CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Impact > Istorie >  




Autor: Constantin Moșincat         Ediţia nr. 3330 din 12 februarie 2020        Toate Articolele Autorului

Constantin MOȘINCAT - ADY ENDRE, POETUL DE PE IER
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Şi ce folos e omul de-i maghiar?” 
  
După Congresul de Pace de la Paris, din 1920, protecția minorităților naționale conferea dreptul statelor de „a se amesteca în afacerile interne ale vecinilor”[1], măsură instituită sub supraveghere ONU, ca „gardian al minorităților, pentru menținerea păcii”, după opinia profesorului Gheorghe Sofronie. Dar cum 40% dintre germani trăiau în afara granițelor, exista posibilitatea mișcărilor iredentiste, cu forță irezistibilă. Se punea deci problema depășiri unor situații potențial conflictuale. Elveția, unde elementul german nu manifesta nici un fel de intenție de unire pentru că erau mai mulțumiți de situația lor decât se împăcau cu sorta germanii în patria de origine. Comparativ cu situația minorităților din spațiul european profesorul concluziona: „minoritățile de la noi sunt mai bine tratate ca oriunde”[2]. 
  
Propaganda ungurească funcționa încă, – deși complotul de la Oradea se destructurase, autorii sancționați sau fugiți în Ungaria, – în special prin intermediul presei, dar care pierdea din abonați. În asemenea împrejurare „Cele trei Crișuri” își exprima regretul că organul de presă al emigrației maghiare de la Viena, condus de profesorul Oskar Jaszi, „Bécsi Magyar Ujsag” își sista apariția, deși sociologul ungur era cunoscut prin colaborări cu ziaristica românească. Numele revistei orădene „Cele trei Crișuri” nu era o lozincă, iar direcția sa de acțiune reprezenta o voință, deși apăruse abia pe 21 octombrie 1919, în „inima maghiarimii!” ea nu-și propunea „să insulte drapelul nimănui, dar dreptul de a înfige, aici la Oradea, drapelul românismului cultural”[3] îl revendica de drept Mihail Dragomirescu, semnatarul articolului. 
  
După cinci ani de la unire, deși limba oficială în România Mare era româna, numai în școli și câteva instituții se putea nota oarecare progres vizibil, în folosirea ei în Ardeal. Limba era vorbită de români, și de o bună parte din minoritarii unguri, indiferent dacă o vorbeau corect, ori ba, trecându-se cu iertare peste greșelile de conversație. A se vedea cum se punea problema de limbă pe „vremea regimului dualist”. Până și la instalarea Mitropolitului Vasile Mangra (octombrie 1916) , prilej pentru oratori de a începe discursul românește și pentru „împăcarea” (a se pune bine) cu autoritățile se continua ungurește. Pentru cei ascultători Vasile Mangra își oferea „toiagul de reazim şi întărire, iar pentru cei neascultători şi nestatornici să-l întrebuinţeze ca toiag de constrângere şi de certare”[4], spunea înaltul ierarh în cuvântul de intronizare. 
  
Indemnul la „iubire și bună înțelegere” în sens creștin, era o nevoie pentru acele timpuri, și nu numai. Numai că autoritatea statală, cea ungurească cu viză directă, nu era orientată spre o astfel de ajungere. Pe front soldații români, dând dovadă de cele mai înalte virtuți, erau pe loc executați dacă înaintarea era oprită de focul dezlănțuit al inamicului. Ei erau sacrificați în prima linie pentru ca „ungurii să fie singura națiune din Ardeal”, idee sprijinită și de clerul ortodox și greco-catolic. Noțiunea de „Patrie” pentru soldatul de pe front avea un cu totul alt înțeles la amvon și tranșee. Biserica ortodoxă a mers totdeauna „mână în mână cu statul sprijinindu-se reciproc”[5] și dintr-o asemenea atitudine cerea tuturor supunere civică. În faţa Naţiei noastre şi a lui Dumnezeu nu putem merge şchiopătând, nu putem merge târâş, nu putem sta pe loc, nu putem da înapoi ca racul. Îngenunchem în faţa lui Dumnezeu şi a Neamului pentru „rugă şi binecuvântare, pentru a ne ridica întăriţi, zeloşi crezului şi elanului nostru de neatârnare, de libertate, de suveranitate”, scria profesorul George Nistoroiu. Tot el se întreba dacă-i normal „Să folosim ca surse pentru adevărul istoric acceptat de maghiari, doar „născocirile”, „dovezile”, „teoriile” cardinalului Leopold Kollonich, Franz Joseph Sulzer cu fantoma sa Geschichte des transalpinischen Daciens, Johann Christian Lieser Engel cu trucajul agoniei Geschichte des Ungarischen Reiches und seiner Neberlander, ori himerele, ororile şi fărădelegile unor Verboczi Istvan, Albert Apponyi, Lajos Kossuth, Istvan Tisza, Miklos Horthy, Robert Roesler, Mihai Roller, Endre Barabas, Tom Lantos, George Soros, Victor Orban, Laszlo Tokes, … etc”. 
  
Propaganda a fost instrumentul prin care marile imperii și-au menținut privilegiile „istorice” de dominație asupra ținuturile subjugate în trecut. Cei incomozi erau catalogați ca „trădători” calomniați prin presă și traduși în fața justiției cu sentințe capitale. Pentru a scăpa de ștreangul spânzurătorilor mai mulți ardeleni în frunte cu: Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Ioan Moța, Vasile Stoica, ș.a., care au militat pentru dezrobirea Ardealului, și cereau imediata intrare în război contra ungurilor, s-au refugiat în România. Propaganda prin presă incita opinia publică, în timp ce oficial domnea o desăvârșită tăcere. Tăcerea avea ca scop inducerea în rândurile celor interesați a sforțărilor pentru potolirea conflictului gata să se producă, ceea ce reprezenta de fapt un joc dublu. Sub acea aparență s-au pregătit și încă se mai poartă propaganda Marilor Puteri, spre împingerea în formula ultimatumului, misterios, contra „celui vinovat”, fără ieșire (avem ca pilde: ultimatumul dat sârbilor în primul conflict, ultimatumul sovietic dat României în 28 iunie 1940, ultimatumul dat Kuweit, Irak, ș.a.). Și față de toate: tăcerea absolută care a precedat remiterea notelor sau a bombelor, rachetelor… 
  
