Statuia aceasta, întocmai ca cea ridicată mai nainte adoratei noastre Regine, e omagiul acelora cari, acestor Suverani trimişi de Dumnezeu neamului românesc, le pot mulţumi libertatea.”  
 
Au mai luat cuvântul generalul Traian Moşoiu, preşedintele Comitetului de iniţiativă a ridicării monumentului, dr. Bucico, primarul oraşului. Dintre personalităţile timpului au mai fost de faţă: dl prim-ministru Ionel Brătianu, dl. G. Ducă, ministru de externe, d-nii miniştri: Anghelescu, Lăpădatu, Săveanu, Inculeţ, Căianu, d-nii generali Petala, Dănilă Pop şi Olteanu, şi Prea Sfinţii Episcopi Ghenadie al Buzăului, Visarion Puiu şi Teculescu.”[7]  
 
Reuniunea culturală „Cele Trei Crişuri”, fondată în 1920 şi coordonată de colonelul George Bacaloglu a iniţiat realizarea busturilor lui Iosif Vulcan şi al lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea. Este cunoscut rolul activ pe care aceste mari personalităţi l-au jucat pe plan social, politic şi cultural, pentru binele neamului românesc. Realizarea bustului „Iosif Vulcan” a fost opera sculptorului craiovean Anghel Chiciu, iar soclul al arhitectului orădean Levay. Fondurile băneşti necesare au fost strânse prin subscripţie publică de către un Comitet de acţiune. Dezvelirea bustului la 13 noiembrie 1927 a prilejuit o mare sărbătoare populară, onorată de generalul Traian Moşoiu, de reprezentantul Academiei Române şi al Ministerului de Culte şi Arte. Cuvântarea rostită de George Bacaloglu la manifestarea festivă a dezvelirii bustului aduce un cald elogiu memoriei eroului culturii româneşti, celui care a condus revista „Familia” timp de 40 de ani. Bustul a fost amplasat în spatele teatrului. Dar, în 1938 în urma hotărârii luată de Primăria municipiului Oradea bustul a fost mutat în Parcul Eminescu (azi Parcul Libertăţii), la 15 martie.[8]  
 
Realizarea în bronz a bustului poetului naţional Mihai Eminescu, operă a sculptorului orădean Mihai Kara, a fost o mare izbânda a Primăriei orădene, care l-a comandat, precum şi a tuturor celor care au contribuit la realizarea lui. După moarte ca şi în viaţă, prin cele două busturi alăturate se continua simbolic legătura dintre Iosif Vulcan şi Mihai Eminescu, sub corola spiritului românesc.  
 
Solemnitatea dezvelirii bustului s-a desfăşurat la 15 iunie 1934 în faţa unui public numeros, a oficialităţilor şi a unor scriitori de prestigiu, printre care: Ion Minulescu, Pamfil Şeicaru, George Gregorian, Mircea Damian, Septimiu Pop, Al. Cazaban, Eugen Speranţia, George Bota, M. G.Samarineanu, George A. Petre şi Octav Şuluţiu. Atmosfera de mare sărbătoare a însufleţit întreaga obşte de pe Crişuri. După oficierea serviciului divin şi după sfinţirea bustului a urmat cuvântarea primarului dl. Tiberiu Moşoiu care spunea: „De multă vreme Oradea românească trebuia să se cinstească înălţând chipul lui Eminescu. Această întârziere nu se datoreşte atât de mult oamenilor pe cât împrejurărilor grele prin care au trecut. Trebuia să se înalţe un monument lui Eminescu fiindcă aici la Oradea şi-a primit numele în istoria naţională. Am mângâiat acest gând de multă vreme şi acuma un mare artist ne-a îngăduit să însemnăm pe răbojul vremii o recunoştinţă marelui Eminescu. Acest eveniment are o îndoită semnificaţie: biruinţa gândului românesc pe aceste meleaguri şi marea recunoştinţă ce i-o purtăm celui mai mare poet român. În aceste vremuri amintirea vizionarului care şi-a depăşit vremea trebuie să fie reconfortantă. Ne dă chipul lui Eminescu încrederea şi certitudinea pe care trebuie s-o avem în orice moment. Dacă un cataclism va şterge România din rândul ţărilor şi neamul românesc din rândul neamurilor, atunci vor supravieţui prin gândul lui Eminescu. Eu, în numele municipiului Oradea primesc darul ce mi s-a făcut şi asigur pe toată lumea, că monumentul lui Eminescu va fi piatra de hotar.”[9].  
 
În cuvântările rostite apoi a luat cuvântul D-l Ion Minulescu din partea Societăţii Scriitorilor Români. Domnia sa a spus următoarele: „Salut pe toţi din acest oraş cu emoţie şi recunoştinţă pentru fapta frumoasă că i s-a făcut din bronz chipul lui Eminescu. Această faptă de recunoştinţă pentru marele nostru poet a fost cinstită mai presus de toate celelalte oraşe, această fortăreaţă la graniţa de Apus. Atunci când românii de aici vieţuiau numai cu speranţa că se vor uni cu Patria Mamă, sufletul lui Eminescu trecuse deja peste Carpaţi, aducându-le o mângâiere. Chipul lui Eminescu a răsărit în faţa dumneavoastră ca un copac cu fructe de aur. Versurile.”[10]  
 
Bustul a fost opera sculptorului Oscar Han, care a ţinut să fie prezent la aceste festivităţi. L-a numai trei zile de la această sărbătoare, în 17 iunie 1934, orădenii vor trăi cu emoţie un alt mare eveniment cultural: înălţarea bustului lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea „încă un important pas spre românizare”[11] Iniţiativa realizării acestui monument a aparţinut tot Reuniunii culturale „Cele Trei Crişuri” şi este opera sculptorului Cornel Medrea.  
 
Rememorând cu dragoste acele timpuri, când spiritualitatea românească îşi recâştiga demnitatea şi Onoarea sa istorică şi culturală, ca şi cealaltă manifestare şi aceasta a fost un mare prilej de aleasă bucurie sufletească. La dezvelirea monumentului a luat parte „întreaga noastră pătură intelectuală română în frunte cu câţiva preţioşi oaspeţi, în frunte cu Dl. Alexandru Lăpedatu, ministrul cultelor şi artelor.”[12]  
 
După serviciul religios şi programul artistic „pânza cade şi figură de bronz a lui B. Ş. Delavrancea apare robustă şi impunătoare. Domnul George Bacaloglu din partea Reuniunii culturale „Cele Trei Crişuri” a deschis seria discursurilor, prin cuvântare evidenţiază personalitatea lui Delavrancea. El spune printre altele... „că luând hotărârea de a ridica un bust lui Delavrancea aici la graniţă, s-a oprit un moment căci era în aşteptarea unui trecut care era în reculegere. Delavrancea a fost un geniu ca scriitor, ca om politic, şi ca înţelepciune. El a determinat mari acţiuni şi a pornit desfăşurarea unor capitole de istorie. Nu exagerăm când afirmăm că neutralitatea României pe timpul războiului mondial a fost răsturnată de argumente invocate de înţelepciunea lui Delavrancea. Turnat în bronz şi aşteptat aici la graniţă, Delavrancea apare în neclintita modelare a bronzului ca un simbol al românilor creatori şi apărător de neam. L-am împământenit aici ca o pază a conştiinţei româneşti.” [13] Apoi a vorbit despre importanţa şi marea personalitate a celui omagiat dl ministru Lepădatu. Din discursul său reproducem câteva fragmente: „Gând bun şi fericit au avut iniţiatorii şi făuritorii acestui monument, aici, la Graniţa de Vest a ţării, unde iubirea fierbinte de neam şi credinţa nezdruncinată în soartă lui trebuie să fie pilaştrii sufleteşti pe care să se razime deapururea viaţa românească în aceste părţi. Ori, chipul turnat în bronz al lui Delavrancea, pe care-l dezvăluim astăzi într-o atmosferă de aşa cald patriotism, este şi va fi pentru toate generaţiile viitoare simbolul însăşi al celor două virtuţi cardinale în rostul popoarelor, iubirea de neam şi credinţa în viitorul său” (...).  
 
