CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Impact > Istorisire >  




Autor: Constantin Ştefan Şelaru         Ediţia nr. 3496 din 27 iulie 2020        Toate Articolele Autorului

Constantin-Ștefan ȘELARU - PRIMII MEI PAȘI SPRE VÂNĂTOARE
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Întotdeauna am fost fascinat de vânători. M-au atras mereu datorită alurii lor, a felului în care vorbeau cam stăpânit, a seriozității cu care abordau problemele însă, pot spune că, primii pași adevărați spre vânătoare i-am făcut când m-au acceptat în grupa de bătăiași în care erau și copii și adulți printre care și câțiva bătrâni pe lângă care mă cam fofilam eu deoarece, unul dintre ei pe nume Fătu, era tare sfătos și cu orice prilej ne povestea câte-n lună și-n stele până ce vânătorii aflați prin apropiere îl luau peste picior numindu-l vrăjitor iar astfel, râzând și de el și de noi pentru că îi ascultam pe nerăsuflate toate povestirile, din care, unele ni le povestea a nu mai știu câta oară deoarece uita că ne-o mai spusese însă în noua versiune părea ceva mai interesantă decât cea anterioară.  
 
Și așa, încet, încet, fiind destul de îndemânatic, spre groaza mamei mele care îngheța de frica gloanțelor și a vânătoarei, iar în cele din urmă am fost acceptat în grupul celor câțiva copii care le făceam cartușele. In fapt, de la nea Vasile primeam tuburile și burele gata pregătite de el deoarece avea o ștanță potrivită încă de pe vremea când muncea ca cizmar în sat, ștanță cu care tăia burele dintr-o pătură foarte groasă după care, le fierbea în untură iar la urmă, fiind bine gresate, le presa în cartușe peste pulberea turnată deasupra capsei acoperită și ea cu un căpăcel de carton tăiat tot cu aceeași presă.  
 
Separat de tehnica lui nea Vasile, cu câteva zile înainte de vânătoare, primeam tuburile cartușelor astfel pregătite iar noi fabricam poșurile, adică, muniția propriu zisă pe care o fabricam din niște bare de plumb pe care ni le aduceau de la Buzău unul din șoferii de pe RATA care, atunci când putea, mai venea și el câteodată la vânătoare. Astfel, după ce topeam plumbul îl turnam într-un șanț săpat în lemn tare de carpen iar după ce se răcea, o tăiam la dimensiunea poșurilor cărora le dădeam forma și dimensiunea dorită băgându-le între două buturugi pe care le frecam una deasupra celeilalte până ce dopurile de plumb căpătau forme relativ rotunde iar astfel, puteau deveni poșuri care, erau muniția preferată a vânătorilor de mistreți. In realitate, fabricarea poșurilor ne-a fost nouă repartizată deoarece, frecarea celor două buturugi una de cealaltă era destul de migăloasă până ce rezultau poșurile însă, numai după ce am dezvăluit-o în detalii celor de acasă, de-abia atunci s-au liniștit aflând că, în fapt, nu umblam cu praful de pușcă și alte chestii periculoase pe care părinții noștri le bănuiau.  
 
Cu goana prin pădure eram familiarizați deja așa că, nu mai trebuia să ne dăscălească nimeni iar atunci când, a sosit primul ministru Maurer la vânătoare am fost recomandați ca bătăiași pricepuți dar el nu a fost prea mulțumit deoarece, din cele două ciurde de mistreți care au cam năvălit peste el, nu a reușit să împuște decât vreo doi sau trei astfel că, după cum am aflat mai târziu, l-a trimis pe unul dintre milițieni ca să-i aducă pușca lor care era o armă cu repetiție iar astfel, a doua zi lucrurile au intrat în normalitate deoarece, așa cum se povestea, cu noua pușcă ar fi împușcat mai bine de zece mistreți din care, câțiva au fost tranșați și împărțiți vânătorilor localnici și gonacilor adulți iar restul, ar fi luat calea Asociației de la Buzău și astfel, să fie livrați la plan.  
 