Picătură de picătură – zi de zi – s-a prelucrat opinia publică, încât „olah” (valahul – cum îi spuneau în zeflemea românului) putea fi numai „bocskoros” (opincar), numai retrograd, numai semi-sălbatec (necivilizat). Zeflemeaua, din perioada antebelică viza starea înapoiată a unei părţi din românime, stare pentru care nu purtau responsabilitatea. Prin urmare la cultura sau incultura poporului român din Ungaria contribuția stăpânirii era vădită. Presa vremii încerca să otrăvească orice sentiment de mândrie națională din partea tuturor popoarelor nemaghiare, în special a românilor, care constituiau jumătate din numărul lor în Ardeal. De aceea era fundamental ca în școală: istoria, geografia, religia până și cântările să fie predate exclusiv ungurește. 
  
Nu puţine sunt evenimentele şi lucrurile despre care se vorbeşte mereu şi mult, fără a fi îndeajuns de bine cunoscute. Aşa se întâmplă şi în momente ale conversaţiei curente, în discursul politic sau chiar şi în cel ştiinţific. Frecvenţa şi intensitatea discursului sunt proporţionale cu interesul stârnit de un fapt sau altul. Focalizarea atenţiei asupra lui determină formarea unei imagini unilaterale, câteodată distorsionate de inflamarea spiritelor, dar implantându-se astfel în conştiinţa publică. Uneori faptul poate fi o eroare şi avea consecinţe de-a dreptul nocive, de natură să afecteze întreaga colectivitate, alteori doar regretabile. Acum, a revenit în actualitate subiectul unui tratat internațional de acum 100 de ani: Trianon! 
  
De ce este necesar să se ştie că Tratatul de la Trianon este un act juridic foarte complex, care a reglementat mult mai multe lucruri decât problema frontierelor dintre Ungaria şi ţările vecine cu ea. De ce este necesară cunoaşterea acţiunilor iredentei maghiare dintre cele două războaie mondiale? De ce este actualizată tema? Răspunsul nostru se reazemă pe trecutul istoric cât şi pe actualitatea socială şi realitatea politică din România democratică de astăzi. Din această perspectivă tema supusă atenţiei publice prezintă o foarte mare importanţă. Formele şi intensităţile de manifestare a adversităţilor ungureşti şi pretenţiile teritoriale sau de autonomie a Transilvaniei, duse până la separaţie, a preocupat guvernele şi grupările politice oficiale şi organizaţiile neguvernamentale şi para-militare ungureşti de la Trianon[6] încoace. La adăpostul alianţelor, în perioada 1920-1940, România ducea politica sa externă pentru a-şi salva graniţele. Cadrul politic şi militar rezultat după încheierea primului război mondial a divizat Europa în două blocuri care au încercat, pe de o parte să apere pacea iar pe de altă parte să revizuiască condiţiile impuse de învingători. În acest context România, înconjurată din toate direcţiile de state care atentau la securitatea şi integritatea sa, a încercat pe căi diplomatice să-şi apropie marile puteri. La toate acţiunile iniţiate, susţinute politic, propagandistic şi financiar de guvernele de la Budapesta, Berlin, și Roma s-au adăugat manifestările de tot felul ale iredentei ungureşti din România. Drept dovadă despre modul cum a acţionat iredenta maghiară la frontiera de vest a României Mari, sunt notele informative de după descoperirea organizaţiei teroriste din Ardeal, din toamna anului 1939 şi a nucleelor de la Sighet (ianuarie 1940), Valea lui Mihai (februarie 1940), Andrid (iunie 1940), etc. În total 172 persoane, unele condamnate, altele expulzate în Ungaria, pe care Serviciul Român de Informaţii le-a dovedit. Respectarea înţelegerii intervenite între cele două state pentru detensionarea situaţiei, dar şi acţiunile duse de oficialitatea maghiară, ajunge la concluzia că pe teritoriul ţării, s-au format noi nuclee teroriste, reuşind să identifice un astfel de nucleu la Oradea[7]. 
  
Agresiunile Germaniei, anexările şi cuceririle teritoriale, au fost tratate cu împăciuire de politica apuseană, devenită sinonimă cu dezastrul, dacă ar fi să aruncăm o privire sintetică asupra acelei perioade. Exemplul Micii Înţelegeri[8] de organizare şi de afirmare a forţei de reacţie împotriva agresiunii comune, pentru viitorul omenirii de după război, poate fi considerat o reuşită a relaţiilor politico-militare interbelice, ca exerciţiu şi experienţă diplomatică. Forţa sa a fost falimentată din interior şi exterior. Echilibrul şi pacea lumii depindeau, în mod hotărâtor, în opinia noastră, de echilibrul şi pacea economică. Spiritul egoist care a dominat lumea se impunea a fi înlocuit cu principiile de democraţie internaţională şi economică, iar însărcinarea pentru vegherea acestora revenea de drept organismelor internaţionale. Deviza Unul pentru toţi şi toţi pentru unul trebuia aplicată pentru salvarea lumii şi pe tărâm economic[9]. 
  
Desfătările intelectuale, în dulcea limbă șlefuită de Eminescu, când conștiința interioară îți dictează rostirea adevărului, conferea mângâiere și pentru acele momente de durere ale trecutului, pe care orice om, de bună credință, încerca a le înțelege. Pentru liniște lăuntrică ardelenii încercau, în compensație cu urgia tragediei care trecuseră peste ei, la începutul anului 1919 și vara lui 1940, să asocieze trecutul cu munca manuală și creația populară din vechime pentru a împărtăși din acele valori ale trecutului rămas moștenire peste veacuri. Și cu siguranță că admirația pentru un turn de bisericuță de lemn le-a concentrat toate gândurile spre înaltul cerului spre care se suiau și turlele, parcă fără de sfârșit, cu speranță că vremurile se vor limpezii, îmbrățișate de pace și liniște. 
  