„Căci el a fost şi a stat în toate aceste acţiuni şi evenimente în frunte, cu verbul de foc, care mişca, răscolea, înfiora şi cutremura sufletele şi mulţimile. Cine-l poate uita din cei ce l-au văzut şi auzit, dând glas fermecat simţirilor sale profunde şi cugetărilor sale înalte, ca să robească inimile să cucerească sufletele, spre a le duce pe aripile cugetului său magic, pe culmile cele mai înalte a idealurilor naţionale?” [14&15]  
 
Au urmat alte cuvântări însufleţitoare. Din partea Academiei Române a luat cuvântul dl Bogdan Duică: „Dacă ar fi ca Barbu Delavrancea să fie preamărit, astăzi după cuviinţă, ar trebui ca toţi oratorii de faţă să avem darul lui de a vedea în suflete şi vorbă lui înaripată şi răpitoare pe care am fost fericit să o ascult adesea, astfel că faima lui să vâjâie încă odată de la un capăt la altul al pământului românesc” (...).” [16]  
 
De pe plaiul bihorean în numele Astrei a vorbit Dl. Teodor Neş, spunând printre altele că: „Bihorul împământeneşte definitiv un cortegiu pitoresc variat, de figuri chemate la viaţă şi colorate romantic ori realistic, de magul cuvântului scris şi grăit. Chipul de bronz al lui Delavrancea înseamnă descălecarea lui Ştefan Cel Mare şi Petru Rareş în zona războiului cult de vrăjmaşe şoapte şi vreri abia stăpânite.”[17]  
 
Evocările continuă şi aduce omagiile Ligii Culturale, a Reuniunii Culturale „Cele Trei Crişuri” care a înfăptuit această operă, Dl. D. Brahmanu de la Cluj „Fie ca bronzul ce reprezintă pe marele luptător Delavrancea să devină simbolul de conştiinţă naţională veşnic trează aici la Graniţa de Vest a României unde se mai simte încă multă şi stăruitoare activitate românească.”[18]  
 
În numele scriitorilor români a vorbit dl Eugeniu Speranţia: „... în bronzul acesta înflorit ca o floare rară de pe malul Crişului, se întruchipează una din cele mai strălucite izbucniri ale geniului acestui popor plin de viaţă şi de inimă. Delavrancea este pasiune şi vigoare. Delavrancea întruchipează geniul românesc prin inspiraţia să largă şi variată, prin structura psihologică a personagiilor sale, prin trăsăturile sigure ce zugrăvesc mediul acţiunilor sale epice, dar mai presus de toate, prin limba să sculpturală şi muzicală.”[19]  
 
Apoi a luat cuvântul Dl. Pătrovici, decanul Baroului de Ilfov, spunând că: „are credinţa că deasupra capetelor noastre pluteşte sufletul lui Delavrancea, care ne-a condus pe calea adevărului juridic şi naţional. Delavrancea s-a născut pentru ca să întruchipeze marea cauză românească şi a trăit pentru ridicarea şi unirea poporului său.”[20] În continuare l-au omagiat: Radu Cioculescu în numele Fundaţiilor Regale şi Ion C. Isaia în numele „studenţimii.” [21&22] Iniţiative de cinstire a înaintaşilor prin ridicarea de monumente au fost consemnate în presa vremii. Au fost preconizate să fi reprezentate în sculptură personalităţile: Şt. Ciceo Pop şi dr. Aurel Lazăr, la Oradea[23] iar Gen. Traian Moşoiu, la Salonta[24]. Din păcate acestea nu s-au înfăptuit!  
 
Este de subliniat că raportul arhitectura–sculptura va determina de-a lungul timpului, întregii civilizaţii europene a imaginii, tematica sculptorului. Opera acestuia va rămâne timp de milenii ataşată unui antropomorfism de substanţă: Figură umană va rămâne singura mare tema a sculptorului cu precădere european, firesc şi românesc.  
 
* * *  
 
Menirea noastră astăzi, este de-a ne opri asupra momentului şi a evenimentelor care au impus ridicarea Monumentului Martirilor din Beiuş. Fruntaşii naţionali dr. Ioan Ciordas şi dr. Nicolae Bolcas, au contribuit şi participat la împlinirea dezideratului naţional de eliberare a românilor de sub stăpânirea dualistă austro-ungara şi unirea lor cu patria mama, prin munca, viaţa lor dar şi prin jertfa supremă.  
 
Pentru a păstra vie, în memoria beiusenilor, a românilor, jertfa tinerilor lideri şi fruntaşi naţionalişti ai unionismului, s-a hotărât, în 10 Mai 1919, câteva zile după descoperirea rămăşiţelor pământeşti la Lunca Vașcăului a lui Ciordaș şi Bolcaș, ridicarea unui Monument Evocator, la iniţiativa şi propunerea preotului Augustin Antal. S-a constituit un Comitet de acţiune sub preşedinţia bunului prieten al lui Ioan Ciordas, protopopul ortodox Petru E. Papp, în a cărui componenta se mai regăseau: Angela Selegean, Tina Papp, Eliza Pavel, Ioan Buşită, Constantin Pavel şi Ghiţă Cosma– secretar. Iosif Maiorescu a fost numit Preşedinte de Onoare. La 22 martie 1920, s-a lansat un APEL pentru strângerea de fonduri necesare ridicării Monumentului. Un gest eternizând amintirea martirilor, gestul cel mai frumos ce se cuvine, de conaţionali, care ştiu să-şi cinstească eroii.  
 
Comitetul de acţiune, în frunte cu Petru E. Papp, după ani buni de strângere de fonduri, au organizat un concurs de Proiecte pentru Monument. Printre artiştii prezenţi la concursul din 22 iulie1929, amintim pe sculptorii Horia Miclescu (Premiul I = 15.000 lei), din Bucureşti, Ioan Schmidt-Faur din Braşov (Premiul ÎI = 10.000 lei) şi Dănilă Andriţoiu din Vaşcau – stabilit la Beiuş, (Premiul III = 5.000 lei). Sculptorul Ioan Schmidt-Faur, a realizat o machetă în care-i reprezenta pe Ioan Ciordaș şi Nicolae Bolcaș pe un soclu înalt. Ciordaș era reprezentat cu mâna dreaptă ridicată spre cer, iar pe soclu autorul a prezentat o placă de bronz, pe care avea să inscripţioneze câteva cuvinte despre destinul tragic al martirilor asasinaţi. Nu este cunoscut cu certitudine proiectul prezentat decioplitorul în piatra Dănilă Andriţoiu din Vaşcau, totuşi specialist cu studii şi practica de atelier în zona Milano, în preajma specialului sculptor Marino Marini. Se pare că în macheta prezentată de el era reprezentat simbolic supliciul miticului Prometeu, având la baza două personaje în atitudine dramatică.  
 
