CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Recenzii >  




Autor: Cezarina Adamescu         Ediţia nr. 3705 din 21 februarie 2021        Toate Articolele Autorului

Cezarina ADAMESCU - ÎNCORONAREA POETULUI ÎNTR-UN TĂRÂM DE PARADISURI
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cristian Petru BĂLAN  
Secretul împlinirilor  
Editura STEF, Iași, 2021  
 
Puţini sunt autorii care se hotărăsc să destăinuie celorlalţi, secretul împlinirilor, al succeselor care i-au purtat de-a lungul anilor, din victorie în victorie. Poate dintr-o superstiţie, poate din alte considerente, majoritatea păstrează taina creaţiei lor şi ceea ce i-a determinat să persevereze, pentru a-şi desăvârşi creaţiile şi a le răspândi în lume. Unul din aceşti autori prodigioşi, este Cristian Petru Bălan, semnatar a numeroase lucrări de versuri, proză, eseistică, pictor şi sculptor român de mare impact în cele două ţări, România, ţara în care s-a născut şi America, ţara de adopţie.  
 
Volumul de faţă se circumscrie în aria poeziei clasice de care este ataşat autorul şi este cel mai recent din şirul generos de cărţi pe care le-a înnobilat cu propria semnătură. Chiar din primele versuri, autorul afirmă că l-au susţinut în demersul său liric, „luminile iubirii”, fără de care nu şi-ar fi putut desăvârşi opera. Călăuzit de aceste lumini care i-au adus raiul în suflet, poetul s-a lăsat copleşit de ademenirile muzelor şi artelor frumoase care l-au purtat pe tărâmul închipuirii şi al fanteziei, în raiul visat de creatori, pentru care se pregătesc asiduu întreaga viaţă. El vorbeşte despre suflete ferice, amoruri negre, cununi de-eternitate, ploi de nestemate care cad din înălţimi divine, îndrăgostiţii sunt scafandri-n fericiri, al căror prezent e un „imperiu de-mpliniri”, dar peste toate guvernează „puterile iubirii”. Amurgul e plin de „mistere sfinte”, „Eternitatea vorbeşte fără grai”.  
 
În acelaşi timp, poetul simte că zadarnice sunt toate în absenţa iubitei: „Nimic n-are valoare când simți singurătatea,/ Nimic nu-i fericire când n-ai cui s-o împarți!/ De-aceea fiecare să-și aibă jumătatea -/ E-o lege-a existenței și-i crimă s-o combați!” (Încoronări). Şi pe bună dreptate, pentru că iubita este, comoara, „cea mai râvnită fiinţă”, „candidă melopeie”: „În drumul meteoric ce îl parcurg în viață,/ Tu-mi ești busola ființei, căci drept mă-orientezi” (Încoronări). Atribute destinate iubitei, îl apropie pe autor de Eminescu, într-o suită metaforică demnă de marii poeţi ai neamului: „Din sferele iubirii mi-nspiri sfinte extaze/ Ademenind lumina și îngerii din zbor/ Care smulg din amurguri coroana lor de raze,/ Să-ți încunune fruntea, să li te-asemeni lor” (Încoronări).  
 
