CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Cultural > Hermeneutic >  




Autor: Cira Anisoara Violeta         Ediţia nr. 2707 din 30 mai 2018        Toate Articolele Autorului

Apa - sau condiția femeii în lupta pentru fericire
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Anișoara - Violeta Cîra 
  
Apa – sau condiția femeii în lupta pentru fericire 
  
,,[…] et erit tamquam lignum transplantatum iuxta rivulos aquarum quod fructum suum dabit in tempore suo et folium eius non defluet et omne quod fecerit prosperabitur”. 
  
(Psalmul I al lui David) 
  
Al treilea volum de proză al Mirelei-Ioana Borchin, Apa, apare după Punctul interior (Timişoara, Ed. Excelsior Art, 2010) și Spre nicăieri (Timişoara, Ed. Eurostampa, 2014, roman în două volume, semnat drept coautor, cu pseudonim). Prefața, intitulată Proza Mirelei-Ioana Borchin sau reminiscența Paradisului pierdut, este semnată de renumitul scriitor Eugen Dorcescu. 
  
În general, există o vârstă la care devine imperios necesar să ştii cine eşti. Atunci începi să priveşti altfel spre tine, faci apel la Marele Creator, la Cel ce „te-a trimis în lumină” (L. Blaga), îţi reanalizezi relaţia cu EL, trecutul, prezentul, şansele la un viitor. Oare Mirela-Ioana Borchin a mers pe o cale greşită căutându-se pe sine, prin literatură, în ceea ce înseamnă pentru ea fericirea? Din punct de vedere literar, nu! 
  
„Dar, ceea ce singularizează cartea (Mirela-Ioana Borchin, Apa, Editura Mirton, Timișoara, 2016), ceea ce o impune, cu deosebire, ceea ce o face memorabilă, inepuizabilă, sub raport ideatic, semantic, compoziţional şi stilistic, este statutul ei de autodialog erotico-agapaic. Apa evocă, prin această surprinzătoare sinteză, şi deliciul aşteptării, al dăruirii, şi beatitudinea, şi extazul contopirilor (în privire, în gând, în duh, în trup), şi magia desprinderii nirvanice de prozaica ambianţă, şi dezastrul incertitudinii şi al absenţei.” (Eugen Dorcescu) 
  
Din momentul în care te apleci asupra acestei predoslovii semnate de ilustrul poet şi critic literar Eugen Dorcescu, universul creației autoarei ajunge să prindă un admirabil contur artistic. Domnia Sa face o incizie adâncă în straturile de semnificaţie, sondând fiecare amănunt elocvent şi scoţând la iveală nenumărate înţelesuri, la care nu ajunge decât un lector avizat, a cărui opinie este decisivă pentru evaluarea unei scrieri. 
  
Dacă romanul Punctul interior se axează pe obiectivitate, beneficiind de un narator exterior acţiunii, în Apa, instanţa narativă este schimbată, naraţiunea fiind de natură subiectivă. Mai mult, se poate pune aici chiar semnul egalităţii între naratoare, personaj principal şi... autoare. De aceea, premisa cea mai plauzibilă este aceea că, în cursul scrierii Apei, Mirela-Ioana Borchin își căuta secretul propriei ființe, simţindu-se presată de timp, maxima-i îngrijorare, declarată, fiind aceea că „... timpul vine ca un glonţ spre inima sa”. 
  
Din dorința de a pătrunde în chintesenţa prozei Mirelei-Ioana Borchin, încercând, totodată, să mă detașez (căci eu însămi sunt un personaj minuscul) de fluxul scurtelor povestiri, peste care nu se poate trece în grabă, fiindcă au marcat dramatic viața protagonistei, am constatat că mesajul uman, care le asigură conectivitatea, depăşeşte problematica luptei cu timpul şi chiar finalitatea cunoaşterii de sine. Surplusul constă în efectele pe care cartea le are asupra receptorului. Introspecţia feminină generează un coridor de oglinzi, în care Mirela, ca personaj, se vede în clar-obscurul amintirilor sale. Mai important decât reflexia propriu-zisă este însă faptul că îşi bulversează cititorul, determinându-l să se uite la el însuşi, să realizeze că face şi el parte din procesul, lung, tulburător, neîncetat, al oglindirilor. Asemenea descoperiri sporesc deopotrivă valoarea existenţială, împărtăşită în dialoguri, autodialoguri şi evocări, şi cea estetică, globală, a volumului. 
  