În urma concursului, a întrunit cele mai multe sufragii, Proiectul sculptorului bucureştean Horia Miclescu, se spune „unul dintre cei mai mari şi talentaţi sculptori’’. Între sculptor şi Comitetul de organizare la data de 5 august 1929 s-a semnat Contractul de realizare a Monumentului. Suma pentru realizarea integrală a Monumentului Martirilor era de 800.000 lei. S-a stabilit ca data inaugurării Monumentului să fie pe 4 aprilie 1930, dar, din considerente economice, tot din lipsă de fonduri s-au ivit mari piedici în finalizarea ridicării şi dezvelirea Monumentului. În 1932 Petru E.Papp, era înştiinţat de punerea în gaj a Monumentului prntru lipsa de bani, ajungându-se în instante. Subscripţiile publice au fost extinse în toată zona Crisului Negru şi a Crisului Alb, până la Pretura judeţului Bihor. Societatea „Cultul Eroilor” avea sarcina principală îngrijirea mormintelor urmărindu-se „întărirea conştiinţei naţionale” prin propaganda pentru cultul martirilor în straturile largi ale tineretului şcolar şi al ţărănimii romane. Oficializarea dezvelirii monumentului s-a reuşit abia în anul 1935.  
 
Sculptorul, un autor puţin cunoscut nouă astăzi, câştigătorul realizării Proiectului de Monument, dedicat martirilor Ciordas şi Bolcas, a realizat un Monument Evocator cu o semnificaţie simbolic - istorică previzibilă şi specială, omagiind martiriul romanesc de pe Valea superiora a Crisului Negru. Monument ridicat şi dezvelit La 6 iunie 1935 de Ziua Eroilor, în cadrul unei „ceremonii impresionante” în prezenţa unor mari personalităţi ale Statului Român în frunte cu ministrul Cultelor Alexandru Lepedatu, în Parcul Central al Beiusului, gazdă fiind Primarul Nerva Traian Cosma însoţit de membrii Corpului Profesoral şi sutele de elevi a Liceelor din Beiuş şi a Liceelor Emanuil Gojdu şi Iosif Vulcan din Oradea. Monument reprezentându-i pe magistraţii martiri dr. loan Ciordaş (42 ani), şi dr. Nicolae Bolcaş (37 ani) omorâţi în noaptea de 3 spre 4 aprilie 1919 de către gărzile secuieşti conduse de căpitanul de honvezy Verboczy, aparţinând hoardelor maghiare, din armata bolşevică, a lui Bella Kun. - „Verboczy era un sadic, un urmaş al tristelor figuri de mercenari din îndepărtatul ev mediu; era un primitiv ce se conducea exclusiv după reflexele declanşate de instinctele primare, stăpânit de instinctul de turma guvernat de-o singură lege – cea a junglei”! Oribilă crima s-a petrecut în comună Lunca Vascaului, pe Valea pârâului Vărzar, aproape de vărsarea în Crișul Negru în spatele nordic a grădinii familiei eruditului profesor de bellearte Avram Popa, cunoscător credibil al evenimentelor petrecute în fundul livezii familiei sale în tragica noapte de 3/4 aprilie 1919. Informaţii şi detalii pertinente de reţinut şi memorat, din noaptea crimelor de pe Valea Vărzarului, au putut fi reţinute direct de la membrii familiei şi de la săteni.  
 
Tot în Lunca Vascaului, la cotitură spre satul Câmpani, a fost asasinat directorul Băncii Populare „ŞOIMUL”, Nicolae Bogdan din Vaşcău, cu obârşii din Cristiorul de Jos, în noaptea de 13 aprilie 1919, de către aceleaşi gărzi secuieşti. Martirului i s-a ridicat un bust în parcul central din orăşelul Vaşcău, „prin străduinţa tineretului recunoscător, din oborul obştei” [25], în anul 1927. Subliniez, pentru a trezi conştiinţe sănătoase ale locului! Autor a fost vrednicul şi măiestrul cioplitor în marmoră (piatra), sculptorul vășcăuan, romano-italianul, Dănilă Andriţoiu, stăpânit de-o pasiune de excepţie, venită din tradiţiile şi moştenirile sale italieneşti, unchiul eruditului poet şi om de cultură, remarcabilă personalitate a locului, poetul naţional de mai târziu, Alexandru Andriţoiu.  
 
***  
 
Din nefericire, viaţa acestor monumente a fost scurtă, ca urmare a Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, când o parte a Transilvaniei a fost ruptă de vatra strămoşească şi anexată Ungariei. Autorităţile maghiare au dispus ca impresionantele Monumente Omagiale să fie dărâmate de pe soclu şi distruse?! Asemănător au procedat şi autorităţile romaneşti bolsevico-comuniste instalate la putere în România la sfârşitul celui de a-l doilea război mondial, în anul 1945.  
 
Cea mai mare parte dintre lucrările demolate, distruse de unguri, au dispărut fără urmă, au fost probabil topite, având în vedere situaţia de război dar şi plăcerea redescoperirii spiritului barbar, asiatic, al ungurilor. Distruse au fost, fără nici o undă de respect, fata de populaţia românească majoritara în aceste spaţii istorice, statuile princiare, şi bustul lui Eminescu, Vulcan, Delavrancea, Mihaly de Apşa, Simion Bărnuţiu, Monumentul soldatului necunoscut din Oradea Mare, toate reprezentând remarcabile personalităţi ale culturii şi istoriei romanilor.  
 
* * *  
 
În 1945 a fost dărâmat de pe soclu, luat la ţintă cu gloanţe de foc, de către soldaţii ruşi, bustul lui Nicolae Bogdan, realizat din marmora de Crasuia de Dănilă Andriţoiu, amplasat în centrulul cosmopolitului orăşel de munte, Vaşcău. Bustul după o perioadă semnificativă în care a fost abandonat în parcul mare din centrul Vașcăului, a fost salvat într-o noapte, de-o mână de localnici patrioţi şi îngropat (ascuns în pământ), pe o mejghie, pentru a fi uşor de reperat şi recuperat la momentul potrivit, în grădina familiei Deliman. În primăvara anului 1979, primind informaţii utile, am descoperit şi recuperat cu ajutorul unor elevi bustul martirului Nicolae Bogdan şi transportat cu o căruţă în curtea din faţă a Liceului din Vaşcău, așezându-l pe un soclu improvizat, pentru a fi păstrat, protejat, restaurat şi reabilitat. În scurtă vreme, reacţia administraţiei comuniste a Liceului vășcăuan din aceea vreme – în frunte cu modestul dar interesatul director prof Moise Micula – a fost prompta în repetate rânduri înlăturând, de pe modestul soclu improvizat în fața școlii, Bustul Martirului Nicolae Bogdan, dispunând înlăturarea să abandonându-l brutal în spatele clădirii cantinei, unde și-a găsit „locul de odihnă” până la Revoluţia anticomunistă din 1989.  
 