Cântând iubirea, adeseori, tonul este elegiac, un ton de romanţă veche, cu parfum de crizantemă. E tonul acelor menestrei care cântau serenade iubitelor sub balcon, la chitară, mandolină sau liră. De altfel, nu numai tonul, ci şi atmosfera şi cuvintele sunt specifice elegiei, cu note arhaice, uitate de vreme, ori îngropate în „troiene de nostalgii”: „răpitori nenufari”, „Gura ta-i un tezaur de-adânci fericiri”; ş.a. De altfel, toate versurile dau senzaţia că sunt scrise, plutind, zburând pe înălţimi ameţitoare, într-atât îl fascinează bucuria dragostei împlinite. Eufonia adaugă un plus la starea de bine plină de avânturi juvenile, pe care o provoacă iubirea, generatoare de poezie: „Orice poem îți scriu e-o caldă-mbrățișare/ Precum sub aripi ferme un vultur puiu-și strânge./ În mrejele-adorării, tu-mi ești celesta floare/ Sub raza lunii pline ce-n ochi ți se răsfrânge.// Noi doi am fost aleșii unui noroc divin/ Care-și împarte vraja cu-ofrande mari, bogate/ Cadou viselor noastre grefate pe-un destin/ Venind din sfere-nalte și binecuvântate.// Cu-mbătătoare clipe de-ascunse frământări,/ Te răsădesc în mine să-mi umpli universul.../ Mi-ești simbol nemuririi și simbol de-nălțări,/ Splendoare-ntre splendori; din tine-mi țes eu versul!// Tu, mândră ipostază a vieții iute-n zbor,/ Când stăm alături, timpul ne dă eternitate./ E-o lege a iubirii cu rol covârșitor/ Ce raza morții crunte să o curbeze poate.// Minunile trăirii nu-s simple plăsmuiri,/ Căci le-am gustat esența și-acum văd tot mai bine/ Și-apari mai sus de astre, de orice-nchipuiri;/ Ești chiar Virtutea însăși - și-ajuns-am greu la tine!...// Tu meriți ca să-mi fii Regină pe-a mea viață/ Și-ți dăruiesc tot tronul pe care stă iubirea,/ Să ții în mâini un sceptru zâmbindu-mi cu dulceață,/ Când eu-ți pictez portretul numit „Desăvârșirea”!”(Orice poem îţi scriu...)  
 
Versurile de dragoste ale acestui autor îţi deschid o dimensiune celestă, plină de miraje, iluzii şi dulci promisiuni: „Mi-s ochii inimii magnetizați de tine/ Și tot ce văd percep în dulci culori./ Chiar dacă ești la depărtări de mine,/ Te strâng mereu la piept cu-adânci fiori.// Te-nvălui toată-n razele iubirii/ Și cerurile ființei îți deschid -/ Din ele-mi cerni esența fericirii/ Prin ploi de aur sfânt și translucid.// Atunci când lângă mine vii aproape,/ Pâlcuri de flori se-ntorc și te privesc,/ Izvoarele-și măresc șoapta din ape,/ Iar trilurile-n codri se-ntețesc...// Atunci văzduhul își absoarbe norii/ Schimbându-se într-un senin dispers./ Și-acum pricep de ce mă ard fiorii:/ Căci cerul vrea să-ți scriu pe el un vers!”(Aluzii celeste). Totodată, aceste versuri dezvăluie calmul, nobleţea, candorile din suflet atât ale poetului, cât şi ale iubitei pentru că altfel, n-ar intra în aceste jocuri ale iubirii. Nu o dată apar cuvinte pozitive precum: speranţe, răsărit, văpăi, dulcile fericiri, „glorii și zori făr' de apus!”, flăcări de dorinţi, să fii ferice, şarul humii, etc.  
 
Versuri memorabile: „Atât ești de măreață, că umbra ta-i lumină...”; „Flăcărișul din poieni fremătă de-așa noblețe”; „...ajunse-a scrie-ades în limbi de flori de crâng”, ş.a.  
 
Licenţe poetice: „cu-a îngerilor coruri”; „cu-a lor ramuri fericite”;”cu armonii ce ne-a-ncântat”.  
 
Sintagme rare: „Timpu-nverigat”; „sifosele vieţii”.  
 
Şi o încercare de definire a poeziei: „Poezie, feerie - șir de slove-n nebunie,/ Simfonie fără note, dar cu taine creatoare,/ Fără instrumente, muzici, cer și ele armonie,/ Iar atunci când prinde aripi, peste tot ar vrea să zboare...// Sfinte râuri de iubire își revarsă-n strofe zboruri/ Clipocind în val de rime care izvorăsc din stele,/ Ne îneacă-n frumusețe și murim de dulci fioruri/ Prăbușiți în noi de farmec și de fericiri rebele” (Sfinte râuri de iubire).  
 
Meritul incontestabil al autorului Cristian Petru Bălan este acela că ştie să creeze atmosferă şi cunoaşte locul omului în Univers. Tablourile cosmice create de poet sunt cu adevărat remarcabile, el foloseşte metafora, hiperbola, personificarea şi alte mijloace artistice de expresie care te poartă în lumea nevăzută, locuită de fiinţe celeste: “Din înălțimi de gânduri scăldate în mister,/ Din undele-abisale dintr-un văzduh domol,/ Ți-adun mări de cuvinte, senzații ce nu pier,/ Să-ți torc prădalnici versuri din raze de simbol,// Ca să te-nchid în ele ca-ntr-un palat de nori/ De unde-n roi de vise în suflet să-mi domnești/ Și beat de-așa minune, să-ți fac un tron de flori/ Din rouă preacurată din slăvile cerești” (Din înălţimi de gânduri). Şi într-adevăr, acestea nu sunt altceva decât: „poeme de sfinte duioșii”.  
 