A fi în pas cu moda, a te implica în a face astăzi literatură modernă înseamnă, între altele, şi să aparții curentului postmodernist. Prin problematizarea cotidianului, dar şi prin stil, Mirela-Ioana Borchin se impune pe acest background. Soluţia sa este de natură formală: fragmentarea discursului narativ până la aparenta rupere a firului epic. La o privire superficială, fiecare povestire se recomandă individual, cum se întâmplă îndeobşte în proza scurtă. Numai că între aceste povestiri există legături foarte clar motivate, o continuitate de fond învingând diferenţele de expresie, pentru ca firul epic să subziste, ca o apă zbuciumată, care, pe alocuri, sparge digurile şi îşi inundă malurile. Nu ne miră sugestia că firul epic se derulează şi după punctul final. Povestirile sunt una. Viaţa nu se termină odată cu ele. Autodialogul XII semnalează o repornire… Ca o apă curgătoare, existenţa protagonistei îşi vede de drum… 
  
În cronica ce poartă titlul ,,Timpul ca un glonț”, Constantin Stancu se referă, succinct, şi la titlul volumului, subliniind forţa şi consistenţa pletorei de semnificaţii a simbolului acvatic: ,,Titlul este aparent banal, în spatele lui se ascund secretele femeii! Zbuciumul sufletului poate fi potolit lângă o apă, pe malul râului care îşi cunoaşte izvoarele. Apa poate curăţi fiinţa de zgura vremii. Mirela-Ioana Borchin nu o spune, dar înţelegi că simbolul transmite totul: Apa este elementul vital, dă viaţă. Apa lichidă este în căutarea vasului care să-i dea forma perfectă, să o desăvârşească. Lucrurile se liniştesc în braţele bărbatului. Femeia ia forma pusă la dispoziţie de Creator prin bărbatul ei!” 
  
Nicio apă fluidă nu îşi uită izvorul. În el stă nu doar germenele, ci şi puterea fluidităţii. În această logică, volumul se deschide cu o retrospectivă a copilăriei, cu amintirea unui spaţiu rustic, vag idilizat, predispunând la visare: ,,Aveam patru ani. În zori de zi, în pijama, am pornit spre lume. Doar de câini îmi era frică. Se năpusteau la garduri, se izbeau de porţi, de parcă n-ar fi fost pentru ei nicio greutate să treacă prin ele şi să mă sfâşie. Dar Bunica mă învăţase să vorbesc cu câinii răi. Şi, oricât de tare lătrau, şi oricât de fioros îşi arătau colţii, eu le spuneam că sunt fetiţă cuminte, „mă cheamă Mireluţa/ Şi mă duc la Bunicuţa...” „M-am oprit la Troiţă. Drumul de tractoare pornea lin, în pantă, spre un pod. O lume întreagă se desfăşura înaintea ochilor mei. Stăteam locului. Aşteptam să vină cineva, să mă ia de mână şi să mă ducă mai departe. Dincolo de şintărie. Dincolo de primul deal. Sau dincolo de calea ferată. Pe drumul spre Călacea.” 
  
Podul face legătura dintre fetița în ,,palton gri” și femeia matură, care e încă în căutarea iubirii, a sensului existenţei, întrebându-se, cu tristeţe, ,,când a trecut viața. Parc-a fost ieri. Ay, ay, ay, cómo me duele...” 
  
După nostalgia primelor acorduri, ne frapează inovaţia. Mirela-Ioana Borchin aduce în literatura română un nou concept, acela de autodialog. Asupra acestuia, Eugen Dorcescu ne atrage atenția în prefaţa cărţii: ,,Iar demolarea artistică a prozei (în înţelesul tradiţional, consacrat, de manual), fiindcă şi o atare componentă există în demersul scriitoarei, o realizează autodialogul – insolită inovaţie (care nu se confundă cu monologul interior, întrucât activează două voci distincte, două persoane separate: ea şi el), originală formă de introspecţie, de rememorare şi de analiză vie, dinamică, a existentului, specie literară, care, aparţinându-i, după cunoştinţa mea, şi terminologic, şi în fapt, îi poate asigura, ea singură, Mirelei-Ioana Borchin un loc în literatură…” 
  
Volumul include douăsprezece autodialoguri. Numărul 12 are o simbolistică structurală foarte puternică. Este de 3 ori 4, adică de 3 ori numărul organizării spaţio-temporale – patru puncte cardinale, dar şi patru faze ale lunii etc. De exemplu, sunt douăsprezece luni într-un an, câte seminţii în poporul lui Israel, câţi apostoli ai lui Iisus, adică ai limbii unice a iubirii. 
  