Cunoscând făptaşii „gestului” mai sus amintit, până astăzi nimeni nu a catadicsit a lua o atitudine morală sau o tragere la răspundere critică, aşa cum era normal, a celor vinovaţi, într-un spirit de reparaţie cultural-istorică. În 1948 la Beiuş a fost înlăturat de pe soclu de administraţia comunistă a oraşului, abandonat şi distrus câţiva ani mai târziu evocatorul Monument închinat memoriei martirilor Ciordaş şi Bolcaş, din centrul oraşului. Monumentul din bronz, a fost abandonat ani buni pe malul Crișului Negru, şi topit mai târziu, prin anii cincizeci, la Întreprinderea „7 Noiembrie”, din Beiuş dinpreună cu „Monumentul ecvestru al Regelui Ferdinand I”. Noul regim politic instaurat în 1946, a amplasat pe soclul Monumentului, ajutaţi de forţele bolşevice ruseşti, un Obelisc cu „stea în frunte”, închinat jertfelor „Armatei Sovietice pentru eliberarea României de sub jugul fascist, înlocuind un jug cu altul de natura stalinistă, sovietică şi comunistă, devastator şi care ia sfârşit (parţial), prin Revoluţia (revolta) anticomunista din decembrie 1989. Rămăşiţele sistemului, din structurile posdecembriste, profund articulate în societatea românească „cu democraţie originală”, de forţe obscure, retograde, tine în pauperizare şi suferinţa, societatea românească contemporană, fără remuşcări, arătându-şi roadele devastatoare pentru romani şi astăzi. „Scopul scuză mijloacele”. Sisteme politice, strecurate spre democraţii, care şi-au impus „propriile valori culturale” conştient, în spiritul „tradiţionalei” propagande comunisto-bolsevice, dar nu numai, aproape 30 (trezeci) de ani prin intermediul unor pseudoideologii naţionaliste, cu susţinători nătângi dar înflăcăraţi, în detrimentul poporului român şi a unui naţionalism luminat atât de necesar astăzi, continuate parţial, bulversant şi năucitor până acum!  
 
Ne vom opri cu atenţie, asupra perioadei comuniste, incercid să punem în informare realizările monumentale ale sistemului timp de jumătate de secol. Vom semnala, ridicarea în Oradea a „Monumentului Soldatului Roman, anul 1958, autor sculptor Iulia Onita, „Monumentului Independenţei”, situat în noul centru civic, (în fata Cetăţii medievale Oradea), operă a sculptorului Constantin Popovici. „A fost inaugurat la 9 iunie 1982 de Nicolae Ceauşescu, secretar general al partidului, preşedintele Republicii, cu prilejul vizitei de lucru în judeţul Bihor", de acelaşi autor a fost ridicat bustului marelui compozitor George Enescu; Monumentul „AVÂNT” - din oţel laminat, autor sculptor Rodica Stanca Pamfil– originară din Oradea, Statuia lui Nicolae Bălcescu – autor Iosif Fekete, Statuia lui Dimitrie Cantemir – autor maestrul Ion Irimescu, Monumentul Emanoil Gojdu - autor sculptor Mircea Ştefănescu, şamd. La Beiuş a fost ridicat în anul 1980, Monumentul Vânătorului de Munte – autor – orădeanca Rodica Stanca Pamfil iar în oraşul Dr. Petru Groza – Steiul istoric de ieri şi de astăzi, bustul lui Petru Groza realizat de sculptorul Iosif Fekete, ş a.  
 
***  
 
După '89, multe monumente au fost profanate sau distruse, în toată ţara, în general, cele care au fost „simboluri" ale puterii comuniste. În Bihor, bustul lui Petru Groza de la Ştei, a fost prăbuşit de pe soclu pe la ora 10,30 a.m. în ziua de 22 dec 1989, ziua eliberării romanilor de sub jugul comunist, de un grup de tineri răzvrătiţi pe regimul comunist, abandonat vreme îndelungată pe malul Crisului Negru. La Oradea. şi bustul lui Alexandru Moghioroş dintr-un spaţiu central, a fost înlăturat de pe soclu şi abandonat. Aceste acte barbare săvârşite de regimurile dictatoriale, sau la cumpăna vremurilor, prin distrugerea creaţiilor de For Public, a statuilor, pentru creatori, pentru sculptori sunt traume spirituale majore, iar civilizaţia culturală a propriului popor are de suferit irecuperabil.  
 
***  
 
Printr-un joc al intereselor - au şi ele, „interesele,” rolul lor în istoria locală - agreate, justificate, sau nu, şi-au intrat în „drepturi”, dezasamblând în anul 1992 „Monumentul Independenţei României”, situat în Piaţa Independenţei (Piaţa Cetăţii), din Oradea, moment dezavuat, la care a fost prezent şi semnatarul acestor rânduri, fiind unul din cei care au luat atitudine faţă de acel act samavolnic, împreună cu ilustrul şi regretatul filolog, poet şi filosof, profesorul Viorel Horj, în acea vreme directorul Direcţiei pentru Cultură şi Culte a judeţului Bihor.  
 
Curioşi şi interesaţi să urmărim „viaţa şi spiritul statuilor”, realizăm cu deplină satisfacţie că ele sunt „mesaje vii ale trecutului şi porţi deschise către viitor”. Realizarea şi ridicarea lor în pieţele publice a fost şi este un „imn de bucurie şi de libertate”, ele simbolic dau încredere şi speranţă în viitor. „Energia” lor spirituală ne învăluie şi dă sens existenţialităţii noastre. „Naşterea sau moartea lor”, din păcate este determinată de vicisitudinile vremurilor, fie ele politice, culturale, morale, sociale sau de altă natură – religioasă spre exemplu, sau pur şi simplu inconştientă, incultura sau de revoltă nesăbuită. Deşi ele, Monumentele, ar trebui să fie sau sunt „borne de hotar” ale spiritului şi identităţii oricărui neam. Acesta este şi motivul, probabil, pentru care sunt adesea distruse. Distrugerea lor, după cum am amintit mai sus, lasă un gol în spiritul nostru pustiit şi mistuit de „sentimentul unei identităţi culturale şi istorice amputate”.[26]  
 
* * *  
 
Redescoperind importanta sculpturii de FOR PUBLIC, după evenimentele dramatice din decembrie 1989, societatea românească revigorează prin intermediul organismelor administrative şi civice locale, PRIN INIŢIATIVELE REMARCABILE ale UNOR PERSONALITĂŢI PRIVATE DE PRIM RANG, sau VREDNICI PATRIOŢI, din spaţiul spiritual al României contemporane, cu predilecţie în Bihor, revalorificând, în cadrul comunităţilor locale cu bune şi cu rele, dar în alt mod, valentele istorice, morale şi formative ale creaţiilor monumentale de For Public. Ele devenind un bun spiritual comun şi autonom, reprezentative pentru comunitate. Exemplificând: „Statuia lui Mihai Eminescu” (autor Ovidiu Maitec) la Oradea, „Monumentul Martirilor Ciordaș şi Bolcaș” din Beiuş (autor Cornel T. Durgheu), „Monumentul Ecvestru al lui Mihai Viteazul” (autori G. Gheorghiţă şi Geta Caragiu), „Avram Iancu” (autor C.T. Durgheu) din Oradea, „Monumentul lui Avram Iancu şi Teodor Neș” din Salonta (autor C.T. Durgheu), „Statuia Reginei Maria” (autor D. Paina), în Oradea, „Bustul Monumental Miron Pompiliu” (autor A. Săbău), din Ștei, secvenţialul „Constantin Brâncuşi” (autor H. Săbău) şi „Dr. Aurel Lazăr” (autor I. Mihele) în Oradea, şi multe altele, neomiţând lucrările de For Public merituoase ale minorităţii maghiare, conştiente de valoarea mesajului transmis publicului privitor şi istoriei.  
 
Operelor de artă plastică, fie arhitectură, sculptura, pictura, grafica, design, arte decorative, să, prin schimbarea de stătut, comparativ cu epoca comunistă, vom înţelege mai bine de ce, acestora li se acorda de-acum o însemnătate specială, ieşită din comun.  
 
