CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Eveniment > Comunicate >  





O zi în România perfectă
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Textul scris de Delia Semaca a obţinut Premiul Organizatorilor, la Concursul Naţional de Eseuri pentru tineret şi profesori, "O zi în România perfectă", ediţia I, Călan, judeţul Hunedoara, 2017:  
 
O zi în România perfectă? Numai alăturarea acestor doi termeni mă face să pufnesc, din cauza alăturării oricărui cuvânt cu intangibilul „perfect”. În primul rând, probabil ştim cu toţii, că nimic în această lume nu este sau nu poate fi perfect. Şi de ce ai vrea să fie, până la urmă? Natura perfecţiunii nu se înţelege cu cea umană. E ca şi cum ai încerca să uneşti focul cu apa – se vor anula şi se vor război la nesfârşit, poate chiar şi după ce noi nu vom mai fi. Eu cred că perfecţiunea depăşeşte graniţele lumii noastre deosebite, prin imperfecţiunile ce o definesc. Aşadar, dacă lumea noastră ar fi fără greşeli, ne-am pierde cea mai frumoasă parte din viaţă şi anume necunoscutul. Elementul fortuit al fiecărei zile de mâine - caracteristică întâmplătoare sau poate chiar calitate! – dacă mă întrebi pe mine. Ea îţi dăruieşte surpriza din fiecare zi, o întâmplare, o persoană ce are puterea de a-ţi face ziua specială, încât s-o ţii minte peste ani şi ani. Tu ai mai aştepta aşa ziua de mâine dacă ai ştii că toate zilele sunt la fel ca şi cele precedente? Ai mai avea speranţă? Ai mai avea voinţă sau dorinţa de izbândă? Nu! Pentru că ai avea tot ce ţi-ai dori, dar fără să fi muncit prea mult pentru acel ceva. De exemplu, dacă toţi elevii ar lua zece la şcoală. Toţi ar înţelege fizica. Toţi ar şti să rezolve orice ecuaţie de la matematică. Toată lumea ar fi fericită. Pe stradă, ai vedea doar oameni bogaţi, în bolide luxoase, lăfăindu-se în haine de designeri, cu portofele prea pline de bani. De fapt, ar arunca în jurul lor cu bani, căci ar avea prea mulţi şi n-ar mai şti ce să facă cu ei. Te-ai aştepta să spun că o gloată de oameni s-ar bate între ei ca să ia „grosul”. Dar nu, pentru că fiecare ar avea bani câţi ar vrea, de fapt, fiecare are tot ce vrea. Aşa că, în loc de gunoaie, strada ar fi plină de bani, pe care nu i-ar lua nimeni. Fără cerşetori, fără oameni suferinzi sau în suferinţă. Recunosc, perfecţiunea ar avea şi câteva aspecte pozitive, dar ar trebui ca, pentru ele, să-ţi iei gândul de la individualitate. Adio unicitate, toţi am fi la fel. Fără artă, ai vedea acelaşi lucru, toţi ar picta, scrie, cânta la fel şi acelaşi lucru. Doar fericire. Ne-ar face fericiţi acelaşi lucru. Nimeni n-ar mai dori nimic, n-ar mai lupta pentru nimic, n-ar încerca să fie mai bun pentru nimic, pentru că ai deja totul. Fără ambiţii, fără convingeri, fără credinţe. Continui? Că mie deja mi-e greaţă de această lume şi presupun că ai înţeles ideea.  