Dar… dacă cineva „vrea să ne dea sfaturi patriotice celeste” apoi să și le păstreze, erau de părere intelectualii care pricepeau tâlcurile unor demersuri șovine, iredentiste, de după război. Numai că, nici la cinci ani după marea tragedie umană a primei conflagrații mondiale, deși vinovați și responsabili de pornirea ei, ungurii încă erau ațâțați prin vorbe de ură și răfuială, așa cum învățaseră cu toții de la: Kosuth Lajos sau/ și de la Tisza Istvan. Iată cum, uitând că armata română a pus capăt dezordinii totale de la Budapesta, în 1919 (fiind copleșită de scrisorile de mulțumire) din timpul răzvrătirilor bolșevice, salvând astfel și Europa de acest flagel, care înainta spre Viena, până și morții le erau propagandiști. Cu siguranță că ungurii din exemplul de mai jos au uitat, dacă o fi știut, îndemnul către „intelighenția și națiunea maghiară”, semnat de Ady Endre, Béla Bartók și alți 70 de unguri, pentru „împăcarea cu istoria”, în care arătau că abia după pierderea războiului „Ungaria își recapătă identitatea, devenind propriul stăpân”[10]. 
  
Apelul lui Ady Endre se referea la nevoia de a renunța la „pretenții asupra altor popoare din ruinele monarhiei” pentru a fi o națiune nouă, fericită. Drumul de urmat era în „soarta poporului, iar granițele istorice să nu fie obstacole în calea autodeterminării”[11]. Apoi fie că apelul n-a fost știut și de cei din anturajul episcopului orădean Széchényi, în funcție la acea dată, fie n-or fi auzit de plebiscitul românesc de la Alba Iulia. Bogdan Ionescu, președintele Curții de Apel Oradea, făcea, în acele vremuri, precizarea: „chemarea de apărare a patrie este o prezumție de egalitate între cetățeni”[12], dar potrivit acesteia fiecare își exagera valoarea. Și lăudăroșenia mergea spre exagerarea de parcă ce-l ce invoca „apărarea” ar fi fost singurul soldat de pe front. Cam așa și faptele, mult lăudate ale răposatului, mai jos povestite. 
  
Și baladă populară, Meșterul Manole, atât de bine cunoscută românilor, a fost supusă legilor aponyene de maghiarizare! Aflându-se că balada a fost larg răspândită între toate popoarele din Balcani s-a renunțat la paternitatea ungurească. Altă baladă maghiară „Kató Kádár”, avea aceeași origine românească ca și povestirea din „Inelul și năframa”, cu deosebirea că feciorul boierului de român primește pe lângă năframă și un inel. Cu toate acestea, ungurii sincronizează, și astăzi, povestea respectivă pentru copii și o difuzează ca fiind „din folclorul maghiar”. Rămâne întrebarea: mai e posibilă împăcarea dintre unguri și români a căror povești și pentru copii au înregistrat astfel de influențe reciproce? Răspunsul îl găsim în faptele și atitudinile zilnice, în manifestări culturale cu destinație „etnică-maghiare”. 
  
Am consultat de curiozitate, după ce am luat cunoștință despre simpozionul internațional (româno-maghiar – 1/2 februarie a.c.) din Carei și Satu Mare, programul zilelor culturii maghiare, din vara anului 2019, de la Oradea. Nici măcar o amintire despre cel mai mare poet maghiar Ady Endre! Revin la comemorarea poetului, din satul natal, unde încă trăiau părinții. Atmosfera gândurilor reunite a fost tulburată de presa ungurească, care se apucase să critice inițiativa apropiaților poetului Ady Endre, a cărei comemorare a fost săvârșită. Emil Isac, un apropiat a lui Ady, laudă pe cel care își făcuse cetățenia în „republica literelor ungare” și de care era legat cu o prietenie omenească. Ady fuseseră înainte de orice „un om, temperamental combativ, ironic și arțăgos, glumeț și trist un complex de iubire, ură și știință. Rafinat ca un abate francez, și totuși naiv ca un copil, încrezător în geniul luminii, pacifist în vremuri, când pacifismul ducea la beciurile umede de la Seghedin și Vaț, prieten al progresului, fără să calce pe trupul națiunii, un mare poet, un Baudelaire al ungurilor și totuși era: ungur”[13], îl caracteriza cu venerație prietenul său românul Emil Isac. 
  
La intersecția istoriei: nădejdea 
  
Ce idee frumoasă, și măreţia e acesta a culturii, care evident cuprinde și cunoașterea istoriei! Simplificat, înseamnă: a nu umbla pe picioarele altuia, ci pe ale tale, a nu te făli cu „pene” străine, ci cu ale tale, a nu duce lupta gândului cugetat în cultura și civilizația altuia și cu arme împrumutate, ci cu armele propriului grai. E drept cultura și civilizația sunt idei cosmopolite, mai ales în vremuri tulburi, ale războaielor, sau/și pentru nostalgicii nobili. Zborul mai fin, mai înalt al civilizației și culturii în literatura, în artele liberale și frumoase, în industriile creative, nu sunt bunul exclusiv al unei naţiuni, – deși o naţiune e mai avansată decât cealaltă, – ci reprezintă un bun comun al omenirii. 
  
Viziunea de existenţialitate a popoarelor se răsfrânge în cântece, se exprimă cu maximum de putere în operele de geniu ale poeţilor, artiștilor plastici, creatorilor de partituri muzicale nepieritoare, descoperiri fundamentale în științe și tehnologii. Se spune însă că poeţi sunt îndeobşte spiritele insulare ale unei naţiuni. Contemplaţia lor priveghează orizontul existenţii din înălţimi de turn de fildeş. La poalele acestui turn de fildeş, e murmurul realităţii, masa mulţimii, a vulgului orb, nepăsător și ignorant. 
  