Ne vom opri prioritar, asupra sculpturii în general, a sculpturii de For Public în special, pentru că ea este în mod semnificativ, obiectul principal al discursului nostru, privind simbolistica statuarei monumentale, ca opera de sine stătătoare a modernităţii, acordând momentului un plus de atenţie, observând fie şi rezumativ, problemele de iniţiativa şi evoluţie în domeniu, în spaţiul românesc, bihorean cu predilecţie. Vom sublinia că merită a înveşti energie în acţiuni menite a reconstitui, reconstrui şi regenera ecoul faptelor de spirit moştenite, care determină fizionomia culturală a unui popor. A înveşti în Operele sculpturale durabile, mereu adecvate şi sugestive, în acord cu exigentele unor surse inspirative, de-o pregnantă şi mobilizatoare diversitate, este folositor, fortifiant, o sacră responsabilitate civic-umana. Cu respect şi Iubitor de istorie naţională, trebuie să-ţi asumi o sfântă îndatorire patriotică în imortalizarea chipurilor unor vajnici înaintaşi, etalându-le măreţia, demnitatea, patosul şi jertfă, prin reprezentări artistice sculpturale imortalizate în bronz, în statui suverane; ecvestre, prin compoziţii şi alegorii animate de un înălţător, simbolic şi reprezentativ, suflu istoric dar şi artistic, amplasate în frecventate spaţii publice. Ele vor dăinui secole şi milenii dearindul, rămânând pietre de hotar în memoria umanităţii. Dar, din păcate, adesea realizările monumentale sunt „condiţionate” de deciziile amatorismului comanditar şi imposibilitatea autorului de-a dispune şi a fi pus el în valoare şi creaţia sa, lucrări tributare adesea realismului mimetic, provocare care pune sub observaţie critica rudimentele politico-administrative nocive evoluţiei spirituale înălţătoare, sănătoase a societăţii, urmărindu-se adesea voit, parcă de frică, descurajarea artiştilor, în general, a sculptotilor monumentalişti în special, a celor care produc cultura, simboluri spre eternizare, în loc de-a impune o reală autonomie, susţinere şi sprijin, de încurajare a realizării operei sculpturale de For Public şi a condiţiilor de viaţă. Ceea ce trebuie analizat, observând munca şi opera, cu atenţie sporită, precum şi complexitatea lucrului propriu sculptorului creator, din secolul libertăţii şi luminii creatoare spre promovarea elitelor.  
 
***  
 
Consider anii 1995-1996, cumpăna celor mai dificile şi complexe încercări, din activitatea mea de sculptor monumentalist. Atunci au fost amplasate public, mai întâi la Beiuş, în 25 aprilie 1995 Monumentul Martirilor Ciordaş şi Bolcaş, iar în Oradea ridicarea bustului de interior a genialului sculptor roman Constantin BRÂNCUŞI, la unitatea şcolară ce cu demnitate îi poartă numele, a monumentului patriotului naţional AVRAM IANCU, pe 25 iunie 1995, de Sanzaiene, în fata sediului Poliţiei romane, iar pe 13 septembrie 1996 (Ziua pompierilor), a fost dezvelit Monumentul Eroilor Pompieri. Amplasat în faţa clădirii Brigăzii Crisana. În cotext, merituoşi pentru pomenire, sunt iniţiatorii realizărilor mai sus amintite; pentru Beiuş, Primarul Ioan Popa şi ilustrul profesor Gavil Hadarean (Astra Romană), iar pentru Monumentele ridicate la Oradea, regretatul profesor-director Dumitru Gherghel (Colegiul Constantin Brâncuşi) şi vrednicii generali Lazăr Carjan şi Adrian Padureanu, având alături prin efortul lor comun, colegii de Unitate.  
 
****  
 
Gândurile mele se îndreaptă spre severă şi implicată determinare a lucrului la amplă statuie, comemorând jertfa martirilor beiuşeni, munca care în fapt s-a derulat pe parcursul a 4 (patru ani 1991 – 1995), clipa inaugurării fiind determinată de complexitatea tehnică a soluţiei compoziţionale; structuri metalice şi inginerii, a atribuirii şi dotării atelierului cu mobilierul specific, organizarea de şantier, dotările tehnice şi forţa de muncă, la final transpunerea în ipsos – au fost peste 40 (patruzeci), de componente ale modelului, la care au muncit permanent, trei luni de zile un grup de 4-5 militari la modele (sticluri), care urmau să fie distribuite transpuneii în metal pentru finalizarea monumentului. Momente complicate şi complexe au fost în dificilele luni de muncă, alături de muncitorii de la secţia turnătorie, specialiştii turnători şi tehnicienii de la finisaj şi asamblare mai puţin obişnuiţi cu astfel de realizări (comenzi), dificili au fost timpii şi perioada sau raţiunile turnării (transpunerii) în bronz a componentelor sculpturale, modelate pe parcursul anilor 1992 – 1994, la atelierele de transpunere în bronz a renumitei Întreprinderi „Înfrăţirea” din Oradea, de un grup de tehnicieni însufleţit de performanţă, slujiţi de inginerii Ştefan Pop şi Dumitru Vidican.  
 
Desăvârşirea soluţiei plastice, a compoziţiei spaţiale, avea să ţină cont de amintirea şi probele unui monument anterior încununat de o Pietá, distrus de obtuzitatea comunistă în 1948. În spiritul tradiţiei româneşti am considerat oportună o reprezentare, valorificând semnificaţiile generalizante ale alegoriei. De aici aceea inserare în partea superioară a monumentului a maiestuoasei Madone întruchipând Patria recunoscătoare, oficiind cu mâna dreaptă un gest de binecuvântare, iar cu cea stângă desfăşurând ocrotitor draperia (drapelul trcolor) ce învăluie un trup îngenunchiat, simbol statornic al intelectualului resemnat dar nu înfrânt, sfidând premoniţia dimensiunii tragicului. Tot în bronz a fost turnată şi cununa ce înlănţuie postamentul superior, încheiată în spate cu stema – sigiliu a Beiuşului istoric. La baza complexului statuar am împlântat un relief cu fizionomiile, tratate simplu şi lapidar, reprezentându-i pe venerabilii magistraţi: Ciordaş şi Bolcaş.  
 
Amănunte interesante privind preocupările şi determinarea mea de-a realiza proiecte vizând Omagierea Martirilor beiuseni au fost consemnate în presă, încă din 1991, precum şi realizarea machetei compozoitiei gândite şi propuse pentru concurs. A fost vremea din primăvara anului 1991, luna iunie, când s-a lansat Concursul de idei, pentru realizarea Monumentului. Iniţial fusesem singurul concurent. Între timp, fiul locului, istoric de artă, distinsul profesor univ. Dr. Gheorghe Arion, de la Universitatea de Artă şi Design din Cluj Napoca – pe atunci încă Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu”, a prezentat în concurs machetele realizate de doi tineri sculptori, foşti studenţi a Domniei sale. Machete care se regăsesc păstrate la loc de cinste astăzi, în Muzeul din Beiuş. Sunt reprezentări orientate conceptual şi care se apropie într-un fel, de fizionomia spaţială a vechiului monument distrus în 1948, reprezentând sub ocrotirea simbolului Partria, supliciul semnificativ al unui om înfrânt.  
 