Într-o carte de dragoste, cum se dovedeşte a fi Apa, tema predilectă este declanşatoare de amintiri dintr-un destin contorsionat, readus în prezent, la vederea cititorului, chemat să ia act de fapte existenţiale cu ajutorul cărora să configureze profilul personajului-narator. Vivacitatea dialogurilor şi a autodialogurilor creează impresia că replicile sunt scrise în timp ce se produc. Mâna destinului face ca două voci distincte să se contopească într-o singură apă curgătoare, ca în imaginea paratextuală de pe copertă, care surprinde confluenţa Savei cu Dunărea, la Belgrad. 
  
În Visul întâlnim o iubire în care fiorii fricii de necunoscut se infiltrează în străfunduri sufleteşti. În vis li se arată, în mod repetat, îndrăgostiţilor, neîncrezători în şansa lor, perspectiva unei iubiri-agape (o dragoste înduhovnicită, dar, totodată, jertfelnică). O iubire ce implică jertfa sperie: ,,ACEASTA ESTE IUBIREA AGAPE. Parcă mi-ar fi înfipt un cuţit în inimă. Era vocea justiţiarului. A celui ce-mi privea povestea din afară. Am început să am frisoane. Îmi tremurau buzele, degetele, inima, de spaimă. Umblam prin întuneric, dintr-o parte în alta a camerei, ca într-o cuşcă.” 
  
Iubirea este pluridimensională. Ea acţionează asemenea săgeții arcului mitic, care străpunge persoanele din preajma eului. Philia este dragostea față de aproapele tău, față de prieteni. În povestirea Căderea legătura dintre cele două personaje este mai presus de orice durere. Împreună, trec peste durerile fizice, râzând și atunci când aproape nu-şi mai găsesc echilibrul. Echilibrul fizic. Cel sufletesc e grav afectat. Frica de cădere în gol e începutul nemilos al thanatofobiei. Într-o scrisoare către prietenul său Lucilius, Seneca încerca să-l facă pe acesta să conștientizeze valoarea vieții: ,,Plerique inter mortis metum et vitae tormenta miseri fluctuantur et vivere nolunt, mori nesciunt.” (,,Cei mai mulți se zbat nefericiți între teama morții și chinurile vieții și nu vor să trăiască și nu știu să moară.”) Cele două prietene se zbat să facă faţă oricărei situaţii. Ele vor să îşi învingă teama de moarte înaintând, depăşind orice obstacol: ,,Îmi tremură un braţ, îi tremură picioarele, mă doare un genunchi, care sângerează, o doare umărul, în care are o tijă, îi amorţesc picioarele, îmi amorţeşte capul. Toate, de la căzătură. Realitate iluzorie? Irealitate? Ce mai contează? Mergem.” Viața e o luptă continuă! 
  
O altă latură a iubirii Philia e cea reprezentată în Tinerii, unde autoarea arată că se simte acasă, ca în familie, în mijlocul studenților. Îi iubește, îi simte lângă ea și acolo în Aulă și atunci când îi vede mărșăluind sau aprinzând candele pe treptele Catedralei. Entuziasmul ei la vederea lor e tot o formă de iubire. O iubire care plutește în aer şi se împrăștie în univers. ,,Atât de frumoşi erau, atât de sinceri, atât de pătrunşi de respect, că-mi venea să îi iau pe toţi cu mine, ca să-i arăt Mamei. „Uite, Mamă, sunt ca ai noştri!” Plec alături de ei. Pe margine, ca să le las frumuseţea întreagă. Şi speranţa mea e, din nou, în cei tineri...”(p.126) 
  
La fel de drag i-a fost autoarei şi Domnul Marincaș: ,,Era un student tomnatic, cam de vârsta mea de atunci. La anul I predam Ortografie şi punctuaţie şi, ca să conştientizeze studenţii rolul semnelor de punctuaţie în text, le-am făcut o lectură model. Feedbackul lui a fost înduioşător: – Doamna profesoară, am fost acasă la mine în Sălaj. Duminică, la biserică, le-am citit fix ca dumneavoastră: cu virgulă, cu puncte de suspensie... Au rămas toate babele interzise...” Legătura pe care o are cu studenții Mirela-Ioana e una specială. Acolo, în Universitate, e lumea ei. Acolo se simte cel mai bine, în mijlocul celor „tineri”. Mai tineri decât propriii copii. 
  