În articole bine documentate, cunoscători ai operei poetice a lui Ady Endre au încercat să lămurească, în rânduri consistente, cum cântau, inspiraţii cântăreţi ai Muzei ungare, destinul dunărean al semințiilor lui Arpad, asiaticul. Cum descifrau poeţii zodiacul aşezărilor ungureşti, în răscrucea popoarelor latine, slave şi germanice, înconjurătoare, vom constata în cele ce urmează din însemnările lui Costa Carei, cel ce venise pe lume în anul când Ady Endre trecuse la cele veșnice. 
  
Când am deschis ochii la viață (1953, în colonia românească Rădulești, comuna Căuaș), și mă purta bunicul, pe „șorogla” căruței, pe la marginea hotarului, vedeam de acolo, la câțiva km depărtare, satul vecin Mețentiu (astăzi, Ady Endre) în mijlocul căreia se ridica turla bisericii. Pe drumul ce ducea spre acel sat ne întâmpina cimitirul vechi al satului, despre care moșul meu îmi spunea: „sunt cei mai pașnici vecini”, expresie al cărui tâlc l-am deprins mai târziu. 
  
Bunicul, care servise „Patria” în armata împăratului Francisc Iosif, timp de patru ani, în primul război mondial, și a păzit hotarul satului în 1940, să nu intre „rongyos” gărzile lui Horthy, – înarmați „Fără îndurare!” („Nincs Kegyelem!”) - îmi spunea că acolo locuiesc oameni ce nu vorbesc limba noastră (românește), că…, sunt oameni de treabă, dar cam arțăgoși, să fiu atent să nu scap gâștele în „rujea” lor, să facă pagubă, că „nu-i slobod”. 
  
Mărturisesc că, atunci n-am înțeles sensul cuvintelor de atenționare, dar mă temeam că n-oi putea vorbii cu oamenii aceia, dacă înaripatele nu m-ar asculta, fapt pentru care „străjuiam dincolo de arac” micul meu cârd. Și iată-mă, în adolescență, printre feciori și fete de unguri, prin curtea școlii primare și gimnaziale din Carei, învățând unii de la alții jocurile copilăriei, tradiții, obiceiuri de sărbători, limba ș.a. Uitarea, împăcarea, credeam că s-a așternut peste vremuri. 
  
Până când, mi-a fost dat să văd, cu ochii mei: URA, ca o experiență fără de sens, prin despărțirea brutală, prin voință expresă, a dascălilor și a părinților copiilor de la Liceul „Ady Endre” din Oradea, în ianuarie 1990. Ce i-a apucat oare, i-a orbit „democrația” sau i-a împins șovinismul? Brusc, după sărbătorile de Crăciun, s-au adunat ungurii din școala respectivă și i-au aruncat în stradă pe colegii lor, din clasele cu predare în limba română, din acel liceu! Și, acum depun mărturie că nici cei din Mețentiul lui Ady, nici poetul însuși n-au avut asemenea mentalitate barbară de „separatiști”. El a prețuit-o pe Otilia Marchiș, care l-a introdus în „lumea bună Parisiană”, după cum i-a respectat și pe marii poeți români pe care i-a cunoscut. 
  
Prin fapta lor, „revoluționarii” unguri înfierbântați (în 1990) de furia politică, cu siguranță că nu au fost și nu sunt în spiritul lui Ady pe care, deși îl invocă la comemorări, nu-l merită! Oricum ar fi fost e bine de știut că șansa iredentiștilor unguri stă în înțelepciunea de-a trăi în liniște și pace cu toți vecinii lor, căci lecția din 1919, când au pierdut pe cele trei fronturi (românesc, sârbesc și ceh), trebuie să fie suficientă pentru zece generații, cel puțin. 
  
Care era sensul pe care, viziunea ungurilor, îl acordau peregrinărilor unei grupări, desprinse din matcă și pornite peste Volga, și Don, cu popas trecător prin meleagurile caucaziene, ca să-şi ridice apoi taberele în Etelkuzul dintre Bug, Nistru, Prut şi Şiret, de unde în căutare de prăzi noi şi bogate au migrat spre Nord, în a doua jumătate a veacului al nouălea, şi trecând prin pasul carpatic Verecskey, au coborât cu undele Tisei în pusta panonică? 
  
„Ardealule, tu Ţara mea cea sfântă,/ Răbojul alb al versurilor mele/ De-acuma în tăcere se vreşmântă,/ E timp târziu de împlinire-a sorţii,/ Azi mii trăiesc, dar mâine fără stele./ Lin voi dormi în înnoptarea morţii./ Ursita-mi omenească-i trecătoare./ Lumina mea-i veștejitoare floare./ Eu voi pieri, tu însă niciodată/ Viața ta e flacără de-a pururi,/ E zvâcnet cald şi fără ostenire/ Şi-i câmp de aur, creastă de azurie/ Norocul tău: cât lumea o să fie./ Istoria ta e prin Dumnezeire./ Cuprins miraculos de veşnicie!…//”, era Imnul pe care poetul Costa Carei l-a închinat Ardealului, pământului său natal[14]. 
  
Să dăm deci ascultare glasului lui Ady Endre, cel mai mare poet al Ungariei moderne, luceafăr Sălăjan (careian, mai degrabă, am zice noi, având în vedere apropierea văii Ierului), care de la Meţentiu (Ady Endre) a pornit dârz spre oceanul tipografic al liricei nemuririi, căci el, Ady, şi-a „aţâţat versurile din însăşi cea mai adâncă şi mai semeaţă inimă ungurească, în sângele lui simţind clocotul complex al sorţii neamului căruia îi aparţinea”[15]. Una dintre marile și însemnatele Iui poeme: «Strămoşul Kaian», în care-şi condensase reflecţiile despre tot ce simţea şi gândea, relevându-şi lupta cu viaţa, dragostea, ura, dorul şi resemnarea şi toate tainele fiinţei sale de fiu al maghiarimii, comenta Costa Carei. Iată descrierea: 
  