O liberalizare a comenzilor, în România după 1989, a permis unor forţe locale să pornească iniţiative curajoase. Între ele a apărut şi proiectul generos al refacerii Monumentului martirilor Ciordaş şi Bolcaş de la Beiuş, refacere care fără iniţiativa despărţământului local „Astra”, care-l avea în frunte pe regretatul profesor – patriot Gavrilă Hădărean, dar mai ales, fără devoţiunea cu care s-a angajat Primăria Municipiului Beiuş, îndeosebi d-l primar Ioan Popa, plecat şi el prea devreme, în lumea umbrelor, cărora le aducem acum Omgiile noastre de Înaltă consideraţie, au constituit un Comitet de Iniţiativă, împreună cu un distins corp de intelectuali patrioţi ai Beiusului, în frunte cu ilustrul prof. Univ. Dr. Nicolae Brânda, prof. Ionel Dărpbăneanu, prof. Viorel Codreanu, eminentul prof. Univ. Dr. Viorel Horj, prof. Puiu Igna, s.a., „susţinuţi de implicarea şi munca de sclav, de sacrificiu a sculptorului, era greu de anticipat a fi realizat într-un viitor apropiat”. [27]  
 
„Statuara” este o lucrare amplă, monumentală şi complexă, prin apelul la diversificatele tehnici aplicate în realizarea ei. O lucrare, transpusa în bronz de aproximativ 4 (patru metri) -inaltime, o cantitate de peste 8 (opt) tone de bronz, compoziţie care are sarcină dificilă de a se confrunta nu numai cu imaginea figurativă a martirilor, ci şi cu caracteristica reprezentariilor în fostul monument beiuşean cel realizat de Horia Miclescu şi dărâmat în anul 1948.  
 
Comanda socială îmi cerea realizarea unei replici a vechiului monument al jertfei martirilor, în fond o variantă a motivului „Pietá”. Subliniez, nu o copie, oricum imposibil de realizat, ci o replică ce respectă ca fond, unele elemente constitutive, ale originalului, în noua compozitionare spaţială, permiţându-ne a avea toate libertăţile unei lucrări originale, de sine stătătoare pe tematica moştenită şi impusă de comanditar. În această idee a personalizării lucrării, ceea ce a fost corect şi responsabil din punct de vedere conceptual şi artistic, lucrarea monumentală îşi câştigă orginalitatea şi caracterul relevant autentic. Din punctul nostru de vedere nu există loc de o altă interpretare. Pentru mine, în reprezentarea monumentală, martirii Beiuşului nu sunt expresia unei victimizări şi înfrângeri, reprezentare regăsită în vechiul monument, mesajul este al unei vitalizări prin jertfă, o constantă a existenţei noastre naţionale, dealungul vremurilor.  
 
La câteva luni după dezvelire autorul mărturisea: „Trăiesc cu imaginea monumentului din Beiuş în memorie, împăcat că am dat beiuşenilor, bihorenilor, un semn de identitate. Monumentul mă reprezintă pe deplin. În primul rând prin faptul că este un reper artistic şi unul de conştiinţă civică, morală, comunitară. Am trăit din totdeauna sentimentul istoriei cu intensitate, sentiment moştenit din familia părinţilor mei, al ţăranului român generic. Poate de aici şi aspiraţia mea către clasicitatea exprimării artistice, ca formă ideală de comunicare...” [28]. În fapt, anul 1996, este anul muncii fără zăbavă la realizarea efectivă a celui de al doilea mare grup statuar monumental, cel al pompierilor [29]. Aici dimensiunile înfăptuirii devin şi mai impozante; cu o înălţime a Coloanei (Columnei), de 11 metri şi mulţi metri pătraţi de sculptură modelată, cu transpunere în bronz la uzină „Înfrăţirea” din Oradea, sub directa supraveghere a autorului. Pentru a da unitate şi pregnanţă personajelor dispuse pe o compoziţie spiralată în spaţiu, am considerat necesară proiecţia îndrăzneaţă spre înalt a unei coloane de-o austeritate dorică (din beton armat placată cu marmură policromă de Vaşcău, donata de generosul inginer Nicolae Lupuț), insinuând o lumânare încununată cu stindardele specifice pompierilor. De la baza Coloanei se afirmă semeţ şi suplu ca o cariatidă silueta unei tinere purtând în mâini simbolice însemne: crucea şi ramură de măslin, în aceeaşi viziune alegorică prin care am desăvârşit şi statuia de la Beiuş. Pe un podium cuprinzător au fost împlântate trupurile în acţiune ale ostaşilor pompieri, salvând simptomatic un angelic copilaş. Pentru a da amploare ansamblului sculptural am considerat util inserarea unui relief de cca doi metri pătraţi unde am reprezentat cu sensibilă verva, dusă până la patos, riscurile şi bravurile militarilor. Mijloacele de expresie diversificate întemeiate pe modelaj subtilizat şi particularizări de atitudine rezumau omagial specificitatea armiei, simţul sacrificiului, conştiinţa solidarităţii. Fac apel din nou la confesiunile dintr-un interviu pentru a lămuri semnificaţia gândurilor de care eram cuprins „Experienţa câştigată prin realizarea Monumentului martirilor de la Beiuş, m-a ajutat nu numai ca exerciţiu tehnic ci mi-a permis exercitarea unei continuităţi în planul artisticului şi mai ales al valorizării unor idei fundamentale ale conştiinţei umane, legate de mitul jertfei, de disponibilitatea fiinţei umane spre sacrificiu în folosul comunităţii în care trăieşte” [30].  
 
Într-o evocare prilejuită de de un moment aniversar, criticul şi istoricul de artă, prof. Univ. Dr. Negoiță Lăptoiu, asocia lucrarea „împlinirilor semnificative ale artei comemorative de for public din România/... /. „Conştient de exigenţele unei asemenea transpuneri monumentale Cornel T. Durgheu, în stil caracteristic s-a frământat mult, a meditat în prealabil asupra unei soluţii nu doar adecvate temei, cât mai ales rezistentă în circuitul valorilor reprezentative ale statuarei româneşti. Personajele integrate în ansamblul compoziţional îşi au rostul şi funcţia logică în economia unor linii de forţă menite să întreţină şi să dezvolte caracterul simbolic şi evocativ al lucrării. Coloana, prin pregnanţa verticalităţii sale, sugerează aspiraţia spre lumină şi înălţare spirituală, proiectând în imensitatea absolutului celest, jertfa militarilor pompieri/... /. La baza celor două componente ale verticalităţii (coloana şi graţia feminină) a conceput un grup statuar din trei personaje (doi militari şi un copil), fixaţi în atitudini de-o maximă acurateţe şi sugestivitate.  
 