În Inima de ciocolată este redată bucuria Mirelei de a comunica cu un copil autist, pe a cărui mamă o cunoaștea de mult. Ana i-a fost, pe rând: elevă, studentă, masterandă. Din compasiune, încerca să-l ajute la învăţătură şi pe fiul ei, Sebi. Imposibilitatea lui de a relaţiona îl făcuse să se închidă în camera sa, ca un sociopat. Universul lui era redus la minimum. Cu toate acestea, simțea nevoia să se facă iubit. Atât de pisicuța venită pe furiș la fereastră, cât și de profesoara de română. ,,Între timp, Sebi a făcut din saloane o inimă. Cu două degete a conturat o inimă şi deasupra pieptului său. M-a fixat cu privirea, urmărindu-mi reacţia. „Ai o inimă de ciocolată!” am ghicit eu. A dat aprobator din cap, arătându-mi-o şi pe cea de pe masă, oglinda inimii lui. Şi ochii săi mă întrebau provocator: „Mai refuzi acum, când ştii că e din inima mea?”… (Inima de ciocolată) 
  
Dragostea care îi unește pe aparținătorii familiei autoarei – storghi – este în afara oricărei îndoieli. Naratoarea revizitează toposurile copilăriei şi se încarcă afectiv, insinuând sentimentul unicităţii familiei sale, alcătuită din oameni aleşi, capabili de o devoţiune ieşită din comun faţă de cei pe care îi iubesc: Bunica (Focul, Fuga, Otrava), Bunicul (Pana de pescăruş, Bunul John, Moşii, Ultimul Pater familias), Mătușa Emilia, ea însăşi profesoară de română: ,,… Îşi făcea timp pentru mine, mă învăţa, mă însoţea la concursuri, pe post de antrenor personal, în orice localitate. Am fost cu ea prin ţară, la olimpiadele de Limba română. La Botoşani, mi-am pierdut un cercel şi am început să mă smiorcăi. Profesorul Gafencu s-a răstit neîndurător la mine: 
  
– Aşa-ţi trebuie, dacă vii la olimpiadă cu cercei şi cu mătuşă după tine!!! 
  
Tot cu ea m-am dus la examenul de admitere la facultate. Pe drum, am repetat Vasile Alecsandri. 
  
Îi ştia pastelurile pe de rost. A venit apoi, de la Carani la Timişoara, la toate examenele din sesiuni, cu o zi înainte, ca să-mi zică: „Baftă!” De când am intrat, ca preparator, la Universitate, a început corvoada participărilor la conferinţe. Nu m-a lăsat nici atunci singură, deşi eram măritată şi aveam copii. Cumpăra bilete de tren, cu 10 zile înainte, rezerva camere la hotel şi suporta, nu doar toate cheltuielile, ci şi toate emoţiile şi răbufnirile mele. În 2008, la o conferinţă internaţională de lingvistică, organizată de Academia Română, ne-am cazat la un hotel de lângă Casa Poporului. Pentru că telefonul îi era bruiat şi nu putea lua legătura cu mine, a venit să mă aştepte înaintea Academiei. Afară ploua. Am găsit-o, seara, printre maidanezii de pe platou.” (Mimi); Mama (Deschide, Mămică!); Tata şi Fratele (Dănuț, Fotografia, Focul). De exemplu, fotografia reflectă chipul tatălui, cu trăsături bine precizate. Portretul devine, din static, mobil, transgresează ficţiunea şi îţi penetrează sufletul şi mintea. Durerea pricinuită de moartea tatălui nu poate fi descrisă, ci telegrafiată, printre hohote de plâns: „Cum, a murit? E mort Sandu?!...” Dan tratează cu Bebe. Îl duce pe Tata acasă. Mama. Emilia. Copiii. Feţe ale durerii. Copiii întreabă cu ce mă pot ajuta. „Faceţi un album cu toate 
  
pozele lui Ţiţi. Să îl ţinem minte, aşa frumos cum era...” Nu m-am uitat niciodată la fotografiile acelea. Ale unui tânăr întotdeauna fericit. Care a trăit cu grabă. Zilele-i puţine. Dimineaţa nu mai fac cafea. Aştept să se trezească mereu cineva înaintea mea. Altfel, în tăcerea apăsătoare, aud vuietul din ziduri. Tânguirea Tatălui. După o săptămână de la înmormântare, îmi fac curaj şi intru în fosta lui cameră. Pe canapea, David, micuţul meu de 7 ani, juca şah cu... fotografia bunicului său. Atunci am priceput. Un hău s-a deschis sub mine, m-a înghiţit. Cădeam. Cădeam. Cădeam. Negru în faţa ochilor. Beznă. Prima mea adevărată întâlnire cu moartea. Primul meu Xanax. Copilului meu îi era dor de Tata. Şi eu nu puteam face nimic. Absolut nimic. El a găsit singur soluţia: o fotografie. Un petic de hârtie. Sfidătoare. Supravieţuitoare. Ce mai e Tata acum? Un pumn de oase. O fotografie. Acelaşi lucru. Materie anorganică. Şi viaţa asta, atât de dureroasă! Sufletul meu e bolnav cronic. Nu pot să mă uit la fotografii. Tata e prea frumos, ca să fie mort.”(Fotografia) 
  