 
Bun, ştii părerea mea, deci ce soluţie am eu? În schimb, să ne dorim perfecţiunea pentru ţara noastră, am putea încerca, mai întâi, să o facem mai bună. Fiecare are această putere în el. Schimbarea în bine începe prin mine şi tine. Prin el şi ea, prin toată lumea. Nu doar o persoană îşi aruncă gunoiul pe stradă la coşul de gunoi, iar alţi cinci aruncă când nu îi vede nimeni pe unde vor „muşchii” lor, căci efortul acelei persoane e în van. Şi nu când vezi pe unu că şi-a aruncat sticla de suc aiurea, fără măcar să se uite unde, nu sari pe el şi îl baţi până îi sună apa în cap că „distruge viitorul copilului tău”. Nu. Ci doar gândeşte-te că România are o groază de copii aşa, care n-au grijă de ea şi că sunt fraţii tăi. Bineînţeles, nu doar România e aşa, dar acum doar ea ne interesează. Degeaba te uiţi şi admiri alte ţări, care au salariul mult mai mare ca aici şi un trai mai bun, dacă tu nu faci nimic în legătură cu ţara ta. Degeaba te plângi, nu schimbi nimic aşa. Treci la acţiune şi nu doar singur! Fiecare ştim ce este în neregulă cu ţara asta, dar câţi dintre noi şi facem ceva în legătură cu asta? Mi-ai zice acum că tot sistemul este corupt, că tentaculele corupţiei s-au înfipt prea bine. Dă jos sistemul atunci! Nu încerc să instig la o revoluţie sau mai ştiu eu ce, ci încerc să-i fac pe cei din jurul meu să se trezească. Doar gândeşte-te că oamenii care sunt puşi acolo, să ne conducă spre un viitor mai bun, sunt pe banii tăi, pe banii tuturor. Şi acum mai încerci să-mi spui că nu poţi face nimic? Încă mai crezi că eşti legat de mâini şi de picioare sau ţi-ai dat seama că ei te-au făcut să crezi asta? Ei sunt doar câţiva oameni acolo, în schimb, noi suntem o naţiune! De fapt, nu ar fi trebuit să disec guvernul de popor, dar niciodată un popor nu ar trebui să se simtă străin de propriul guvern. Ar fi trebuit să putem fi mândrii să spunem că ei sunt liderii noştri, că noi i-am ales. Niciodată nu ar fi trebuit un popor să simtă asta, dar încă mai poţi face ceva. Tot timpul vei putea. Pentru că asta e frumos în lumea noastră: ai puterea să faci orice! Vrei să devii scriitor, dar toată lumea îţi spune că nu o să ai din ce să trăieşti. Vrei să devii dansator, vrei să fii actor pe cele mai mari scene din lume? Sau vrei să fii actor în ţara ta, vrei să poţi trăi doar din asta în ţara ta, vrei ca scenele noastre să concureze cu cele mai mari din această lume? Atunci rămâi aici. Ba nu, pleacă, fă ce vrei, du-te şi câştigă experienţă, munceşte, studiază, câştigă respect, dansează în lumina reflectoarelor, în faţa unei mulţimi de oameni care au uitat să respire doar privindu-te pe tine. Dă tot ce poţi, dansează cu fiecare muşchi al tău, dansează încât oamenii să vadă cât de mult iubeşti ceea ce faci şi să se îndrăgostească şi ei. Atunci când vor pleca de la spectacol, în timp ce îşi fac loc printre scaune şi merg la casele lor, să fie tăcuţi, să se gândească la tine. Să păstreze imaginea cu tine sărind în aer, felul cum îţi mişcai mâinile, de parcă ai fi avut aripi. Să se gândească că au văzut pentru prima dată un om cum zboară, fără vreo maşinărie, înălţat de visul lui. Ca apoi şi ei să-şi dorească să-şi trăiască propriul vis, ca tine. Să le redai speranţa şi zglobia din copilărie! Să creadă din nou că pot să-şi trăiască viaţa cum vor ei. Dar după ce ţi-ai împlinit marele vis, să-ţi aduci aminte de ţara ta, care te-a format ca om. Să-ţi aduci aminte