Anii au trecut cam prea repede și fiind înarmat cu prima mea armă de vânătoare m-am prezentat la primul meu instructaj și asta, după ce noii mei camarazi, bucuroși că astfel ne reîntâlneam, mi-au pipăit arma nouă, au mângâiat-o și mai ales, i-au admirat lungimea țevilor.  
- Cu ce tragi, tot cu poșuri? – m-a întrebat nea Vasile care, în acel moment, fusese și el promovat în funcția de staroste al gonacilor, în fapt, o gașcă de puști așa cum fusesem și eu până nu prea de mult așa că, i-am admirat cu nostalgie iar apoi le-am împărțit cu dărnicie cele două pungi cu tot felul de dulciuri de care ei nu prea avuseseră până atunci parte ca să guste și de fapt, nici nu știau de existența lor așa că, pentru ei cel puțin, a fost o zi de adevărată sărbătoare.  
- Deci, … cu ce tragi?! – s-a iritat nea Ion Diaconu deoarece fiind înconjurat de copii uitasem ca să-i răspund lui nea Vasile.  
- Cu bile crestate – i-am răspuns eu scoțând din cartușieră un tub ce fusese încărcat de mine iar bila era la vedere fără ca să fie acoperită cu vreun căpăcel de carton.  
 
Nea Ion l-a luat cu mare grijă din mâna mea și fiind aproape imediat înconjurat de membri grupei de vânătoare au cercetat cu toții și cu vădită curiozitate muniția mea, au dat cartușul din mână în mână, l-au scuturat la ureche iar în cele din urmă nea Ion mi l-a restituit mustăcind sceptic:  
- Adică, vrei să-mi spui că tu tragi cu chestia asta crăpată în mistreț?  
- Da.  
- Păi, … nu se sparge în foc?  
- Se mai sparge, dar în el și … nu de el! – i-am răspuns eu sfătos și totodată, amuzat de nedumerirea lui – Dacă se fărâmă în vânat este perfect deoarece îi sporește rana dar afară, nu are nici un motiv să se sfărâme, dacă nu lovește vreo cracă mai groasă.  
- Dar, dopuri d-alea de plumb cu care trăgea domnul Maurer, nu ai?  
- Breneke? – l-am informat eu zâmbind – Am și d-alea vreo câteva.  
- Dar cu poșuri, de ce nu mai tragi? – m-a chestionat nea Ion într-un târziu.  
- Oho, … de mult nu mai trag cu așa ceva. Nu numai că la București nu am de unde să le procur însă, cu bila crestată ori cu Breneke sunt sigur de foc. Dacă nu pică în foc, înseamnă că numai eu sunt vinovat pentru că am tras greșit.  
 
Vânătorii adunați în jurul meu mi-au dat dreptate în tăcere înclinând numai din capete apoi s-au răsfirat fiecare pe unde își avea rostul. După plecarea gonacilor însoțiți de câțiva vânători care să păzească flancul, nea Ion mi-a făcut semn ca să-l urmez iar în liniște ne-am separat de restul vânătorilor până la un pripor nu prea adânc însă pe fundul căruia se prelingea un firicel zglobiu de apă limpede. Fără să schimbăm vreo vorbă, în liniște deplină, nea Ion mi-a făcut semn cu capul ca să-l urmez mergând pe marginea priporului iar odată ajuns într-un anume loc știut de el, s-a oprit și a cercetat atent pământul jilav arătându-mi ceva pe la picioarele mele. Uitându-mă și eu atent am descoperit imediat câteva urme clare ale unor copite de mistreți printre care una era cât se poate de vizibilă datorită dimensiunilor ei fiind și bine imprimată în pământ iar asta clar datorită greutății mistrețului iar Nea Ion mi-a indicat-o în mod cât se poate de serios apoi mi-a făcut semnul conform căruia pentru eu să rămân acolo arătându-mi direcția din care puteau veni mistreții iar el, fără nici cel mai mic zgomot a pornit în susul priporului dispărând printre pomi.  
 
Rămas singur, după ușorul tremur al mușchilor trupului mi-am dat seama că eram cuprins de emoție însă m-am concentrat imediat și am reușit ca să-mi stăpânesc sistemul nervos după care, mi-am mai verificat încă odată arma, curățindu-mi cu palma linia de miră pentru a îndepărta resturile de frunze și acele de brad căzute, am verificat ambele țevi ca să fie încărcate cu bile crestate și de asemeni, ca piedica să nu fie pusă după care, m-am așezat în liniște pe o buturugă aflată acolo parcă anume pentru mine și sprijinindu-mă cu grijă de pomul alăturat mi-am verificat direcțiile de tragere încercând ca să intuiesc de unde vor veni mistreții.  
 