Pentru a nu cădea în retoric Cornel T. Durgheu, conferă volumelor o curgere şi-o dinamică în măsură să evoce convingător vigoarea implicării în acţiune, mirarea şi puritatea copilului salvat devenit ofrandă a vieţii biruitoare. În sfârşit, o ultimă şi extrem de importantă piesă în angrenajul complexei reprezentări de univers uman specific – un spaţiu al abnegaţiei, al voinţei neîntinate de extirpare a răului şi instaurare a binelui – un amplu relief situat în partea de jos a statuii vine să recomande ştiinţa ritmului, cu amprente hieratice şi nobilă manifestare a unui modelaj sensibil capabil să spiritualizeze liberă manifestare a formelor, mereu coerente şi expresive” [31]. Un cronicar fidel al fenomenului cultural bihorean, Pengö Zoltán era frapat de „ritmul alert al desăvârşirii lucrării, ce va doborî orice record în materie dacă va fi gata de dezvelire în septembrie 1996”. Găsea şi o motivaţie: „nu poate fi neglijată însă nici chemarea specială pe care o are pentru monumental, abilitatea de a încărca lucrarea cu tensiunea, cu forţa capabilă să sugereze mesajul dorit” [32]. Asupra calităţii celor două ample transpuneri monumentale de la Beiuş şi Oradea se pronunţă cu receptivitate şi prof. Univ. Dr. Aurel Chiriac, istoric de artă, particularizând trăsăturile unui viguros efort creativ: „. Ansamblurile monumentale/... /trebuie receptate atât ca expresia unor conştiinţe trăind sentimentul naţional, cât şi ca realizări ale unui sculptor Cornel T. Durgheu, care şi-a asumat asemenea întreprinderi de anvergură cu un mesaj foarte precis. În toate realizările de acest fel acesta ne propune aceeaşi viziune clasicizantă, care supralicitează forţa de expresie a gesturilor, dramatismul frământărilor lăuntrice, rezolvare care asigură o limpede afirmare plastică şi ideatică a mesajului. Jocurile de lumini şi umbre, posibile printr-o anume geometrizare a suprafeţelor lucrărilor sale de mari dimensiuni asigură perceperea unui întreg care în spaţialitatea să căutată câştigă în monumentalitate. Tot în ideea argumentării viziunii sale estetice, Cornel T. Durgheu mizează pe o anume scenografie în ordonarea grupurilor ce compun ansamblurile sale, soluţii care nu fac decât să le acorde acestora şi şansa atemporalităţii” [33]  
 
***  
 
Venerabilul cronicar clujean, Negoiță Lăptoiu sublinia în volumul omagial – Durgheu -facind trimitere la „... o direcţie majoră a preocupărilor multiple care i-au marcat distinct creaţia lui Cornel T. Durgheu, o constitue pasionanta imortalizare de personalităţi emblematice pentru istoria neamului românesc, din munca şi cultul pentru trecutul naţional. Două comenzi mai complexe, vizând un Monument al Martirilor de la Beiuş şi un altul omagiind faptele pompierilor, pentru Oradea, i-au solicitat mari eforturi, nelinişti, dar şi satisfacţii pe măsură, acomodându-se şi aici cu brio la specificul temelor, beneficiind de câştigurile experienţei acumulate anterior care l-au scutit de improvizaţiile echivocului. La Beiuş, reşedinţă importantă în configuraţia istorico-geografică şi culturală a zonei (un timp şi centru rezidenţial al prefecturii Bihor), prin obtuzitatea regimului comunist fusese demolat în 1948, un grup statuar închinat unor luptători locali jertfiţi pentru cauza comunităţii româneşti, pentru că avea incorporate elemente cu iz religios şi de conştiinţă naţionalistă. Vezi; „Text dactilografiat, în arhiva familiei Durgheu, Oradea, septembrie 2001 Pengö Zoltán, op. Cât., p. 11 Vezi: Aurel Chiriac, Prezent şi durabiliate”. „ „Existând soclul, autorităţile s-au trezit îndemnate la reconstituirea sau alcătuirea unei alte lucrări monumentale. Aureolat de o apreciată activitate anterioară, sculptorul-profesor Cornel T. Durgheu, va fi cel vizat să soluţioneze doleanţele obştei. Spirit mobil, proteic, laborios, acceptă recomandarea de-a se folosi de elemente moştenite de la vechea statuie, fixând în partea superioară a soclului de sus o făptură alegorică, imaginând simbolic Patria, pornind de la sugestiile consacratelor scene cu Pietá. Drept urmare, o ritualică madonă desfăşoară către înaltul văzduhului mâna dreaptă în semn debinecuvântare, iar pe cea stângă o îndreaptă ocrotitor asupra unui personaj simbolizat, care îngenunchează consolator în prim plan. Pe laturile principale – est, ale părţii de jos a soclului, sunt implantate reliefuri cu fizionomii aplatizate, reprezentându-i pe vajnicii martiri beiuşeni Ciordaş şi Bolcaş, respectiv - spre vest, blazonul - stema-sigiliu - a Beiuşului istoric. Dă bine în contextul ansamblului ghirlanda vegetală care înlănţuie postamentul superior, introducând un plăcut accent grafic şi cromatic.  
 
Pentru a asigura o şi mai relevantă autenticitate comentariului vom apela la confesiunile autorului: „... Este o lucrare amplă, potenţata de-o volumetrie viguroasă şi expresiva dezvoltare spaţială, înaltă de aproximativ patru metri, (9,5 m cu soclu) concepută a aduce în fata privitorului de azi şi a istoriei, impresionantă jertfa pe altarul neamului. Lucrare care o consider o datorie şi o trăire de conştiinţă şi Onoare, aducând-o în faţa poporului, şi cu sarcină dificilă de a se confrunta nu numai cu imaginea martirilor, jertfiţi pentru credinţa în dreptate şi libertate socială, ci şi cu memoria timpului prin reprezentarea lor în fostul Monument beiuşean realizat de sculptorul bucurestian Horia Miclescu, Monument doborât în 1948, de obscurele forte ale regimului comunisto-stalinist din România. Am realizat o creaţie artistică stăpânită de aspiraţia mea către clasicitatea exprimării plastice în transmiterea mesajului istorico-artistic, pivind - Jertfa Romanilor din valea Beiusului pentru întregirea nemului - ... prof. Corneliu Mezea, anul 1935.”  
 
Sculptor - Prof. Univ. Dr. Cornel T. DURGHEU - autor..  
 
Beiuş. Februarie, 2019.  
 
PS: Vom ataşa materialului scris, un set de imagini reprezentând vechiul dar şi actualul Monument al Martirilor Ciordaș şi Bolcaș, prin semnificative imagini şi detali, lămuritoare asupra efortului de realizare artistică şi dificultăţilor organizatorice şi tehnice pentru realizarea celui de al doilea Monumemt al Martirilor beiuseni, realizat de sculptorul Cornel T. Durgheu.  
 
CĂTRE;  
 
Grupul de Inirtiativa – Sanlazar, Parohia Greco-Catoloica Sanlazar cu sediul în satul SANLAZAR nr. 159, jud. BIHOR: -reprezentanți d-l Horgos Viorel, domiciliat în satul Sanlazar şi Părintele Cioara Simon Adrian:  
 
Aşteptând din partea d-voastra un gest de recunoştinţă, respect moral şi financiar, privind realizarea Monumentului Eroilor din Sanlazar, încă din luna octombrie a anului 2018, constat că până la această dată NU AVEŢI nicio reacţie pozitivă, ceea ce-mi reprima convingerea că sunteţi oameni de bună credinţă! În acest context aşteptarea şi răbdarea mea se apropie de sfârşit şi vă înaintez acest demers. În caz contrar fiind obligat a apela la Justiţie, implicând toate consecinţele fireşti.  
 
Prin prezenţă vă somez să vă achitaţi de obligaţiile financiare care vă revin față de subsemnatul, prof. Cornel T. DURGHEU – sculptor, domiciliat în oradea str. Emanoil Gojdu nr. 9 ap 10, jud. Bihor, privind realizarea „Monumentului Eroilor din satul SANLAZAR”, jud. Bihor în anul 2018, creând astfel premizele încheierii diferendumului apărut între noi prin neachitarea dreptului de autor şi a altor sume privind obligaţiile financiare ale beneficiarilor realizării Monumentului din Sanlazar.  
 