Aidoma personajului mitic Pygmalion, din piesa lui George Bernard Show, artistul Cristian Petru Bălan care modelează marmura, se îndrăgosteşte de lucrarea mâinilor şi fanteziei sale, o Galatea modernă, pe care o reînvie cu forţa creaţiei sale şi se îndrăgosteşte de ea. Tabloul este înduioşător şi aparţine romanticilor care s-au întrecut în descrierea femeii iubite. Toate acestea în poezia: „Frumoasa mea din stâncă”. Dar, învierea statuii se dovedeşte a fi un vis iar în zori, când toate se dezleagă, artistul îşi vede bucata de marmură neterminată, care-l aşteaptă să o şlefuiască în chip desăvârşit, aşa cum o văzuse în vis.  
 
În viziunea poetului, iubirea însăşi este un cosmos, dar şi un templu şi o cetate: „Iubirea e un cosmos cu galaxii umane/ Purtând în ea adâncuri de arderi infinite,/ Cu niște largi vibrații și absorbiri spontane/ Care-s esența vieții cu legi nedeslușite...// Iubirea e un templu cu trepte de lumină/ Ai cărui stâlpi de aur susțin simboluri sfinte/ Adăpostind speranțe ce doruri mari alină/ Atunci când juri iubire cu drepte jurăminte.// Iubirea-i o cetate de vise-înaripate,/ E-un loc al fericirii care dă veșnic roadă./ În ea-s comori ascunse și binecuvântate,/ Dar, fiind prea sus, doar unii ajung la ea s-o vadă.// Tărâm de blânde mituri și de dorinți aprinse,/ Iubirea omenească te-nalță pân' la soare,/ Cu vrăjile-i fertile transformă vieți învinse,/ Încât ologii-aleargă, iar unii-ajung să zboare” (Iubirea e un cosmos).  
 
Pentru Cristian Petru Bălan, slujitor credincios al artelor, cuvântul este prioritar, el are infinite nuanţe şi dezlegări. Aplecându-se asupra lui cu iubire, acestea i se dezvăluie în plenitudinea lor, astfel că le poate modela precum o lucrare de artă, cioplită, şlefuită şi animată pentru ochii celor care o privesc. Dar şi cuvintele îl ajută atunci când el le-o cere, învăluindu-l în atmosfera de taină a poeziei. Cuvinte precum: empireu, etern, evanescent, „mici galaxii prin ierbi”, aripi înstelate, un tărâm de paradisuri, cosmos algoritmic, întăresc această impresie. Şi tot cuvântul i-a servit drept scară spre cer: „M-ai împlinit umplându-mi spumoasa tinerețe/ Cu bucurii și-altare de nobile-nălțări/ Ce-s monumente-n suflet și-n trup necăruntețe,/ Putând stârni taifunuri ori triste scufundări.// Din glorioase fluxuri de voluptăți divine,/ Din zămisliri suave de vise îngerești,/ Mi-ai revărsat în sânge tot ce-i mai scump în mine/ Și-s mândru că-s stăpânul comorii care-mi ești” (Scară spre cer).  
 
Dar poate, cea mai frumoasă poezie de dragoste este: „Zbor”: Cu dulci candori de înger și vorbe diafane,/ Cobor eternitatea din ceruri când apari -/ Și-atunci n-am nici ambiții, nici gânduri suverane,/ Perechea mea pierdută te simt, căci asta pari!// Se-ncheie rătăcirea și căutarea lungă,/ Pe nimeni nu mai caut... Mi-ești universul tot!/ Visam izvorul vieții care tristeți alungă/ Și-acum, cu tine-n cosmos, chiar să plutesc eu pot!”.  
 