În căutarea iubirii, pentru aducerea ei cât mai aproape, autodialogurile ne trimit în lumea intimă a autoarei. Din dorința supraomenească de a-l găsi pe cel visat, exact aşa cum îl visează, îl caută şi îl aşteaptă cu o răbdare de neînchipuit, încurajată de misterioase voci interioare. ,,Caut pe cineva din atemporalitatea mea: pe tine”. „Iar eu te aştept. Am o capacitate inumană de a te aştepta”. „Aşteaptă-mă.” (p. 27) 
  
,,‘Mă ajuţi să trăiesc’. ‘Şi tu mă ajuţi să trăiesc. Îţi dai seama câte milioane de trestii s-au dat la o parte, ca să ne facă loc unul lângă altul?’ ‘Trestii gânditoare’. ‘Miraculos! Ne-am ivit, fără nicio premeditare, ca trestiile în bătaia vântului, unul pentru celălalt’. «Din adâncimi de întuneric»... ‘Din memoria noastră, cu intuiţia noastră sublimă, ieşind din iluzia – efemeră, ca orice iluzie – a oricărei convenţii’. ‘Ca două fuioare de ceaţă, mai degrabă’. ‘Ce imagine! Asta e reprezentarea ta? Două fuioare de ceaţă răsărind dintr-un lac? Sau dintr-un râu? Cu trestii pe margine, în orice caz. Nu renunţ la melosul din trestii’. ‘E minunat, oricum. Ne avem unul pe altul’.‘O minte pătrunzătoare, capabilă să descifreze nevăzutele fire ale pasiunii (subl.n. – E. D.), precum Flaubert sau Tolstoi, s-ar bucura să ne vadă’. ‘Să ne revadă, poate...” (Autodialog I) 
  
Trestiile gânditoare sunt asemenea simbolurilor prin care a intrat în istorie clasicul francez al secolului al XVII- lea, filozoful și fizicianul Blaise Pascal, care, pe linie augustiniană, afirma: ,,Cuvântul i-a fost dat omului pentru a ascunde ceea ce gândește”. Diferenţa este că, în Apa, protagonista dă în vileag totul despre sine, inclusiv ceea ce „îi trece prin minte”, fascinanta polifonie ce răbufneşte în afară. 
  
Personajele Mirelei-Ioana Borchin nu sunt doar o creație pe o foaie de hârtie, ele au existat și există. Chiar și atunci când iubirea pătimașă, erosul, își face lăcaș, arzătoare, în sufletul însetat de apă ca un deşert şi nimic nu o mai poate zăgăzui. Singura fiind doar bobițele negre care se îmbină într-un volum scris într-o manieră ce amintește de Flaubert, cu o descriere amănunțită a gesturilor, a simțirilor. 
  
Puterea germinativă a cuvintelor, a frazei, a textului literar fac din Apa o construcție fără fisuri, o osmoză între realitate, fantastic și vis. Visul există de când lumea. Paradisul oniric este zugrăvit ca de un pictor baroc (Visul, Viața e un vis): „La fel m-am uitat şi în oglinda din vis. Am văzut linii multe, curbe, cercuri. Şi n-am priceput ce-mi arătau. Se risipeau, ca pe oglinda unei ape, ultimele-mi spasme de feminitate? Mi se arăta ce se întâmplă, ce urmează sau ce am de făcut? Cum aş putea pune în cuvinte acest mesaj? «Dispari...», «Vei dispărea.» sau «Dispari!»?...” (Visul) 
  
Semantica este unitară. Expresia e discontinuă. Autoarea caută să realizeze o delimitare între poetica suprarealistă și poetica visului, printr-un aparent joc de cuvinte, într-un paralelism sintactic: 
  
,, – Tu eşti partea cea mai reală a viselor mele. 
  