„Acest poem, dintr-un punct de vedere, era o compoziţie vizionară, în care personajul Kaian, figură de strămoş, benchetuieşte cu strănepotul poet. Dar Kaian e numai demon, plăsmuire de febră şi vis, sosit din Răsărit, – accentuarea Răsăritului însă aici e cu deosebire semnificativă; viziunea e floarea nostalgică a Orientului asiatic: În zorii rimelor străvechi, aprinse, / Din răsărit veni, împurpurat, / Pe-un aprig roib gonind, cu chef şi chiot: / Strămoşul Kaian, zdrăngănind din liră / Şi lângă mine-apoi s-a aşezat//” 
  
Apoi, urmează constatând: „Pierdut-a Orientul legenda./ Ne e prezentul sterp şi blestemat”. Iar mai departe: „Ţărâna mea, Stăpâne, e maghiară?/ Sleită, stearpă”. Conchizând cu reflecţia: „Şi ce folos e omul de-i maghiar?/ Eu sunt stăpâne, slugă sărăntoacă,/ Nebun zdrenţos, tocit, uzat, pribeag//”. La sfârşitul poemei, când strămoşul demoniac dispare: «năzdrăvan, cu roibu’n goană, vechi cântece păgâne, îi crepuscul şi ‘n vâlvătăi de vânturi suc rând», drumul lui Kaian tot din Răsări porneşte, ca să gonească mereu spre Apus, – aşa după cum seminţiile ai venit dinspre soarele-răsare asiatic, spre Soarele-apune european… Altădată, ca în strofele: «Pe ţărmul Tisei», sufletul poetului purces din Răsărit, dinspre malurile Gangelui, se întreabă mâhnit şi îndurerat, adresând-se în acelaşi timp lucrurilor şi peisajelor specifice ţării Tisei: „O chiote, puţuri, vânturi, măciucă,/ Pustă, mâini aspre, mori triste, topoare/ Și voi, amare săruturi, – o, spuneţi-mi marginea Tisei/ ce caută ei oare?” 
  
Da: Ady n-a văzut prea mare fericire în patria europeană a maghiarimii, de aceea înstruna ieremiade nostalgice după meleagurile asiatice, prefăcându-le ca pe un paradis pierdut. Dar reflecţia «și ce folos e omul de-i Maghiar?» i-a cauzat lui Ady multe atacuri şi supărări. Vanitatea ungurească nu putea să fie jignită, (mai ales că nu era deprinsă decât cu măguliri, întrucât poeţii vechi scriau despre Patrie şi despre Neam doar cu surle de laudă și cădelniţe tămâietoare). Reflecţia însă, mult probabil, îşi are sursa în jalea şi durerea ce-o simte poetul unei naţiuni mici şi sărace, văzându-se redus în comparaţie cu alte naţiuni mari şi bogate, cu posibilităţi multiple şi mai îndestulătoare de existenţă, de viaţă confortabilă”. 
  
Iată aşadar, în poema de mai sus, condensată întreaga părere amară a lui Ady, despre poporul dunărean arpadian în comparaţie cu marile naţiuni imperiale din Europa. Ca o consecinţă firească, sufletul idealist al poetului nu putea decât să viseze o înfrăţire a tuturor popoarelor dunărene, care să-şi găsească punţile de aur mediatoare a intereselor lor, pentru ca astfel unite printr-o colaborare cultural-economică, poate şi politică (?) să prezinte un punct mare şi puternic de rezistenţă contra vitregiilor istoriei. Cu astfel de gânduri, Ady a scris prin urmare «Cântecul iacobinului maghiar», din care citam: Putem să ne așteptăm la credință bine / Ne întrebăm în fiecare ceas: / S-a deşteptat vreodată Babilonul Popoarelor cu slugăresc obraz?// Şi încă o întrebare dintr-o altă strofă: „Când s-o trezi şi conştiinţa în noi?”. 
  
Cântecele Iui Ady au fost vehement atacate de unii, cu atât mai lăudate însă de alţii. Şi deşi de la moartea poetului s-au împlinit deja mai bine de 100 de ani, şi azi mai dăinuiesc adversităţi împotriva glasului cutremurător, ce-a cântat, ca nimeni altul, sufletul, inima şi destinul maghiar. 
  
În zadar spiritul poetului arborează steagul alb al înfrăţirii şi al păcii, spiritele sure ale vulgului nu-l observă, nu-l văd, nici nu încearcă să-şi înalţe privirea spre turnul său din azur. Nici glasul lui Ady, nici al lui Jozsef Attila (din poezia „la Dunăre”: „Cumană a fost mama mea,/ iar tata de neam român,/ sau poate că săcui”), nici al altora n-a fost ascultat. 
  
Atitudinea şovină a adversarilor poetului, nu putea tolera oglinda adevărului ce i se punea în faţă şi care le vorbea astfel: „iată, noi seminţii asiatice, nici după o mie de ani nu ne putem adapta cu solul dunărean, cu civilizaţia europeană. La marginea Tisei ce căutăm noi oare? Valurile Dunării sunt paşnice şi domoale, în timp ce noi, cu temperamentul nostru ancestral, asiatic, le tulburăm cu sânge de orgoliu şi ură, jertfit de sabia noastră ridicată duşmănos împotriva neamurilor vieţuitoare în jurul nostru. Suntem un popor becisnic, cu poftă nebună de împilatori, de jefuitori ai bunurilor altora. Dreptatea noastră nu-i dreptatea umanităţii. Şi până când nu ne vom trudi cu înverşunare să ne lepădăm de aceste balasturi haine, nu putem pretinde nimic pe seama noastră în numele sfânt şi etern al adevărului. Nu, noi mănunchiul acesta de stăpânitori ai pustei panonice, încă nu ne putem mândri cu creştinătatea regelui Ştefan cel Sfânt, apa botezului pe noi încă nu ne-a purificat şi nu ne-a îmblânzit: sufletul şi inima noastră e încă năluca păgână arpadiană. O, naţie maghiară, dar până când, până când vei fi sâmbure de discordie, zălud, sălbatic, în această minunată, civilizată Europă, aici în bazinul dunărean, în acest câmp al fertilităţii, unde noi maghiarii în loc de spic preţios de grâu nu suntem decât hâdă şi nefolositoare neghină?!” 
  