Intuitiv şi în aceeaşi măsură imaginativ, Cristian Petru Bălan se înscrie în aria lirică a marilor romantici care-şi cântă iubirea suind-o pe cele mai înalte creste, acolo unde doar îngerii ajung, bătând din imensele şi albele lor aripi. Este interesantă dinamica credinţei acestui poet: mai întâi îi cere lui Dumnezeu credinţa în divinitate, apoi iubirea cea lumească: „Iar eu la nimeni, la nimeni, niciodată,/ N-am jinduit nimic - splendori sau altceva..../ Dar azi lui Dumnezeu cer, drept răsplată,/ Întâi iubirea Lui, apoi iubirea ta!” (Cereri divine).  
 
În viziunea poetului, Credinţa şi Iubirea sunt cele două aripi care ne poartă spre cer: „Până-ntr-o zi când, sigur, simțeam că-s două goluri/ Și-s mari! Erau CREDINȚA și celălalt - IUBIREA.../ De fapt, sunt două aripi ce ne înalță zborul,/ Iar de-mi lipsesc din suflet, săracă mi-e trăirea!// Fără Credință, viața-i zigzag prin labirinturi,/ Cu mari intrări splendide, dar toate se înfundă,/ Căci ea e Farul vieții ce-n inimi dă alinturi./ Cei care o sfidează în bezne se afundă !// Iubirea-i o fiică a Credinței - și-i divină./ Ea e la fel de sfântă dacă-i adevărată!/ Ea-i marea fericire, de-i pură și deplină,/ Căci dragostea-i chiar viața - și-i binecuvântată!// Iubirea e regină pe cosmica natură:/ Ne-a zămislit fiorii din noi în mii de fețe,/ Ne-a îmbrăcat în taine cu-o mândră țesătură,/ Încât atunci când arde - dă vieții frumusețe...”(Golurile din suflet).  
 
Lupta dintre concret şi abstract, dintre realitate şi închipuire este o temă majoră în poezie, preocupându-l şi pe autorul de faţă: „E bine câteodată-n abstract a ne retrage,/ Să părăsim Terestrul schimbându-l cu Celest./ Legi noi descoperi-vom, căci sufletul le-atrage,/ Chiar dacă-ades, în creier, abstractu-i indigest.// Materia ne zdrobește cu-arome-amețitoare;/ Ea se impune, peste, uni, drept colateral,/ Cerând ca materialul să stea-n echilibrare/ Cu tot ce se numește domeniu spiritual.// Iar omenirea-ntreagă, de-a lungul de milenii,/ Sfidând această lege, mereu a tot pierdut/ Și va mai pierde încă, până ce-nalte genii/ O vor schimba pe drumul ce trebuie străbătut.// Abia atunci Pământul va fi un Cuib de Pace,/ Redevenind planeta ce-a fost un Paradis./ Atunci va fi modelul care oricui îi place:/ PLANETA FERICIRII - pe veci Supremul Vis!” (Supremul Vis).  
 
Un sublim „Imn al iubirii” l-ar face pe orice om să tresară, dacă ar afla de el. Iubirea e definită în fel şi chip şi e preaînălţată, aşa cum ne-a învăţat Isus Cristos, la rang de primă virtute: „Măreață, -apari din ceruri, din Lună, Soare, stele,/ Din Paradis, din codri ori din adânc de mare!/ Plutești pe-aripi de vulturi cu zbor de rândunele/ Și vii când ca Regină, când ca o cerșetoare...// Stăpâna vieții noastre, tu ești nemărginirea/ Urzind tristeți, speranțe și fericiri înalte/ Ori voluptăți fierbinți, dar ne-ai fost și jertfirea/ Ce face mii de inimi cu flăcări să tresalte.// Fidelă, cât de pură, tot ceri o răsplătire,/ Căci reciprocitatea e legea ta supremă/ Și-astfel dumnezeirea ne umple-ntreaga fire/ Sfințindu-ne prin tine cu sfânta ei emblemă.// Mărire ție, Înger de contopiri divine,/ Izvor de vieți, Iubire, misterios tezaur!/ Chiar Creatorul nostru s-a folosit de tine,/ Tu fiind liantul lumii, mai scump ca orice aur.// Te proslăvim, minune, sămânță-a nemuririi,/ Spulberătoarea urii și univers de pace,/ Scară spre-azur cu aripi, grandoare-a dăruirii,/ Te vom cânta de-a pururi cu imnuri ce-ți vor place!” (Imn iubirii).  
 
