Text scris de Viviana Stepanescu 

Magicianul inca scotea iepuri din palaria jerpelita si peticita, cand mama mea s-a decis ca voi merge la medicina. Nu aveam prea multe, traiam intr-o casa saracacioasa, mancare putina, iar hainele desirate pe care le purtam nu anuntau nici ele un viitor prea maret. Eram copil si grijile nu-si gaseau locul in gandurile mele. Credeam in magie si in palaria nesfarsita din care ieseau iepuri dolofani, cu blana ciufulita. Credeam in zambetul omului ce avea palaria, caci ne aducea fericire in zilele de duminica , atunci cand mama ma imbraca in cele mai sofisticate haine pe care le aveam. Eram singurul copil in casa noastra cu un singur geam. Priveam adesea cerul, inventam constelatii noi, imi imaginam stele cazatoare ce-mi indeplinesc dorinte. Voiam multe, dar nu gaseam cuvinte sa cer. 

Sunt doctor si numele meu nu apare pe nici o carte, nu am nici macar o lucrare recunoscuta, nici o semnatura. Nu am facut o diferenta in lumea asta prin munca mea si nici timp nu mai am. Asa suntem noi oamenii, irosim totul, ramanand fara nimic. 

Asadar, trecusera cativa ani de cand il vazusem ultima data pe magician. Mama imi indesa in brate fel si fel de carti de anatomie, fiziologie, cardiologie, psihiatrie, cam tot ce se termina in “ie”. Atunci cand profesorul de biofizica m-a intrebat de ce am ales medicina i-am spus ca mama dorea ca fiul ei sa fie “docteur”. Mama nu stia prea multe si nu e nimeni pe care sa pot da vina pentru asta. Se mandrea cu mine. Ma voia ferit de nedreptatile vietii. Era cald in bratele mamei. Cu ochii intredeschisi, ii zaream firele albe de par impletindu-se intre ele. De tata nu-mi amintesc prea multe, era mai tot timpul absent. Scria mult si nu dorea sa ii intrerup valul de idei cu prostiile mele puerile. Adesea, cand luam masa, ma privea distant si rece pe sub ochelarii ingusti. Eram un punct de cotitura in viata lui, un obstacol peste care nu putea sa treaca. Insomniile l-au innebunit, intr-un final. Mainile ii tremurau cu fiecare fraza pe care o scria in caietul vechi, cu pagini ingalbenite. Ce sa mai culegi bun dintr-un om atat de ruinat. Nu i-am vazut pe ai mei ani de zile, doar mama ce-mi mai trimitea o vorba pe vreo vecina venita in oras. 

Desprinzandu-ma de casa parinteasca mi s-au deschis multe usi, care de care mai luminate si derutante. Am luat multe decizii gresite in timpul facultatii, am iubit, am invatat, am alergat dupa idealuri, am protestat. Eram tanar, cu parul cret si ochi migdalati, cand am vazut-o pentru prima data pe Ea (asa o voi numi). Ne-am cunoscut la una dintre intalnirile facultatii. Era sensibilitatea intruchipata, iar in preajma ei ma transformam usor, usor in tatal meu, cel indiferent. Eram naiv, nu stiam cum sa gestionez tot haosul asta numit viata. Vorbele oamenilor ma pacaleau usor. Acum, mi-o imaginez pe Ea, ca fiind o galerie de arta cu tablouri goale, panze albe pe care nu mai poti vedea nimic. Ce infern, sa secatuiesti pe altul de propria-i culoare. Nici nu mai stiu cine a devenit, daca mai e Ea. 

Pentru o perioada buna de timp m-am concentrat pe invatat. Visam fracturi, accidente vasculare cerebrale, mastocitoza, epilepsia. Aveam de gand sa-mi dau rezidentiatul, chiar si examenul de primariat. Toate acestea au ramas doar idei. M-am implicat in tot felul de revolte, am protestat pentru schimbare. Voiam un sistem mai eficient, oameni mai informati, locuri de munca bine platite. Ca tot spuneam de decizii gresite, sunt doar cateva dintre ele. Initiativa noastra, de a ne impotrivi sistemului, nu a schimbat nimic. Am fost priviti cu ochi sticlosi, egoisti si trimisi la casele noastre. M-am angajat ca ajutor la biblioteca si atunci am terminat facultatea. Ma regaseam din ce in ce mai mult in cartile pe care le citeam cand stateam ascuns intr-un colt al bibliotecii. Traiam printre cartile pe care le uram atat de mult cand eram copil. Am inceput sa notez fraze,idei. Am scris. Imi simteam mainile grele, purtam pe umeri dezamagire si-am lasat-o sa curga. M-am eliberat de sub sclavia cuvintelor pe care nu le puteam spune odata. Acum, glasul era la mine. Nu dormeam, traiam de pe o zi pe alta hranindu-ma cu litere ingrosate. Atunci, am alergat dupa idealuri despre care citeam in carti. Singuratatea era ideala in procesul de creatie in care ma aflam, orice prezenta ma irita, ma dezechilibra. Nimeni nu voia sa ma publice. M-am revoltat din nou, de data asta impotriva vietii. M-am resemnat, am scris cu furie si manie. Imbatraneam, singur, inconjurat de miile de pagini aruncate prin toata casa, mototolite, calcate in picioare. Cand nu am mai gasit alinare in scris hainele deja se desirau pe mine. 

Mi-am cumparat un joben si acum, aduc un zambet pe chipurile copiilor dintr-un spital municipal. 

Nu mai compun si nici nu mai visez. 

Timisoara, 18.11.2015 Viviana Stepanescu