– Iar tu, partea cea mai ireală a realităţii mele”. (Superfluu) 
  
După multiplele conexiuni textuale, care imprimă unitate unei naraţiuni încărcate de dialoguri, de variate interacţiuni menite să consolideze iubirea erotico-agapaică, înălţată deasupra tuturor, deznodămândul este surprinzător: capitularea eroinei, în urma oboselii ei de a mai visa, de a se mai iluziona: ,,Nu voi vedea în niciun alt început decât un alt sfârşit. Ca ţăranul din vechime, care purta cu sine, oriîncotro s-ar fi dus, o lumânare, ca să nu moară, subit, fără lumină, voi fi mereu cu gândul că, în orice împrejurare, se poate ivi „ultima clipă”. Cum să nu mă doară amintirea dansului nostru? Cum o să-mi aduc vreodată aminte cu plăcere de acei paşi cuminţi din urma alor tăi? De trupul tău de înotător, invadat de un suflet de poet, de braţele, în care mă abandonasem cu ochii larg deschişi, ca să văd, în orice moment, şerpişorii zglobii din ochii tăi verzi? Nu îmi voi aminti nimic. Nu voi mai scrie nimic. Nu ne-a ieşit povestea. Ay, ay, ay, cómo me duele!...” 
  
Este real sau ficțiune ceea ce ni se relatează în Apa? Mirela-Ioana Borchin recunoaște că, la un moment dat, a trebuit să inventeze Castanul turcului, pentru a-i uni printr-un simbol pe Lucreția și Vasile, aşa cum Eminescu îşi plasase personajele îndrăgostite sub un tei, ori sub un salcâm. Dar tot ea dă mare credibilitate literaturii: ,,– N-ai încredere în literatură? Poţi avea cea mai mare încredere în ea. E ştiinţa ştiinţelor. Esenţializează şi comunică mai mult decât orice altă ştiinţă. De ce e Biblia considerată „Cartea Cărţilor”? Pentru adevăr. Cunoşti o mai mare operă literară? Cu mai multe figuri, cu mai mult simbolism, cu mai multă... adeverire??? Mi-am imaginat scena aceea de dragoste dintre Lucreţia şi Vasile. Cea de sub castanul turcului. Pe care mi l-am închipuit, desigur. În existenţa căruia, însă, şi eu, şi tu am crezut. Ei s-au îmbrăţişat, de fapt, sub ochii noştri. Un curent a trecut prin amândoi în aceeaşi clipă. Stăteau nemişcaţi, ca fulgeraţi de destin.…” (Castanul turcului) Castanul este lăcaşul unui spirit magic tăcut. Fructele sale, ca şi cele ale nucului, sunt considerate a fi păstrătoare ale înţelepciunii ascunse. 
  
Dintre toate personajele cărţii, se distinge iubitul protagonistei. El este unic şi secret. De aceea, nu i se dezvăluie numele. Îi este când aproape, când departe, pendulând între real şi imaginar. Mirela îl priveşte mereu cu admiraţie, ca pe un mare artist: 
  
,,Nicăieri nu e ca pe canapeaua din atelierul tău. Totdeauna desfăcută, acoperită de perini. Verzi şi albastre. Cu frunze galbene. În faţa ei, şevaletul. Pânza albă. Aş vrea să pictezi ceva. Să mă întind pe canapea şi să mă pictezi pe mine. Sau măcar perinile albastre. Sau vreo două valuri verzi. Paspolate cu alb. Ori un nufăr galben. Pe un pat de frunze verzi. Dar pânza rămâne neatinsă. Mă îmbii cu fructe. Cu caise. Cu ciocolată. Cu mentă. Cu alune. Îmi aduci ceaşca de cafea pe canapea. Fierbinte. Nu pot să mă ating de ea. Îţi sorb cuvintele. Mă scald în ochii tăi. Şi te înhaţ, ca să uităm de toate. Până în clipa aceea unică. În care îmi spui că mă iubeşti. În care îţi arăt că sunt a ta. Iar. Acum. Pentru totdeauna. Sărutări mereu reluate. Ca refrenul unui cântec fără sfârşit. Şi lenevirea pe canapea. Ca pe o punte de vas”. (Canapeaua) 
  
Întregul volum este pigmentat de culori, însă pregnant este galbenul, simbolul tinereții și al nemuririi. De la ,,frunzele galbene” la ,,nufărul galben”, pictat pe șevaletul de lângă canapea, sau la roțile avionului alb „ce aterizează pe gresia galbenă”, lumina cuprinsă în această culoare funcţionează ca o predicţie, ca o promisiune a fericirii. Galbenul e culoarea care prinde viață, e însuflețitoare, solară, raliată simbolurilor masculine. 
  