Aşa vorbeşte oglinda adevărului, pe care poetul o ţinea neamului său în faţă: și poetul plângea, că neamul său e orb, e surd, meschin şi ignorant – şi în loc să-şi descreţească nepăsarea sălbatică de sub sprâncene şi să-şi topească ura în surâs roditor de pace, neamul orgolios şi neîmblânzit apucă oglinda de vrajă a poetului şi călcând-o în picioare o sfarmă în ţăndări, finaliza cu regret articolul său, Costa Carei. 
  
La vremea când se stingea Ady Endre, apăreau primele opere a unui alt mare filozof al literaturii române: Lucian Blaga care se angaja ferm: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, și cu alte cuvinte de împăcare a lumii de la satele din Ardeal, pe care Ady o dorea neînvrăjbită, cu toate splendorile ei accesibile spiritului comun, conţinea totuşi minuni, adică lucruri care au rămas dincolo de raza înţelegerii noastre. „Noi trăim prezenţa acestor minuni, ne bucurăm de ea, dar esenţa intimă a acestor minuni rămâne totuşi necunoscută inteligenţii noastre. Marginile lumii în care trăim sânt muiate în valuri de taine nepătrunse precum ţărmurile uscatului se scaldă în talazurile oceanelor fără fund”, era de părere gânditorul român. 
  
La 12 ani după Unire în presa de toate zilele, erau semnalate cazuri, mai ales în Ardeal, unde iredenta ungară, prin surde şi vane provocări, încerca să atragă luarea aminte a străinătăţii asupra unui presupus regim de opresiune a statului. Şi totuşi, cine trecea zilnic prin orice urbe putea lesne observa limbă hilară pe care o vorbeau unguri, funcționari ai statului român, și totuși unii caracterizau regimul regatului român „spiritul intolerant”. O mai fac și astăzi! Pe deasupra minorităţile, ieri opresoare, căutau să modifice Tratatul de la Trianon. Se omitea prezența publică, accesibilă și verificabilă. Arta, în majoritatea cazurilor, promovată din iniţiative particulare, încurajată sub forma subvenţiilor bugetare, producea mişcări frumoase. Mărturie stau toate acele trupe minoritare de teatru cărora le mergea mult mai bine decât celor românești şi care au trecut chiar la preluarea repertoriul românesc. Mai ales în Bucureşti, au fost aplaudate în fiecare iarnă două-trei piese maghiare. Prin reciprocitate, amintim numai alaiul de sărbătoare de la Budapesta, cu ocazia reprezentării unei piese semnate de Victor Eftimiu. 
  
Pictorii minoritari au expus la Bucureşti – s-au bucurat din partea publicului şi presei româneşti de o prezență cordială iar „Gândirea”, Aurora, Cele trei Crișuri, ș.a. îşi făceau un punct de onoare din a prezenta aspectele în speţă. Cunoştinţele literare dintre români şi unguri datează mai de mult. Așa de pildă în paginile „Luceafărului” (ediția de la Pesta), au apărut multe bucăţi din lirica maghiară, iar alte publicaţii au dat traduceri și portrete despre: Pelöfi, Iokay Mor, iar romanul lui Szabo, a apărut la Ciornei. În ungureşte au apărut traduşi o bună parte din Eminescu, Alecsandri, Coşbuc şi Goga. D. Zoltan Franyo, un excelent traducător, ziarist la Timişoara, a dat în limba maghiară, o bună antologie a poeziei româneşti începând de la izvoare. Acelaşi Franyo a dus la Bucureşti o carte imperială „Rumönische Dichter” care echivala cu o ambasadă în limba germană. Un maghiar, Géza Vágo, scriitor şi actor cu renume la Budapesta, traducea şi recita în faţa unor săli pline, ce era mai select în poezia românească. 
  
Pentru a nu știrbi cu nimic frumusețea relatărilor despre opera marelui poet maghiar Ady Endre, redăm opiniile semnatarului din rubrica „Cronică măruntă” a revistei „Gândirea”, referitoare la cartea „Sânge şi Aur”, cuprinzând versuri de Ady Endre, traduse în limba română de poetul orădean George A. Petre. Cartea care a apărut în condiţiuni tehnice de „mare sărbătoare”, în editura Cercului ziariştilor din Oradea, unde activa scriitorul traducător. 
  
Despre Ady Endre, acest mare liric maghiar, „se cunosc la noi puţine lucruri şi mai mult sub forma viorie a legendei. Câteva dintre poemele sale le-am citit în primii ani ai „Gândirii”, tălmăcite de Aron Cotruş. Ne obsedează şi acum un vers gelos al lui, citit atunci: „Câte femei frumoase şi toate-ale altora,/ Câte flori frumoase şi toate ale altora”. Într-o revistă germană, ne-amintim să mai fi întâlnit apoi nişte strofe insurgente. Poetul a făcut ziaristică şi inima lui a sângerat în faţa unor probleme sociale ce se puneau vremii. Dar nu acesta e Endre, a cărui activitate poetică se desfăşoară în peste zece volume. Ady e un liric pur, în ce are el mai esenţial. Un romantic, dacă romantism e, cum se spune, exaltarea eului, un tradiţionalist, prin forma corectă a versului şi obsesia străbunilor – dar mai ales un mare poet modernist, egocentric până Ia auto-zeificare, pasionat şi decăzut ca Baudelaire – o expresie nouă, aprigă, luminată de poemele atâtor imagini sugestive: „Din mii de dorinţe-amorţite, în fine,/ De ce să nu fie-o voinţă’n putere?/ Durerea maghiară, română şi slavă/ Mereu va rămâne aceeaşi durere./ De-o mie de ani, în adânc se ‘nrudeşte/ A noastră ruşine, amar şi tristeţe/ De ce nu urcăm contopiţi într’un tunet/ Pe-acea baricadă de gânduri măreţe?//” (Cântecul Iacobinilor maghiarii) – sunt strofele inspirate de harta hibridă a imperiului austro-ungar de dinainte de Sarajevo. Ady, după cât ştim, a militat mult pentru găsirea unei soluţii mai fermecătoare în ce priveşte tratamentul fostelor minorităţi de sub sceptrul Habsburgilor – acţiune de pe urma căreia a fost mult urgisit de către oficialitatea maghiară. De altfel, Endre era născut în Ardeal, la Sălaj. Poezia liminară care dă şi titlul volumului avea următoarele versuri: „Pentru urechea mea-i tot una,/ Că gem plăceri sau chinul plânge,/ Zorneşte aur sau curge sânge./ Eu sunt convins c’atăt e totul/ Şi e’n zadar orice tezaur/ Sânge şi aur, sânge şi aur./ În lumea asta, totul moare,/ Mărire, cântec, rang se stânge,/ Trăieşte aurul şi sânge./ Mor ginţi şi iar nasc din ruine/ Şi sfânt e bravul ce ca mine/ Mărturiseşte sânge şi aur…//” 
  