A doua mare secvenţă lirică se numeşte: „Trubadur pe scena ţării”. Un patriotism de rară spiţă românească reiese din poeziile din acest grupaj, cu atât mai mult cu cât, autorul, după aproape 40 de ani de la plecarea din ţară, o pomeneşte în fiecare clipă a existenţei sale şi nu se poate dezlipi de amintirea ei: „Muzeu de munți e Țara, cu-averi mari la vitrine,/ Cu codrii care cântă prin voci înaripate,/ Cu scene de istorii uimind pe orișicine,/ Cu așternut de aur chiar sub ruini uitate.// Cu-mpărătești podoabe a-ncoronat-o cerul -/ Și-ntreaga Românie e-o Operă de Artă/ A Forțelor Divine ce și-au plantat misterul/ Pe tot întinsul Țării... Ea cu mândrie-l poartă!// Tu, Patrie preasfântă, străvechi ținut de glorii,/ Știm c-ai putut să-nduri, prin veacuri, mii necazuri,/ Mii de dureri în valuri, că nici acum fiorii/ Nu ți-au trecut - și iată: vin altele-n talazuri!...// De-aceea azi, o Doamne, noi pumnii de țărână,/ Noi puși de Tine aicea, unde Ți-a fost poftirea,/ Îndură-Te de noi și Țara cea Română,/ Îndură-Te, Părinte, și DĂ-NE MÂNTUIREA!...” (O rugăciune pentru România).  
 
Autorul subliniază rolul poetului în apărarea ţării, implicat activ în primele rânduri: „Tu, Țara mea, te miri că nu-mi sfâșii dușmanii/ Pungașii de duzină, cei ce la colț pândesc ? -/ Nimeni n-a văzut vulturi vânând sus șobolanii/ Sau jos, să prindă șoareci ori muște ce roiesc...// Poetul și poporul pot fi temuți condori/ Cu gheare ce nu iartă, cu ciocuri de oțel -/ Când vor, ucid lupi, hiene și șerpi vătămători./ De sus, vin ca un trăsnet și jos fac un măcel!// Poeții dau alarma când Tu strigi și ne chemi./ Deci noi, vulturii Tăi, cu lupi vrem a ne bate!/ Dar ce se-ntâmplă, Mamă, că taci de-un car de vremi?/ Vaai! Ai căluș în gură și mâinile legate !!...” (Alarmă!) De altfel, el spune la un moment dat: „Slăvit-am Libertatea și Adevărul sfânt!”(Cartea de identitate).  
 
Şi o încercare de autodefinire: „Minunea tinereții mi-a tot fugit din vine,/ Dar azi înțelepciunea mi-e mai de preț ca ea,/ Căci Universul vast îl simt intrat în mine,/ Încât întreaga lume e-o mică umbră-a mea!”(Cartea de identitate). Dar în acelaşi timp, poetul recunoaşte că tot ce a primit, este de la Dumnezeu: „În caz că-i doar părerea ce mi-a dictat-o știința,/ Vă spun că-nțelepciunea mi-a dat-o Dumnezeu,/ Pe care unii-L neagă, dar le repet sentința:/ „MAI SIGUR EL EXISTĂ DECÂT CĂ EXIST EU!...” (Cartea de identitate).  
 
Trebuie subliniat că la acest autor cadenţa este perfectă, eufonia fără cusur iar normele prozodiei sunt păstrate cu sfinţenie. Cristian Petru Popescu este un practicant onorabil al poeziei clasice. Iar dacă adăugăm şi străduinţa de a creea rime rare, expresii inedite avem oglinda unui poet de marcă, foarte greu de egalat. El are generozitatea de a oferi şi unele îndemnuri, confraţilor poeţi dar şi cititorilor: „Deci poți să fii ferice și râvnei să-i dai viață,/ Chiar dacă-i beznă oarbă și-n jurul tău e fum./ Din aburii de-otravă, din flăcări, fum și ceață,/ A ta inteligență forțeaz-o pe-un bun drum!” (Cascade de nelinişti).  
 