Într-una dintre numeroasele cronici la Apa, se abordează şi statutul personajelor din această operă literară: ,,Personajele nu devin „sclave” ale miturilor, nu ajung în pragul disperărilor iremediabile, atunci când cruda realitate le curtează, le arată toate feţele posibile: de la iubire la ură, de la viaţa ca „permanenţă”... până la boală şi moartea rudelor, fraţilor, părinţilor” (Valentina Becart, Peste fiecare piatră, trupul meu de apă, în „Banat”, III (XIII), nr. 1-2-3, p. 33-51). 
  
Mimi, Dănuţ, Tanti Lida, Unchiul Vanea; Doamna Profesoară; De Sfântul Dumitru; Bunul John; Magistrul, Mentorul meu nu are statuie etc. sunt evocări sensibile şi rafinate ale persoanelor care i-au călăuzit pașii scriitoarei spre o carieră didactică plină de satisfacții. Mirela-Ioana Borchin are un remarcabil talent al portretizării, surprinzând trăsături de personalitate nebănuite. De exemplu, Tanti Lida, prima ei învăţătoare, a avut capacitatea de a găsi antidotul amărăciunilor cotidiene, cauzate de decăderea soţului său, într-o fotografie: 
  
,,– Eu îl revăd mereu aşa. Nu e zi în care să nu mă uit la poza aceasta... 
  
Avea un zâmbet şi o demnitate, atât de fireşti, în gesturi, încât am înţeles că e gata să plătească acum pentru bucuria şi mândria de a fi fost cândva aleasa lui... Am ridicat din umeri. 
  
– Nu trebuie să vă scuzaţi. Poate şi eu aş face la fel, în locul dumneavoastră... 
  
– Nu m-ai înţeles. Îţi cer să-l ierţi şi tu, dacă poţi... 
  
De la învăţătoarea mea, am învăţat nu numai să scriu şi să citesc, ci şi să îndur şi să iert, atunci când viaţa mă încearcă în fel şi chip. Tanti Lida a murit tot într-o seară de toamnă. Fiul ei a găsit-o pe scaun, cu mâinile în aluat şi capul puţin aplecat. Frământa cornuleţe cu nucă...” 
  
Aroma cornuleţelor cu nucă, îmbietorul lor parfum, la vreme de toamnă, par să o fi întors pe autoare din drumul ei linear, să o fi făcut să se aşeze în faţa calculatorului şi să scrie despre viaţa sa, condimentată cu bune și cu rele, precum, odinioară, Marcel Proust, care, provocat de o madlenă, a pornit „în căutarea timpului pierdut”. 
  
Tanti Lida deschide seria evocării dascălilor, adevărate modele existenţiale, nu doar profesionale, pentru cea care şi-i aminteşte cu dragoste, cu admiraţie, dar şi cu – atât de rara – recunoştinţă. ,,Mi-am dorit să ajung dascăl, cu mult înainte de a afla că aceasta este o meserie. […] Am ajuns, la liceu, pe mâna Profesorului Mihai Gafencu, care nu mi-a fost doar profesor de română, ci şi diriginte. Ca el voiam să fiu. Să văd dincolo de rânduri, şi dincolo de lucruri, şi să am curajul să spun ce văd cu voce tare. Să ţin la distanţă lumea şi, totuşi, să pătrund în sufletul celor ce mă merită. Să am cunoştinţe, convingeri, dar şi umor (‘Căci am şi memorie, nu doar aspect de elefant’; ‘Şi mai bine trăieşti o zi ca vulturul, decât o sută de ani precum cioara’ etc.). Să ştiu toată literatura română şi toată gramatica, nu doar secţiuni din acestea. Să trăiesc toate rolurile personajelor din cărţi, dar şi rolul scriitorului. Să mă pun în context” (Bunul John). 
  
Viața și moartea merg mână în mână. Personajele intră într-un tunel al timpului și rămân în cămăruța aceea magică. Sunt, pe cât de fermecătoare, pe atât de tulburătoare, în evocările Mirelei-Ioana Borchin. După treizeci de ani, amintirea Profesorului Ivan Evseev, de la care a învăţat semiotică, îi dă fiori celei ce, în urma sa, predă această disciplină la UVT. Erudiţia personajului este direct proporţională cu drama. ,,În semestrul următor, a fost diagnosticat cu cancer de gât. N-am cunoscut om care să sufere mai mult şi să fie mai senin. În timpul facultăţii de filologie rusă, la Sankt Petersburg, ajunsese să citească şi 1000 de pagini pe zi. A terminat şef de promoţie, dar inima lui a dat semne alarmante, de surmenaj, şi a fost internat la un sanatoriu. Era cel mai tânăr şi mai răsfăţat pacient. Foarte curând, a intrat însă în atmosfera Muntelui vrăjit, care nu prevestea nimic bun. Inima sa a fost şi a rămas mai mare decât a omului obişnuit” (Unchiul Vanea). 
  