Endre e un mistic. Un misticism ciudat. Se pare că finalitatea artei e tocmai ideea de Dumnezeu pe care „l-a căutat cu trudă” – „Nu s’aude, nu se vede/ Dumnezeu e numai milă/ Uneori în noi răsună/ Ca ‘ntr’un clopot de argilă./ Dumnezeu cumva există/ În adâncul gândului./ Pentru el, sunăm din clopot/ Dar eu stau la stânga Lui.//” „Lazăr înnaintea palatului” e un poem tot aşa de bizar, precât e de uman. „Strămoşul Kaian”, de asemenea, o turburătoare evocare a Turanului, adevărata Nirvana a poetului care pentru contemporani găseşte uneori accente de ură ce iau forma apocaliptică a blestemului. A cântat cu accente aproape bolnave femeia şi are strofe Dumnezeieşti închinate mamei. În sfârşit, frumoasa poemă Din Eriu până’n Ocean, care dă şi măsura puterii de interpretare a lui George A. Petre care a avut de luptat cu atâtea forme şi construcţii noi ale poetului ungur. Ady s-a stins acum câţiva ani, încă tânăr, blestemat şi ridicat în slăvi ca orice mare poet. De curând, i s-a ridicat la Budapesta un monument. Cele câteva desene care însoţesc textul se datoresc pictorului maghiar Ruzicskai şi sunt, alături de execuţia tehnică, adevărate medalii de artă. Statuia pe care d. A. Petre i-o ridică lui Endre în limba română ne dă orgoliul de a fi anexat, din inima Ungariei, o nouă Transilvanie spirituală”, încheia prezentarea poetul N. Crevedia[16]. 
  
Preocupările ungurilor de căutare a originii, de identificare a „ungurilor răzleți” de prin Ardeal a constituit preocuparea catedrei de studiu la Universitatea din Cluj. Studenții, în cercetarea și practica de vară trebuiau să cutreiere satele pentru a-i depista pe „răzleți”. Stupiditatea nu era în identificarea celor risipiți printre alte neamuri nemaghiare ci idea unei catedre universitare! Și ce a urmat ocupației de după Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, e un capitol demn numai de primul ministru Teleki, care în numele „dreptului divin” considera că „principiul naționalităților nu are sens în Ungaria, căci maghiari suntem toți. Ungaria s-a caracterizat întotdeauna prin idea maghiară, nu prin rasa maghiară”[17]. Acele idei, erau de fapt, îmbrăcate în alte vorbe, continuau și justificau măsurile administrative de deznaționalizare, obstrucționarea cultural-spirituală a minorităților. Profesorul Hantoș Iuliu, scria geografia Clujului în care „ungur bun și geograf rău” considerându-i buni pe cei dispuși a falsifica geografia!, scria Dragoș Vrânceanu. Deși toți știau că ungurii erau minoritari în Ardeal, unii fabulau. 
  
În loc de încheiem supunem atenției studiului intitulat „Ungurii valahi” (Magyar Szemle XXXIX) apărut la Cluj sub semnătura profesorului Kászonyi Ferencz. Autorul zicea: „După mine, majoritatea românilor în Ardeal este doar o iluzie. Religia nu face pe nimeni ungur sau valah. În definitiv chiar limba nu e un indiciu distinctiv al unei naţiuni. Limba este şi ea doar o proprietate a unui popor printre multe altele. Ardealul s-a valahizat nu pentru că vitalitatea limbii române ar fi mai puternică, ci pentru că contingentul cel mai mare al populaţiei valahe din Ardeal l-au dat ungurii scăpătaţi în vremuri grele”. Şi savantul maghiar aseamănă acest proces cu acela prin care porumbeii de rasă devin porumbei domestici. „Există aşadar o seamă de unguri valahi, dovadă numărul mare al numelor de familie ungureşti la Români. Şi Kászonyi propune în locul hărţii etnografice o hartă statistică a numelor ungureşti singura valabilă pentru a putea aprecia caracterul unguresc al Ardealului. Perfidie fără seamăn! După ce prin organele sale administrative, prin şcoli şi prin toate instituţiile sale şovine, a tradus numele româneşti ale românilor sau a turanizat sunetele lor latine – căci există sonorități pentru care alfabetul maghiar nu are litere – acuma pe acest abuz de forţa cu care ne-au încălcat proprietatea cea mai nobilă (după ocuparea unei părți din Ardeal în 1940-n.n), perfidia ungurească construieşte teorii cu care să lovească tot în noi”[18], concluziona Emil Giurgiuca semnatarul respectivului articol. Ce comentariu mai este necesar? Originea comună de pe vremurile când solii trimiși de ducele „büské” (îngâmfat, arogant, trufaș – termenul le cuprinde pe toate – n.n.), la Voievodul bihorean Menumorut, care i-a primit ca pe uspătoi (musafiri), apoi le-a zis: „Spuneți lui Arpad, ducele vostru, că datori îi suntem că-i om străin și duce lipsă de multe, dar pământul ce-l cere bunei noastre voințe nu-l vom da niciodată”! Să nu fi auzit profesorul clujean de Gesta Hungarorum, Cronica pictată de la Viena, s.a. scrieri despre arborele genealogic al poporului strămoșului Kain, cântat de marele poet de pe Ier? Pământurile erau ale cnejilor, voievozilor, și deci ale românilor care l-au asudat cu truda lor. Că dinastiile regale maghiare, de-a lungul timpului, au avut descendențe „valahe”, pe care le ignoră, le-au maghiarizat, dar au rămas: Iancu de Hunedoara, Matei Corvin, Nicolae Olahus… 
  