Vă trimit alăturat, MEMORIUL JUSTIFICATIV adresat Judecătoriei Marghita, pentru a lua la cunoştinţa EXPLICIT de situaţia REALĂ creată, prin gestul d-voastra incalificabil, direct de la subsemnatul şi situaţia de calcul conform FACTURA FISCALA nr .01 din 14.11.2018, emisă de Fundaţia Culturală Cetate Durgheu, în urma unor calcule corecte enunţate în Memoriul Explicativ din anul 2017 lună noiembrie, precum şi ANEXELE nr. 1 şi 2, lămuritoare asupra sumelor îndatorate fata de creatorul Monumentului:  
 
Oferta de PREŢ:  
Documentaţie, arhitect, rezistenta; = 1600 lei,  
Drept de Autor; 20 %. = 5374 lei;  
TOTAL datorie = 6974 lei.  
Cu responsabilitate şi CINSTITĂ pretenţie;  
Prof. Cornel T. Durgheu  
sculptor – autorul Monumentului.  
 
PS:  
 
A. - Din suma de 6974 lei va fi scadenta suma de 1000 lei primită de la d-l Horgos Aurel;  
B. - În acest caz, nu am luat în calcul de nici un fel cheltuielile de transport, deplasări la firme, mijloace de transport, bonuri de benzină, telefoane, etc.  
------------------------------------  
[1] cf. DEX Editura Academiei, 1975  
[2] Iuliu Maniu, Fragment din discursul rostit la 1Dec 1918 la Alba Iulia  
[3] Ioan Mihele, Statui distruse după 1940 în nord-vestul României, în Analele Universităţii din Oradea, Fascicula Arte Vizuale, vol. ÎI, Oradea, Edit. Universităţii din Oradea, 2005, p. 165-181  
[4] Revista Cele trei Crişuri, Oradea, nr. 17, din 15 oct., 1921” p.5  
[5] Lucia Cornea, „Adunarea generală de la Oradea a Astrei, 17-18 octombrie1920", în „Analele Universităţii din Oradea - Fascicola istorie 1994, Oradea, p.90  
[6] Municipiul Oradea. Patru ani de activitate gospodărească. 1934-1937, Tipografia Românească, Oradea, Arhivele Statului  
[7] Tribuna, Cluj, 30 nov., 1924, p. 4-5  
Cf. Viorel Faur, Iniţiative culturale bihorene în anii interbelici, în Contribuţii la istoria Bihorului, Oradea, 1970, p. 99  
[8] cf. Viorel Faur, Iniţiative culturale bihorene în anii interbelici, în Contribuţii la istoria Bihorului, Oradea, 1970, p. 99  
[9] Gazeta de Vest, Oradea, nr. 1228, din 12 iunie1934, p.2  
[10] Ibidem  
[11] Gazeta de Vest, Oradea, nr, 1233, din 17 iunie 1934, p. 3  
[12] Gazeta de Vest, nr.1234 din 19 iunie 1934, p. 3  
[13] Ibidem  
[14] Ibidem  
[15] Ibidem, p.4  
[16] Ibidem  
[17] Ibidem  
[18] Ibidem  
[19] Ibidem  
[20] Ibidem  
[21] Ibidem  
[22] Gazeta de Vest, Oradea, nr.1233, din 17 iunie 1934, p.8  
[23] Gazeta de Vest, Oradea, nr. 1307, din 20 sept. 1934, 8  
[24] Ibidem, nr 1311, din 25 sept.1934, p.2  
[25] Petre Dejeu, op. Cât., p.11  
[26] Ioan Mihele, Analele Universităţii din Oradea..., p. 165-181  
[27] Nicolae Brânda, Atelier ’94  
[28] Interviu N. Brânda, Cred că este vorba de continuitate...  
[29] Fişa monumentului ne oferă câteva date importante referitor la acest monument. Monumentul a fost comandat de Brigadă de pompieri “Crişana” şi de Fundaţia “13 septembrie” în anul 1995, avindul iniţiator şi coordonator pe dinamicul şi vizionarul comandant, colonel Adrian Padureanu. ucrarea, complexă, în toată dimensiunea ei, a fost realizată în anul 1996, în doar 8 luni de munca titanică şi s-a dezvelit pe 4 octombrie a aceluiaşi an. Monumentul este constituit dintr-un grup statuar-arhitectonic, conţinând deci atât elemente figurative cât şi elemente de arhitectură. Grupul statuar este aşezat în faţa unităţii de pompieri – Oradea, pe strada Avram Iancu, punct topografic 7454/6, odată cu comemorareaa 60 de ani de la înfiinţarea Companiei/Brigăzii de Pompieri Oradea. Părţile componente şi materialul din care este construit şi constituit monumental sunt soclul cu două plăci laterale din marmură albă cu inscripţii, basorelief din bronz, obelisc, patru figuri umane şi un simbol cu însemnele specifice ale pompierilor, realizat din bronz, aşezat în vârful obeliscului (D – 800 x 1000 x 300 mm). Soclul are dimensiunea de 3300 x 1800 x1500mm, obeliscul Î = 12000 mm x Ø 800 mm iar basorelieful are dim. Aprox. 3000 x 1000 mm. Compoziţie structural dominată de un ax (coloană) pe verticală căreia spiralat se desfăşoară construcţia. Dacă am analiza mecanica acţiunii, rotaţia corpului militarului prăbuşit, în jurul figurii copilului salvat, o arcuire spre figura pe verticală, astfel încât toate elementele să participe la derularea spaţială; dramatismul şi încordarea figurii căzute, încontrast cu bucuria de-a fi salvat a tânărului. Capul întors al militarului indicând detaşarea interioară prin suferinţă dartotodată şi implicarea în starea gestului salvator, prin gestica braţului drept. Militarul, pompier în acţiune, dincolo de “mecanismul bine alcătuit al acţiunii”, revelează semnificaţia eroică, detaşând pe aceiaşi verticală figura femininăprevestitoare, simbolizând Patria, pivot al tuturor forţelor combinate şi active. Corpul copilului este modelat în întregime între două planuri (volume) paralele şi frontale, doar volumul militarului căzut face excepţie, construit prin linii –volume încrucişate în construcţia laterală. Deducem, deci, că această compoziţie în formă de cruce, se desfăşoară în sus, axată pe coloana zveltă realizată pe principiile compoziţiei în spirală, structurată şi schematizată într-o mişcare combinată de linii drepte unghiuri. Sunt elemente de rezolvare realiste, prin care şi de reprezentarea se aşează în spaţiul figurativ, atât de clar delimitat de elementele constitutive şi intră în spaţiul empiric existenţial. Mişcarea spiralată, învăluitoare este desigur motivul psihologic dominant. O preocupare de suflet pentru a desluşi contrastul semnificaţiilor, dar şi interesat de tema educaţiei.  
[30] Vezi: N. Brânda, cred că este vorba.., p. 3  
[31] Text dactilografiat, în arhiva familiei Durgheu, Oradea, septembrie 2001  
[32] Pengö Zoltán, op. Cât., p. 11  
[33] Vezi: Aurel Chiriac, Prezent şi durabiliate  
-------------------------  
Cornel T. DURGHEU  
Oradea, 26 martie 2019  
 
Referinţă Bibliografică:
Cornel DURGHEU - EROII NEAMULUI MARTIRI, ÎN PERCEPȚIA ȘI EXPRESIA PROPRIE ARTISTULUI CREATOR / Cornel Durgheu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3019, Anul IX, 07 aprilie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Cornel Durgheu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cornel Durgheu
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!