că, deşi mulţi oameni erau posomorâţi şi trişti, că erau nevoiţi să muncească de dimineaţă până seară, doar ca să le ajungă banii, că prea puţini îşi trăiau visul, tu vedeai bucurie în cer. Că, deşi atunci când erai mic, iar părinţii tăi veneau obosiţi rupţi de la lucru şi încercai să dansezi cu ei, nu aveau timp de tine. Dar atunci când ploua şi tu nu puteai să dormi, te furişai prin sforăiturile lor şi acceptai invitaţia la dans a naturii. Ba chiar îţi aduci aminte că odată ai dansat până la răsărit, iar fetiţa din vecini te-a văzut pe fereastră şi ţi-a sărit în ajutor, când a văzut că n-ai parteneră. Acum, te-a pufnit râsul, căci după acel episod aţi răcit amândoi straşnic, dar, de fiecare dată când ploua, o urmăreaţi împreună pe geam. Şi după multe altele, acum, după spectacol, stând singur pe scenă, în lumina singuratică a unui reflector, parcă o auzi pe bunica ta fredonând cântece din tinereţea ei. O lacrimă rece ţi-a scăpat, căci ea nu mai e. Ea nu a apucat să te vadă împlinindu-ţi visul, dar oarecum ea ştia dintotdeauna că ai să faci asta. Şi mai ales, ţi-ai dat seama de un lucru pe care n-ai avut curaj să-l rosteşti cu voce tare până acum: să-i ajuţi şi pe ceilalţi să-şi împlinească visul. Acest dansator s-a întors şi în fiecare zi îi învaţă pe omuleţii României cum să-şi deschidă aripile. Ca la final, să zboare ca şi el, spre viitorul care li se părea „imposibil” – cum le-au zis ceilalţi. Şi acest dansator poate fi fiecare dintre noi.  
 
Până acum, reţeta magică a unei Românii perfecte este indispensabil alcătuită din voinţă, speranţă, muncă, pozitivism, devotament, determinare. Dar parcă nu este de ajuns. Dragoste? Bineînţeles! Deseori competivitatea şi ura dintre noi mă întristează. De exemplu, dacă Gigel ia o notă mai mare decât tine la test, evident profa a dezvoltat o simpatie pentru el sau are ceva cu tine. Iar de acum înainte, săracul Gigel este înţepat constant şi urât de tine, doar datorită performanţelor lui, fără să fi făcut ceva greşit faţă de tine. Dar de unde atâta ură? Înţeleg că nu te poţi bucura pentru cineva la fel de mult cât te bucuri pentru propria persoană, dar înainte să arăţi cu degetul, verifică dacă al tău e curat. Nimeni altcineva nu este vinovat pentru greşelile tale. Dacă Gigel a luat mai mult decât tine, înseamnă că a fost meritul lui, iar tu nu te-ai pregătit la fel de bine ca el. Dacă îţi doreşti alt rezultat, schimbă ceva la tine atunci. Este o nebunie să aştepţi să se întâmple ceva, dacă nu faci tu nimic, căci nu se va întâmpla asta. Şi, crede-mă, că prin muncă vei reuşi, iar satisfacţia va fi înzecit mai mare. Şi, poate, peste ani şi ani, când vei coborî din maşina visurilor tale şi te vei duce la piaţă, să cumperi nişte mere galbene şi proaspete, vânzătorul să te salute prietenos şi pe un ton familiar. Iar atunci când îţi vei da jos ochelarii de soare Ray Ban vei observa un chip tânăr, dar îmbătrânit prea devreme de muncă. Asemenea întorsături nu se întâmplă în fiecare zi, de aceea ai grijă ce ai făcut în trecut căci nu se ştie când o să-ţi iasă în cale din nou. Să ajungi mai bine în viaţă decât cel mai deştept coleg din clasă, care s-a lăsat de şcoală, pentru a avea grijă de mama sa bolnavă şi mulţii săi fraţi. Şi tu, care atunci cântai numai rele despre el, Gigel, în loc să fie invidios cum ai fost tu, îţi dă fructele şi un pepene pe gratis, „de dragul vremurilor trecute”. Este adevărat