Într-o sublimă încercare de autodefinire şi aflare a apartenenţei sale, poetul scrie: „E mare-nțelepciune a ști să fii mai bun/ În timpuri de restriște când toți se învrăjbesc./ Eu vin din vise-nalte în hăuri de surghiun,/ Prin ploi de mari iluzii și n-am drept s-amuțesc!// Flămând de adevăruri ce traversează zări,/ Viu, gândul meu absoarbe din cosmos galaxii/ Cu-atotcunoașteri vaste ce le-ntrupez în stări/ Ce descifrează taine ascunse de vecii.// Tot sufletul mi-e-n zbateri stârnite de nevoi,/ Căci tot ce-i bun se schimbă în aburi otrăviți/ Și neguri de tempeste turbate vin spre noi;/ Nu-ntreb de vreo scăpare, că toți sunt amuțiți.// Din când în când, pe ceruri apar mici subțiimi/ Și-s pure ca iubirea. Unii le văd în zori,/ Alții-n amurg, scăpate din rele-ntunecimi.../ „Sunt raze de speranțe”, spun mulți adeseori.// Toți vrem eliberarea din plâns și-nfricoșări/ Sau chiar un loc în care poți respira iubire,/ Având devizi: „Credință! Blândeți! Îmbrățișări !...”/ E-un viitor posibil, dar mai întâi: UNIRE!” (Semnificaţii).  
 
O altă secvenţă importantă se intitulează „Poeţii” în care autorul se referă la categoria respectivă per ansamblu, dar şi particular. Cu atât mai mult cu cât fenomenul poetic s-a extins peste măsură: „S-au înmulțit poeții și nu-s de noi departe./ Toți „bat la poarta vieții” visând eternități;/ Ei sufăr când pe dreapta și când pe stânga,'n parte,/ Sau sufăr mii de ofuri pe orișicare părți...// Nici n-ar putea să tacă de câte au în minte./ Tone de cărți s-ar umple cu ce-a scris fiecare;/ Toți vor să știm de ei, să-i luăm pe veci aminte -/ Și fiecare vrea să fie cel mai mare!// Nu-i rău că se întrec ca într-un meci cu strofe,/ Fiindcă noi, cititorii, putem să-i comparăm./ Unii scriu drept, chiar bine, dar alții - catastrofe!/ Și-n plus, le bagă-n cărți, iar noi... le cumpărăm./ Un cât de cât, și asta-i acolo-un beneficiu/ Ce-i dă, în plus, și-un nume plăpândului poet,/ Dar nu-i de râs, că unii-și repară deserviciul,/ Și după-un șir de chixuri, devin un demn Poet!// Nu-i simplă meserie s-alambichezi cuvinte,/ Să operezi cu rime, măsuri, ca-n farmacii,/ Și din cântarul minții să spui ce mai 'nainte/ Niciunul, niciodată, n-a scris așa magii.// Însă problema-i alta: că toți se cred dibacii,/ Toți vor ceva să-ți spună - și nu contează ce!/ Din cauza pădurii, nu se mai văd copacii.../ Când să-i citești de-a valma să dai de CEL CE E ?!” (S-au înmulţit poeţii). Din toţi aceştia, autorul speră ca într-o zi, să răsară, ca dintr-un bob de ghindă, un falnic stejar, care să se înalţe semeţ sub soare. Şi nu se putea ca în acest context, Cristian Petru Bălan să nu-l pomenească pe Mihai Eminescu. Cu acest prilej, autorul face o trecere în revistă a marilor genii poezice, de-a lungul veacurilor, începând cu Homer, Shakespeare, Goethe, Shiller, Beethoven, Hugo, Verlaine, Baudelaire, Voltaire sau Mallarme, care l-au inspirat pe geniul român. Dar, cu acest prilej, Cristian Petru Bălan se adresează şi epigonilor geniului eminescian: „Fără să vreți, voi Epigoni, o forță-n plus i-ați dat./ De-aceea unde-apare el, țâșnesc din stânci izvoare;/ Pe unde pasul i-a trecut, totul s-a-nnobilat -/ Și-astfel Luceafăru-a schimbat opera lui în Soare!” (Eminescu şi-ai lui epigoni străini).  
 
Multe poezii omagiale, printre care şi colaboratoarei sale, poeta Manuela Cerasela Jerlăianu, căreia îi face un portret admirabil la aniversare. Dar şi un lung poem reverenţial, intitulat: „Măriei Sale Eminescu”.  
 