Cu Doamna Profesoară Doina Comloșan, naratoarea a avut o legătură aparte. Au scris cărți împreună. Dialogul profesional le-a apropiat, à la vie et à la mort, cum spun francezii. În spațiul mic și îngust al unui compartiment din acceleratul de Iași, naratoarea conversează cu un domn în vârstă, care, întâmplător sau nu, a cunoscut-o pe „Doamna Profesoară”, fiindcă i-a fost coleg de facultate: ,,Şi, într-adevăr, după câteva schimburi de replici, fără echivoc, rămân cu domnul în vârstă, ca unic partener de drum. Mijeşte ochii, să vadă titlul cărţii pe care o citesc. Receptarea poetică, îi spun, când pricep ce voia. „De asta se ocupa Mircea Borcilă”. „Da. El a scos Poetica americană, la Cluj, încă din anii ’80”. „Îl cunoaşteţi pe Mircea Borcilă?” „Nu numai din scris...” „Mi-a fost coleg de an la facultate!” „Înseamnă că aţi fost coleg şi cu Jean Pop”. „Cum nu! Sunteţi din Cluj?” „Nu, din Timişoara. Şi cu Radu Ciobanu aţi fost coleg”, continui eu. „Fantastic. Cum de-mi ştiţi toţi colegii?” „I-am fost foarte apropiată Doamnei Profesoare Comloşan”. „Doina Macavei! Doiniţa!... Tot aşa grasă e?” „Nu. Din păcate, nu mai este. Şi, înainte de a muri, a ajuns piele şi os”. „Doamne, nu se poate! Doina să moară?!!! Nu se poate! Ştiţi cum învăţa fata aia? Ştiţi ce minte avea???” „Ştiu ce minte avea. À la Descartes. Dar mai ştiu şi ce lecturi avea. Am avut sentimentul, când am văzut-o coborâtă în mormânt, că se îngroapă o bibliotecă”. (Doamna Profesoară) Dincolo de un portret memorabil, povestirea este un impresionant omagiu adus universitarului autentic. 
  
În articolul intitulat Interior existenţial şi recurs la realitate, din „Paralela 45” (3 mai 2016), scriitorul timişorean Ion Jurca Rovina considera că meritele Apei decurg din modul cum este concepută relaţia autor-personaj: „... persoana întâi devine nu doar vocea auctorială, ci şi personajul central. Un personaj feminin, aşezat, în dedublarea lui, sub spectrul unui discurs multiplu despre iubire, între real şi imaginar. Vis, sentiment. Incurs mintal sau chiar psihanalitic. Personajul este principala legătură între diversitatea povestirilor, cu trăirile lui în ipostaze ale unui timp parcurs cu experienţa vieţii şi cu oglindirile în propria fiinţă. [...] textele cuprinse în evocări, ca într-un jurnal autobiografic, cuprind alte întâmplări şi povestiri din climatul familial... sau din anturajul profesional [...] Apa, cred eu, este o carte de personaj, care, povestindu-se, se autodefineşte şi în existenţa cotidiană, şi în spaţiul şi timpul interiorităţii lui existenţiale”. 
  
E greu de spus ce primează în Apa: personajul sau tema, măiestria narării, a dialogului sau a evocărilor? Înclin să afirm că tema se subîntinde cu vigoare „fragmentelor” în care textul „se sfărâmă”, aşa cum apa se destramă în valuri, se împrăştie, se adună, văzându-şi mai departe de curgerea ei... 
  
Iubirea este ceva foarte greu de definit, dacă vrei să îi cuprinzi toate aspectele, amploarea, durata, sensul complet. Pentru autoare, aceasta este cea mai frumoasă emoție, cel mai nobil sentiment, chiar dacă simbolizează efemerul, iluzia sau este cauza unui nesfârşit şir de suferinţe. Ea îşi pune în dragoste toate nădejdile de împlinire – în profesie, în literatură și, mai cu seamă, în viaţă. Când scrii despre iubire, iubind în atâtea feluri, aduci frumuseţea vieţii tale în literatură. 
  
„Confluențe Literare”, 30 mai 2018. 
  
Referinţă Bibliografică:
Apa - sau condiția femeii în lupta pentru fericire / Cira Anisoara Violeta : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2707, Anul VIII, 30 mai 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Cira Anisoara Violeta : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cira Anisoara Violeta
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!