că mai des oamenii sunt răi decât buni, dar gândeşte-te mai bine ce rânduri vrei să umpli. În multe situaţii, am tăcut când a trebuit să acţionez, m-am prefăcut oarbă şi m-am bucurat că nu mă aflam în pielea persoanei oropsite, dar toate acestea vin cu un preţ. Uneori mi-e greu să mă suport pe mine însumi, căci nimic nu se uită, mai ales faptele tale. Asta nu înseamnă că un infractor e condamnat pe viaţă la suferinţă, va fi un paria al societăţii. Credibilitatea şi demnitatea lui personală nu valorează nimic în ochii celorlalţi, dar dacă vrea să se schimbe, o va face. La început, va fi scuipat, urât, jignit, dar acesta e preţul pe care trebuie să-l plătească. Dacă vrea să redevină o persoană integră, drumul va fi lung şi anevoios; va părea imposibil, dar doar pare. Tu poate îmi vei spune iar că nu crezi, poate mă vei întreba pe ce lume trăiesc, îmi vei da iar peste nas cu experienţa ta de om adult, căci poate mă vei considera o adolescentă visătoare, cu capul în nori. Crede-mă, şi eu merg pe stradă şi observ totul ca şi tine. Îi observ pe şoferii fără răbdare şi nervoşi, care te înjură şi te bagă şi te scot la cea mai mică greşeală. Îi observ pe bătrânii grăbiţi, care se împing şi dau din coate, dar nu înţeleg că nu pleacă autobuzul fără ei. Că ei, uneori, privesc generaţia tânără cu dezgust, refuză să ne creadă în stare de ceva, se grăbesc să ne critice şi să ne judece, fără să ne lase dreptul de a vorbi sau măcar să ne asculte. Rar am întâlnit şi bătrâni fericiţi, care nu s-au acrit o dată cu vârsta ori care, înainte să se grăbească să ne critice pentru felul cum ne îmbrăcăm, s-au aşezat timid lângă mine, parcă să nu mă deranjeze. Şi m-au întrebat zâmbind, arătând spre găurile din blugi: „de ce la vârsta tinereţii, în care sunteţi cei mai frumoşi, încercaţi să vă urâţiţi?”. Sau atunci când îi ofer locul unui vârstnic, mă refuză zâmbind, când mă vede cu ghiozdanul. Ei îmi dau speranţă, oamenii frumoşi din această ţară, aflaţi în orice etapă a vieţii, chit că sunt gârboviţi de urâta bătrâneţe sau chipul le e transfigurat de riduri. Sufletul lor veşnic tânăr este păstrat în strălucitorii ochi. Ei îmi dau putere şi ambiţie, lor vreau să le asigur o pensie bună. Şi, în general, nu doar bătrânii sunt trişti. Din păcate, aproape toţi copiii României sunt trişti. Când mergi pe stradă, pe lângă clădirile prăfuite, care la vremea lor au fost o bijuterie, acum sunt uitate în trecerea timpului. Chiar şi acum, vechi, neîngrijite, cu tencuiala picând, tot sunt frumoase. Ce ar fi oraşele României dacă clădirile lor ar fi toate renovate? Vă spun eu, v-ar fi mai mare dragul să te plimbi pe lângă ele. Să le aflii istoria, să aflii ce oameni au păzit, ce războaie au îndurat, dar au rezistat. Grijă. Dacă am avea grijă unul de altul. Dacă ne-am asculta. Dacă ne-am ajuta. Nu spun că nu se întâmplă aşa ceva, dar, în funcţie de situaţia şi poziţia ţării noastre faţă de altele, spune-mi, e de ajuns? Nu crezi că România merită mai mult? Interesant e că unii străini şi-au dat seama de asta înaintea mutor alţi români. Cum vine ca un străin să aibă grijă de ograda ta, pentru că tu nu eşti în stare? E amuzant de absurd. Neamţul, nu doar că nu te-ar lăsa să nu pui mâna pe nimic, te-ar şi da afară că ai îndrăznit. În schimb, noi practicăm acest lucru destul de des ca să scăpăm de muncă. Trebuie să înţelegem că fără să punem osul la muncă, vom stagna mult şi bine aşa.  
