Frumuseţea unui anotimp e dată mereu de farmecul aventurilor pe care le prilejuieşte. Vârsta n-are nicio relevanţă! Sincer vă mărturisesc că la 20 de ani n-am trăit emoţiile de-acum, când mă apropii de 50. 

Anul acesta ne-a cuprins cu fierbinţeala lui, încât nici nu mă mir că şi comportamentul nostru a fost sensibil diferit. Unii au fost mai melancolici, toropiţi de cifrele termometrelor, alţii, de-a dreptul irascibili! Pentru mine, căldura excesivă a generat apropieri nebănuite, dar şi limite existenţiale. 

Concediul a debutat cu câteva zile de odihnă, la ţară, dar şi cu pregătirile pentru plecarea în Grecia. În cele zece zile de şedere acolo, am primit mai multe fotografii şi telefoane, mesaje şi declaraţii (de dor şi prietenie) de la persoane care nu m-au sunat o singură dată în tot anul sau, vreodată, rar...întâmplător. Concediile ne scot la iveală singurătatea, nevoia de a fi cu cineva, nu doar în situaţii critice, ci şi la bucurii. E foarte trist să constaţi că nu ai cu cine să ciocneşti la ceas de seară un pahar cu vin sau să râzi de-ţi sar capacele, sub vreo umbreluţă, când meteorologii anunţă codul roşu, de caniculă. Cele mai triste sunt dimineţile. Compania veselă, gureşă cu care ne-am obişnuit la serviciu, lipseşte cu desăvârşire. Ajunge să-ţi fie dor şi de cel mai morocănos coleg...până şi de moţata parfumată strident, din colţul străzii, ieşită la ţigara de dimineaţă. 

Cât timp eu îmi savuram cafeluţa grecească, pe terasa apartamentului nostru, colega mea de cameră se gătea pentru întâlnirea cu un grec chipeş, din imaginaţia ei, care, spre sfârşitul sejurului, s-a şi materializat. “Trebuie să ceri Universului ce îţi doreşti, altfel n-ai cum să primeşti! “ îmi spunea ea zilnic. Şi începeau mesajele: de la un prieten plecat în Islanda (şi poze...multe şi minunate), dar şi de la un amic, venit din Belgia, ce ajunsese în ţară, la câteva zile după plecarea mea (şi care număra orele care încă ne despărţeau). Apoi facebook-ul, cu sutele de prieteni virtuali, care de care mai pupăcioşi şi mai inventivi. 

Îmi era dor şi de cel plecat în Islanda, o cunoştintă mai nouă, căruia găseam că i se potriveşte bine ţinutul îngheţat, dar mă topeam de dorul “belgianului”, care-mi făcuse sărbătorile trecute de iarnă, cu adevărat magice. 

Aşa mi-a fost dat mereu, de la primă, la ultima poveste de iubire: ori doi, ori niciunul! Mereu a trebuit să aleg şi mereu m-am întrebat dacă am ales bine sau nu, de am rămas, după un timp, iar singură. 

Revenirea în ţară mi-a fost real prilej de bucurie. “Belgianul” e genul de bărbat cuceritor, cald, maleabil, o prezenţă jucăuşă şi veselă, cu care n-ai vreme să te plictiseşti. Te simţi iubită, ocrotită...răsfăţată de-a dreptul! Mi-a gătit cele mai apetisante fripturi la cuptor, asezonate cu salată de sezon şi cartofi aurii...ca să nu stau eu în căldură, pe caniculă. N-am deschis televizorul şi nu mi-am citit mesajele, pentru că poveştile lui de viaţă erau mult mai captivante, iar darul povestirii îl are din belşug. 

Toată acestă feerie mi-a fost brusc întreruptă de plecarea la Vatra Dornei, plănuită din timp de sora mea, tocmai pentru a-mi tempera focul aprins de bunul meu amic. Ideea că aş putea pleca, să-l urmez în Belgia, îl transformase încă din iarnă în duşmanul public numărul 1. 

Efectul însă a fost tocmai pe dos: cu cât se silea ea mai tare să-l îndepărteze, cu atât îl voiam mai mult! Devenisem un înverşunat apărător al dreptului lui de a mă cunoaşte mai bine şi de a decide cum va evolua acestă posibilă relaţie...la distanţă, momentan. 

Excursionistul din Islanda stabilise că ne revedem după 1 septembrie. Totuşi, un concurs de împrejurări îl aduse aproape mai repede. După plecarea “belgianului”, al cărui concediu se epuizase, m-a invitat într-o superbă descindere pe Clisura Dunării. S-a nimerit o zi de final de august de-a dreptul încântătoare. Peisajul superb, muzica ambientală alternată cu scheciuri, calupuri de bancuri, spuse sau înregistrate, scurtele popasuri pentru fotografii sau locuri pline de poveste, au culminat cu un prânz pescăresc la o terasă cu nume predestinat: “Septembrie”, precum luna ce urma a se instaura, după miezul nopţii. Am petrecut această trecere într-un foişor tapetat cu flori înmiresmate de lămâiţă, la o casă de vacanţă, veselă şi primitoare. 

Zorile au adus însă cu ele intrarea în plan, prin telefon, a altor voci feminine, insistente şi neliniştite, pe care gazda mea se străduia să le tempereze. M-am făcut că nu pricep, dar am înţeles rapid că eram doar una dintre opţiunile toamnei, pe care nu dorea să şi-o mai petreacă singur. 

I-am dat dreptate “belgianului” care mă sfătuise să mă bucur de fiecare zi, ca de un dar unic. I-am mulţumit noului prieten pentru minunata zi de trecere spre toamnă şi am continuat să povestesc, zilnic, la ceas de seară, cu cel de departe. 

Cine poate şti ce ne rezervă viitorul? 

Peste câteva zile revin în activitate. Tumultul verii va fi o amintire sau punctul de plecare spre o altă etapă a vieţii mele. În fiecare zi ne reinventăm şi răspundem unor noi provocări. 

Îmi place vârsta pe care o am şi n-aş schimba-o cu nicicare alta. Dacă n-am devenit mai înţeleaptă, cel puţin am redobândit sentimentul libertăţii şi al fericirii, al iubirii necondiţionate. 

Timişoara, 09.09.2017 Corina-Lucia Costea