Ascultând susurul discret al firicelului de apă aflat ceva mai jos de picioarele mele precum și foșnetul molcom al pădurii cu aerul ei curat m-am simțit deodată stăpân pe tot trupul meu fără să mai dau semne de emoție. De fapt, ce simțeam eu era beția bucuriei, era împlinirea vieții mele, a momentului atât de visat, de dorit și de așteptat încă de când eram un copilandru care, aflându-mă cu vitele la păscut pe liziera pădurii, mă uitam cu jind după șirul de vânători care, mândri de ei, se pierdeau printre copaci. Eh acum eram și eu ca ei !! Eram unul de-al lor, ceea ce nu era puțin lucru!  
 
Răsfoindu-mi astfel nostalgiile mi-am dat seama că, în mod sigur gonacii s-au pornit însă probabil, fiind ceva mai departe încă nu-i auzeam așa că, mi-am controlat cât mai bine auzul dar liniștea din jur aproape că mă apăsa, așa era de profundă. Nu se auzea nici măcar ciripit de păsărele ori cârâitul cunoscut al coțofenelor care, imediat ce descopereau vreo mișcare prin pădure cârâiau în toate felurile. Deocamdată liniștea era deplină.  
 
In momentul în care mi-a venit ideea ca să cobor panta mică până la firicelul de apă din care să sorb măcar o înghițitură din acea apă limpede deodată am presimțit că nu mai sunt singur iar astfel, am rămas perfect nemișcat rotindu-mi numai pupilele pentru a putea cerceta zona din preajma mea și nu mică mi-a fost surpriza când, la circa 5-6 metri de mine o ursoaică maronie însoțea doi puiuți cărora le lovea ușor satele cu laba pentru a-i dirija astfel într-o anume direcție dorită de ea însă probabil, neacceptată de cei doi care, în joacă nu se opreau din țopăit. Deodată, ursoaica s-a ridicat brusc pe labele din spate amușinând aerul cu mare atenție și mormăind supărată i-a cules iute pe cei doi zburdalnici trăgându-i spre ea apoi i-a împins în fața ei dispărând după niște tufe. Am fost atât de emoționat de această companie inedită încât uitasem complet că am în brațe o armă. Totul a durat nu numai prea puțin timp dar s-a și terminat prea brusc, de fapt așa cum a și început, iar în locul ursoaicei și-a făcut apariția un vier cu niște colți imenși care adulmeca aerul vădit iritat și mai mult ca sigur simțind mirosul ursoaicei care tocmai dispăruse.  
 
Încetișor am ridicat arma verificând din reflex starea piedicii dar stând cu ochii pe mistrețul care își tot arunca râtul în sus grohăind iar astfel verificând în continuare mirosul lăsat de ursoaică moment în care mi-am adus aminte de unul din sfaturile lui nea Ion Diaconu care, cu ani în urmă, pe când mă mai școlea contând că voi deveni și eu vânător mi-a spus că: „Acolo unde stă ursul, nu stă mistrețul deoarece nu se au bine deloc!” iar acum constatam pe viu această regulă a pădurii. Revenind la realitate, am fixat patul armei în umăr și cu un ultim tremur nervos am constatat că înălțătorul armei mele era deja fixat pe platul mistrețului care nemișcat, tot adulmeca în direcția în care dispăruse ursoaica așa că, fără să mai ezit am apărat pe trăgaci.  
 
Tunetul împușcăturii a sfârtecat liniștea apăsătoare a pădurii iar instantaneu, mistrețul meu a dispărut, fără ca să fi sesizat dacă a marcat sau nu focul. „Doamne, l-oi fi ratat? Doar cătarea era pe platul lui iar el era nemișcat și adulmeca în urma ursoaicei!”  
 
Brusc, liniștea s-a instaurat cu și mai multă autoritate iar eu, după ce am înlocuit cartușul tras cu un altul, am deblocat iarăși focul pentru orice eventualitate și m-am apropiat circumspect de locul în care fusese vierul, de fapt la aproape șase metri de locul în care stătusem eu. Am cercetat locul cu atenție și n-am dibuit nici măcar o picătură de sânge în schimb, am descoperit o urmă cu ghearele ascuțite ale ursoaicei care perforaseră câteva frunze veștede de pe jos iar alături, una din copitele mistrețului.  
„Doamne, să-l fi ratat cumva? Oare n-oi fi tras pe deasupra? Păi, de fapt nici măcar n-a marcat locul!”  
 