 
Sau cum se face că politicienii noştri se îmbogăţesc peste noapte? În fine, vedem o groază cu dosare penale. Dar cum se face că toţi sfârşesc arestaţi la domiciliu? Sau de ce încă mai au acele averi colosale, deşi ştie toată lumea cum sunt făcute? Cum?! Uneori, asemenea iraţionalităţi mă scot din minţi, mă enervează că nu se întâmplă nimic, că trecem peste, că oamenii buni devin treptat răi, din aceste cauze. Deşi te enervezi, nu mai suporţi, spui că pleci, că îţi bagi picioarele, că renunţi, că îţi renegi ţara, că ţi-au furat-o, la final, te întorci, o iei de la capăt şi înveţi s-o iubeşti din nou. O bandajezi, vezi că mecanismul e stricat sau e ruginit, dar încerci să o repari. Iar atunci când anumite secţiuni se vindecă, pentru că toţi ne-am implicat, ţi se umple inima de bucurie. Poate încet încet, o să începi să-mi dai dreptate, dar încă n-am terminat. Există un lucru pe care nu va putea nimeni să ni-l fure, nici măcar noi. Acesta ar fi talentul. Nu trebuie să-ţi spun eu cât de talentaţi suntem, căci auzi la televizor destul de des. Sau români cu afaceri de succes, dar în alte ţări. Eu doar am să-ţi spun că, înainte să te grăbeşti spre orizonturi străine, stai oleacă să vezi ce pierzi. Dar ştiai că dacii au reprezentat o ameninţare pentru Imperiul Roman? Sau că Imperiul Roman a plătit timp de zece ani tribut dacilor? Dacă nu eşti profesor de istorie sau ahtiat după istorie, presupun că nu. Ce e trist pentru un popor e să nu-şi ştie rădăcinile sau istoria şi nu mă refer neapărat la cea predată în şcoli, căci deseori în România lecţiile sunt doar ca să fie, fără să fie înţelese sau ca profesorii să-şi facă meseria cu drag. Îi înţeleg, uneori, fiindcă salariile lor sunt mici, iar o ţară care nu pune accentul pe educaţie are de pierdut mult. Precum şi medicii. Sunt multe lucruri ce scârţăie sau sunt la pământ, precum şi industria,ce nu se compară cu ce am avut înainte. Ştiai că Timişoara este primul oraş iluminat public din întreaga Europă? Sunt multe dovezi că se poate, dar trebuie să vrem şi să credem. Mai ales, să nu aşteptăm ajutor de la alte ţări sau Uniunea Europeană, căci nu va veni. Cum am mai zis, dacă vrem să fie mai bine în ograda noastră, doar de noi depinde.  
 
Deci, până acum, la reţeta magică, mai putem adăuga iubirea, fraternitatea. Dar tot nu este de ajuns. Pe lângă voinţă, speranţă, muncă, pozitivism, devotament, determinare, grijă, plus iubire, fraternitate parcă mai trebuie ceva. Poate credinţa. Să îi faci pe români să creadă din nou în ei. Cică cel mai greu lucru e să-l faci pe om să creadă. Că dacă o să creadă, va deveni implicit responsabil, muncitor, devotat şi toate cele. Dar cum ai putea să faci asta? Nu există o cale. Nu poţi obliga. Nu poţi face pe cineva bun cu forţa, de altfel nu poţi merge pe stradă şi să le spui românilor: Crede! Chiar dacă le spui din toată inima. Chiar dacă îi îmbrăţişezi. Dimpotrivă! Cu cât faci mai mult, cu atât te vor crede şi mai nebun. Îţi vor arăta semnul specific nebuniei şi vor merge mai departe, pe drumul lor obişnuit. Chiar dacă nu i-ai înjurat, chiar dacă mesajul tău a fost cu intenţii bune, vei fi catalogat la fel. Pentru că stă în natura umană acest comportament. Dacă spui adevărul prea direct, nimeni nu te crede. De aceea, despre lucrurile la care ne gândim cel mai mult vorbim cel mai puţin. Dacă un lucru înseamnă foarte mult pentru noi – culmea – nu vorbim despre el. Sau nu valorează nimic. E ciudat, dar cam aşa funcţionăm. De aceea, dacă nu facem faţă la anumite situaţii, inventăm realităţi care ne convin.  