O altă categorie de poezii poartă titlul „Durerile păgâne”. De data aceasta, autorul deschide succesiunea de versuri cu „Odă Creatorului nostru”. Poetul are viziunea unei lumi noi care se va naşte: „Mi-apare-o lume nouă când stau cu ochii-nchiși:/ E-abstractă, dar suavă și pare-adesea clară/ Sau ca o apă-n tremur venind în ochi de-afară./ Sub nori albaștri, stranii, de nimenea trimiși...// Mă-nalț în sus și iată că-n jos mă văd mereu./ Cu pași ușori de aburi, și-odată-mi ies în cale/ Castele mari de flori cu străluciri astrale,/ Apoi florile-s fluturi cu trup de minereu...// Mai văd curgând luceferi, cascade-n cânt de harfe.../ Iar eu zbor peste piscuri unde-s dureri-lumină.../ Chiar de-mi deschid scurt ochii, păstrez tot pe retină/ Și-ajung pe-o plajă caldă, pășind pe moi eșarfe...// Buiac, mă-ntreb cum somnul m-a prins o clipă-n plasă,/ Cum amețit de visul ce mi-a fost dat să vină,/ Mi-a-nlocuit realul, cu-o clipă și mai lină,/ Cu-o lume virtuală, ciudată, dar frumoasă...” (Mi-apare-o lume nouă…)  
 
Ca orice ins care gândeşte, poetul s-a întrebat nu o dată ce este omul, şi care este locul lui în univers, precum şi multe alte întrebări: “Nici osia din Univers nu-i fixă,/ Valsând ca un bezmetic titirez./ Și ea-i tot infinită și prolixă,/ Conform cu legi ce-acum le cercetez...// În jurul ei se-nvârt ca-n ochi de ape/ Puzderii de superbe galaxii/ Al căror număr cert o să ne scape/ Și-n veci de veci vreodată nu-l vom ști. L Galaxia noastră-i o clătită/ Din care astronomii-au și mușcat// Aflând că mai la margini - și nu-n centru! -/ A fost plasat acest Sistem Solar;/ Și-i bine-așa, c-altfel, tot epicentrul/ L-ar fi sorbit un black-hole inelar.// Păienjenișul infinit de stele/ E-un alfabet ce-l vrem mai descifrat,/ Deși-am aflat detalii despre ele,/ Tot mai avem destule de aflat.// Nu prea-nțeleg cum Creatorul nostru/ Tot Cosmosu-l crease pentru om,/ În care eu mă-ntreb care mi-e rostul,/ Că-n el sunt o particulă de-atom...” (Astronomie-n ceaţă).  
 
În acest capitol, cel mai mult, poetul are viziuni cosmice, escatologice, în care cei răi vor fi pedepsiţi aspru: „Un tragic univers în lacrimi ca-ntr-o vedenie de taine/ Răsare-ntr-un amurg himeric de gânduri deznădăjduite,/ Ademenind sufletul celor purtând o grea, cernită haină,/ Și-ncearcă-a inunda pământul cu valuri negre, otrăvite.// Din orice colț pândește răul și năvălește peste lume,/ Din roza vânturilor aspre ies șuiere vestind furtună;/ Firava rădăcină-a păcii e sufocată-n roșii spume -/ Supreme disperări gigante în suflete ni se adună,// Iar umbrele durerii noastre se strâng în negri nori pe ceruri.../ Cam astea-s ce vedem în preajmă; cam astea astăzi ni se-arată./ O, Doamne-i bine? Nu e bine, dar știm că Tu faci mari transferuri:/ Dacă ne-ntoarcem toți la Tine, atunci schimbi toate dintr-odată!” (Un tragic univers în lacrimi...)  
 
În viaţa poetului, alături de lucruri mărunte, banale, şi-a făcut loc INFINITUL, în doze mici dar substanţiale. Considerându-se un punct din cosmos şi cunoscându-şi propria dimensiune, el dă frâu liber şi gândurilor infinite şi de aici se naşte creaţia.  
------------------------------  
Cezarina ADAMESCU  
Membru al Uniunii Scriitorilor din România  
Scriitor şi critic literar,  
Galați, Făurar 2021  
 
Referinţă Bibliografică:
Cezarina ADAMESCU - ÎNCORONAREA POETULUI ÎNTR-UN TĂRÂM DE PARADISURI / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3705, Anul XI, 21 februarie 2021.

Drepturi de Autor: Copyright © 2021 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!