Și tot bombănind în sinea mea am auzit ceva foșnet undeva în dreapta și când m-am întors ca fulgerat i-am întâlnit zâmbetul lui nea Ion:  
- Ei, … ori i-ai făcut safteaua ăluia, … „crestatul”, așa cum i-ai spus tu?  
- Mda, … însă cred că l-am ratat pentru că a dispărut ca prin farmec și nu am dat decât de-o urmă de copită de-a lui.  
- Adică, a fost un vier?  
- Oho, dar ce vier! Avea colții ca două seceri!  
 
Ascultându-mă, nea Ion a parcurs poienița cu pași mărunți cercetând cu atenție urmele imprimate în solul umezit de rouă și la un moment dat m-a întrebat:  
- Și zici că l-ai ratat?  
- Păi altfel, ce să cred? Că doar l-am avut în cătare.  
- Și ăsta, era aici când te-am lăsat eu?  
- Cine?  
- Păi, … ăsta, că la el te refereai, nu-i așa? – mi-a răspuns nea Ion zâmbindu-mi șăgalnic. El s-a pitit aici, ori tu l-ai ascuns cumva ca să-l șterpelești mai târziu?  
 
Auzind așa ceva m-am apropiat iute de el și într-o tufă mare de merișor sălbatec mi-am zărit mistrețul culcat pe o rână. După ce am respirat ușurat, împreună cu nea Ion l-am târât afară din tufa deasă ferindu-ne de ghimpii mari și ascuțiți iar odată tras afară pe iarbă, nea Ion a și citit focul:  
- Uite și focul tău, … ca la carte, exact la inimă. D-aia n-a mai scos nici un sunet și nici n-a mai avut putere decât să intre și să moară în tufa asta unde a făcut-o liniștit. Bravo, frumos foc!  
 
Fericit de reușita mea, ne-a Ion a pus țeava armei la gură și a lansat câteva semnale de-ale lor iar în scurt timp câțiva dintre gonacii adulți având funii încolăcite pe după umeri au și apărut, au legat mistrețul de copite și l-au tras iute la vale spre cabana unor tăietori de lemne unde copii aprinseseră iute focul și agățaseră de un trepied un ceaun mare care aburea deja:  
- Ce fac oamenii ăștia aici? – am întrebat eu nedumerit – Ori am nimerit vreo cumetrie?  
- Nu, fii liniștit dar, mutai trebuie să te botezăm că altfel, de mâine încolo te faci de tot rahatul! – m-a lămurit nea Ion Diaconu dându-și coate cu nea Vasile care se și apucase ca să eviscereze vierul.  
 
Când ne-am dat mai aproape am constatat că avea o piele extrem de groasă iar cu toată lungimea uluitoare a colților nu părea deloc a fi prea bătrân. In timp ce admiram cu toții trofeul eu nu-mi mai puteam reține bucuria reușitei așa că nu mă săturam admirându-l iar la un moment dat, pe când începuseră ca să întindă mațele și celelalte organe pe o tablă groasă pentru a se mai scurge sângele din ele și totodată, ferindu-le de dulăii gazdelor, deodată, nea Ion bagă mâna în trupul mistrețului și scoate de acolo ceva pe care mi-l arată victorios:  
- Uite, … uite-ți bila crestată, e-ntreagă și nu s-a rupt ! Tu spuneai că în corpul vânatului se rupe în bucăți !  
- Așa e, se desface în bucăți, dar pentru asta, musai trebuie ca, în calea ei să întâlnească un os mai zdravăn de care să se lovească, altfel …  
- Foarte bine – a continuat nea Ion -, bine că nu i-a ieșit nici un ciolan în cale și astfel a rămas întreagă deoarece, asta va fi amuleta mea …  
- Păi și eu, … eu cu ce mă aleg? – m-am prefăcut eu că mă smorcăi.  
- Păi tu, ... te alegi cu colții care vor fi trofeul tău bine meritat și … cu cafteala pe care o să ți-o dăm acum la botezul pe care îl meriți din plin – promisiune pe care n-am mai reușit să o deslușesc din plin din cauze râsetelor, chiuiturilor și focurilor de armă pe care le-au tras în sus cei din grupa de vânători.  
 
Și după mulți ani, colții stau frumos și cu mândrie în mijlocul panopliei mele fiind permanent asezonați cu nostalgia scumpelor mele amintiri.  
--------------------------------------  
Constantin-Ștefan ȘELARU  
București, iulie 2020  
 
Referinţă Bibliografică:
Constantin-Ștefan ȘELARU - PRIMII MEI PAȘI SPRE VÂNĂTOARE / Constantin Ştefan Şelaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3496, Anul X, 27 iulie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Constantin Ştefan Şelaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Constantin Ştefan Şelaru
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!