 
Dar românii trebuie să înceapă să creadă din nou. Trebuie să evadăm din realităţile alternative care ne ţin captivi, ca în nişte capcane de sticlă. Trebuie să le spargem şi să dăm piept cu realitatea. Să ne luăm la trântă cu ea. Să ne dăm mâna. Să ne unim, să fim o naţiune unită, dar mai ales să fim o naţiune conştientă. Să ştim de ce suntem în stare şi să ne impunem deviza de a fi mai buni decât am fost ieri. Dacă şi acum vrei să mă contrazici, înseamnă că eşti prea ancorat în realitatea ta alternativă. Dar presupun că nu. Nu sunt aici să mă războiesc cu nimeni, vreau doar acelaşi lucru ca şi tine: ca ţara asta să fie mai bine.  
 
Nu cred că există un plan clar, cu diferite puncte de împlinit. De fapt, nimic nu este sigur în această lume. Oamenii se schimbă neîncetat, lumea aceasta se schimbă şi se transformă, este distrusă şi reconstruită, dar mai ales creşte. Şi eu cred că avem potenţial, că putem face asta, că într-o zi toţi românii din străinătate se vor întoarce acasă pentru că, în sfârşit, va fi bine. Că nu va mai fi nevoie să plece cu lunile şi să trăiască în locuri străine, printre străini. Că îşi văd copiii crescând de la depărtare, că se înstrăinează şi ei, că în viitor o să-i respingă, o să-i acuze că i-au părăsit. Când, de fapt, totul a fost pentru ei. Că vom avea o economie stabilă, că nu va mai fi definită majoritar de capitalul străin, că pâmăntul nostru va apaţine doar ţăranilor români. Că rodul lui va fi lucrat pentru şi de noi. Că vei putea să mergi la spitalele româneşti, fără să te jumulească de bani, că nu va mai trebui să-i bagi acolo doctorului la buzunar ca să aibă grijă de tine. Căci el e deja plătit pentru asta. Ar trebui să facă asta fără să-i aduci tu aminte, din când în când, că doar nu suferă de amnezie. Că vei putea să mergi în ţară să te tratezi, fără să îţi fie teamă că ai să mori. Că elevii vor merge cu plăcere la şcoală, că acolo chiar vor învăţa şi le va plăcea să înveţe şi ce învaţă, nu doar să memoreze, ca apoi să uite tot. Că lecţiile îi vor ajuta în viaţă, că fiecare va putea să practice ce meserie vrea, nu că salariul va fi aşa de mic că îşi va permite doar pufuleţi cu apă sau că va fi nevoit să lucreze până va pica din picioare. Că vom fi sinceri cu noi înşine. Că vom spune ce nu ne place, iar guvernul ne va asculta sugestiile şi le va aplica, că va lucra pentru noi şi pentru binele nostru. Că, deşi va putea să bage în buzunar, nu o va face. Că în zece ani se va schimba totul, că vom avea un plan de ţară. Că nu vom mai întregi coada Europei, că nu vom mai fi doar o „mână de lucru ieftină”. Că nu vom mai fi o colonie, că nu ne vom mai lăsa călcaţi în picioare. Că ne vom ajuta între noi, că ne vom susţine, că vom sări unul pentru altul. Că guvernul îşi va călca cuvântul faţă de străini, dar şi-l va respecta faţă de noi. Că ne va da salarii mai mari, deşi corporaţiilor nu le convine.  