Cu siguranță că profesorul Kászonyi la 100 de ani de la Adunarea Națională a românilor de la Blaj n-a cunoscut, ori a ignorat, hotărârile lor. Atunci poporul român din Transilvania vota pentru prima oară în istorie, cu unanimitate: „1. Adunarea aceasta se proclamă de adunare naţională a naţiunii române din Transilvania. 2. Câmpul acesta, pe care se ţine prima adunare naţională română din Transilvania, întru eternă aducere aminte, a acestei lucrări glorioase se va numi Câmpul Libertăţii pentru totdeauna. 3. Naţiunea română se declară si se proclamă de naţiune de sine stătătoare şi de parte întregitoare a Transilvaniei, pe temeiul, libertăţii egale. 4. Naţiunea română depune jurământ de credinţă către Împăratul, către Patrie şi către naţiunea română”. Aceste principii au fost urmate de jurământul depus de 40.000 mâna pe inimă i cealaltă ridicată spre cer și au rostit: „Eu, …….. jur în numele Tatălui şi al Fiului şi al Spiritului Sfânt, Dumnezeului celui viu, cum că voi fi pururea credincios împăratului Austriei și Marelui Principe Ferdinand I şi augustei case austriece. Amicilor Majestății şi ai patriei voi fi amic, şi inimicilor inimic. Ca român voi susţine totdeauna naţiune a română pe calea dreaptă şi legiuită şi o voi apăra cu toate puterile în contra oricărui atac şi asuprire. Nu voi lucra niciodată în contra drepturilor şi a intereselor naţiunii române ei voi ţinea, şi voi apăra legea şi limba noastră română, precum şi libertate a şi frăţietatea. Pe aceste principii voi respecta toate naţiunile ardelene, poftind egală respectare de la ele. Nu voi încerca să asupresc pe nimeni, dar nici nu voi suferi să ne asuprească nimeni. Voi conlucra, după putinţă, la desfiinţarea iobăgiei, la emanciparea industriei şi a comerțului, la păzirea dreptăţii, la înaintarea binelui, umanităţii, al naţiunii române şi al patriei noastre . Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi să-mi dea mântuirea sufletului meu. Amin!”[19] Fundamentală diferență între concepția ungurilor și a românilor despre libertate. 
  
P.S. Orice asemănare cu URA de la Ditrău, din zilele noastre, e pur întâmplătoare!? 
  
Col. r. Dr. Constantin Moșincat 
  
Oradea, februarie 2020 
  
________________________________________ 
  
[1]Gheorghe Sofronie, Pangermanismul și protecția minorităților, în Cele trei Crișuri, nr. 4, Oradea, 1923, p. 179 
  
[2] Ibidem 
  
[3] Idem, nr. 1 din ianuarie 1924, p. 2. Pentru detalii: Constantin Moșincat, La spargerea lumii: complotul de la Oradea, în curs de apariție. 
  
[4] Biserica și școala, nr. 43, 23 octombrie/5 noiembrie 1916, p. 318 
  
[5] Ibidem. Vezi detalii în articole din Art-Emis: George Nistoroiu, Arhitoleranţa românilor creştini uzurpă Adevărul ceresc şi pământesc (cazul Lucian Boia); Constantin Moșincat, Cele trei Crișuri la povața…„luminii Luminației”; Regele Ferdinand I – în prima vizită la Oradea,după marea Unire; Generalul H.M. Berthelot prima vizită în Ardeal după Marea Unire; Psihologia nostalgiei și… bietul afiș; 
  
[6] Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate – 16 state (inclusiv România) învingătoare în primul război mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins. Partea a doua (articolele 27-35) defineşte frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în secţiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România şi Ungaria). 
  
[7] Constantin Moșincat, Iredenta maghiară la granița de vest a României (1920-1940), Editura Tipo MC, Oradea, 2011. 
  
[8] Carol al II-lea, În zodia Satanei…, p. 42. Opinia regelui vis-a vis de tăria alianţei, dacă n-ar fi fost lăsată să cadă pradă Germaniei prin indiferenţă şi continui cedări ar fi fost un puternic pion al rezistenţei şi o pildă politică pentru întreaga lume. 
  
[9] Ibidem, p. 228 
  
[10] Hajdu Győző, Către intelighenția maghiară, în Certitudinea, nr. 48, din 24 septembrie – 8 octombrie 2019. În acele timpuri, din inițiativa și sub patronajul Reuniunii Culturale Cele trei Crișuri, apărea revista bilingvă „Aurora” cu scopul apropierii culturale dintre români și unguri. 
  
[11] Ibidem 
  
[12] Cele trei Crișuri, nr. 1 din ianuarie 1924, p. 2 
  
[13] Idem, p. 120. Vezi pe larg articolul în buletindecarei.ro 
  
[14] Dacia, nr. 1, p. 6 
  
[15] Costa Carei, Fenomenul unguresc văzut de poeții unguri, în Dacia, nr. 1, 15 aprilie 1941, București, p. 4 
  
[16] N. Crevedia, Ady Endre în românește, în Gândirea, nr. 7-8, septembrie 1932, p. 335- 366 
  
[17] Dacia, nr. 1, 15 aprilie 1941, p. 6 
  
[18] Emil Giurgiuca, Ungurii valahi, în Dacia, nr. 2, 1 mai 1941 București, p. 8 
  
[19] Emil Giurgiuca, Ziua libertății, în Dacia, nr. 3, 15 mai 1941 București, p. 6 
  
Referinţă Bibliografică:
Constantin MOȘINCAT - ADY ENDRE, POETUL DE PE IER / Constantin Moșincat : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3330, Anul X, 12 februarie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Constantin Moșincat : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Constantin Moșincat
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!