 
Că ne va elibera. Că ne vom elibera. Că pictorii, dansatorii, scriitorii, cânăreţii, actorii, artiştii noştri vor fi auziţi. Că vor fi apreciaţi în funcţie de talentul lor, nu de origine. Că zidarii, informaticienii, brutarii, profesorii, poliţiştii, medicii, pompierii, tâmplarii, biologii, psihologii, cameramanii, ospătarii, bucătarii noştri se vor întoarce liniştiţi şi fericiţi acasă, la familiile lor, că le vor putea îndeplini dorinţele. Că nu vor fi nevoiţi să-şi privească copii în ochi şi să le spună că ţara lor nu le permite să-şi îndeplinească visul. Că,de fapt, nimănui nu-i pasă de ei. Că fiecare vrea totul, dar nimeni nu vrea ca tu să reuşeşti în viaţă. Că nu poţi să visezi. Că nu ai voie să te trezeşti, că trebuie să fii obedient şi să fii mulţumit cu ce ţi se aruncă. Că dansatorul a ajuns muncitor la o firmă străină şi nu a mai repetat vreo mişcare de dans de zece ani. Că ploaia nu mai înseamnă nimic pentru el, că, din cauza faptului că nu şi-a împlinit visul, trăieşte cu un gol în piept şi simte nevoia să-l umple cu alcool. Că, într-o noapte a băut atât de mult, încât a intrat în comă alcoolică şi a murit ca un nimeni, cu o familie ce îl ura, pentru că devenise o povară, un insuportabil. Că acum plângeau şi mai tare pentru el, deoarece îşi aduceau aminte de cum era înainte: fericit. Că a avut o şcoală de dans, dar a dat faliment, pentru că firma străină la care lucrau majoritatea a dat faliment şi nimeni nu mai avea bani să-şi dea copilul la dans. Nu, nu trebuie să se întâmple aşa ceva. Dăm înapoi: că el a reuşit, că a inspirat oameni, că a avut puterea să treacă peste, să meargă mai departe şi să lupte. Să tragă cu dinţii ca visul lui să se împlinească, ca visul celor ca el să se împlinească. Că micuţilor care nu mai au putere, le oferă el. Să le asculte problemele şi să facă din şcoala lui o casă pentru cei care nu au. Dansatorul e fiecare din noi. Tu alegi cum vrei să sfârşeşti. Tu alegi dacă vrei să-ţi împlineşti visul, ca el, sau îl uiţi, uiţi încet cine eşti şi te laşi purtat ca o frunză în vânt. Poţi deveni cineva, poţi să te distingi de mulţime sau poţi fi un nimeni şi să umpli rândurile. Până la urmă, lumea are nevoie şi de oameni care doar să umple rândurile, dar nu cred că ţi-ar plăcea asta. Trebuie să fii atent la acţiunile tale, că numai într-o zi te trezeşti fiind ceva ce ai zis că nu vei deveni niciodată. Şi asta se va întâmpla doar datorită ţie, la fel cum viitorul ţării noastre se află doar în ale noastre mâini. Atunci când am fost în mijocul mulţimii, când am strigat toţi acelaşi lucru, când în fiecare din noi ardea flacăra speranţei, când ne-am bucurat toţi în acelaşi timp la auzul căderii lucrului ce ne-a unit, am simţit pentru prima dată cum e să ai fraţi. Nu ne ştiam numele, eram toţi străni, dar atât de apropiaţi ne simţeam între noi. Acelaşi vis pe care îl aveam toţi ne făcea la fel. Ne făcea de neoprit.  
 
Atunci am realizat că, de fapt, suntem!  
 
Referinţă Bibliografică:
O zi în România perfectă / Corina Lucia Costea : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2316, Anul VII, 04 mai 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Corina Lucia Costea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Corina Lucia Costea
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!