CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Manuscris > Fantastic >  





IOAN ŞI GNOZA
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
IOAN ŞI GNOZA 
  
Carmen Gigârtu 
  
_Crezi în îngeri? 
  
_Da, cred. Îngerii sunt fiinţe spirituale puternice care luptă pentru sufletele oamenilor. Ei ne sunt superiori şi au rolul de a ne proteja, de a ne apăra, de a ne veghea. In Biblie sunt menţionaţi trei îngeri: Mihail, Gavriil şi Rafael. 
  
Acum 2500 de ani Buddha spunea că viaţa omului este un şir neîntrerupt de procese fizice şi mentale care-l transformă pe om în fiece clipă. Eu cel de azi nu semăn cu cel de ieri şi nici cu cel de mâine. Cred în existenţa lui Dumnezeu, în îngeri, în nemurirea sufletului şi în minuni, pentru că eu chiar am parte de-o minune. 
  
_Ce minune? 
  
-Tu eşti minunea din viaţa mea. Oriunde am privi se află ceva din misterul divin. El este în floare, în firul de iarbă,în picătura de rouă şi în tine, draga mea. Există un mister divin din care se împărtăşesc toate. 
  
_Gândurile tale seamănă cu ale lui Plotin. 
  
_Interesant ce a spus Berkeley. El neaga existenţa lumii materiale în afara conştiinţei. 
  
_Există un spirit, o voinţă care determină şi din care izvorăşte tot. 
  
_Sunt o mulţime de lucruri pe care nu mi le pot explica. Doi oameni au acelaşi vis. Cum explici acest lucru? 
  
_Cineva crează visul acela şi-l trimite celor doi. 
  
_Aşa am gândit şi eu. Deci, unele vise nu sunt ale noastre, ci ale unui Anonim care vrea să ne influenţeze trimiţându-ne anumite vise şi gânduri. 
  
_Vrei să spui că nici gândurile nu sunt ale noastre? 
  
_Uneori aşa cred. 
  
_Asta înseamnă că nu suntem liberi, ci dirijaţi, că totul este planificat minut cu minut, secundă cu secundă. Începe să mă cuprindă melancolia. 
  
_Ştii, simt o chemare de dincolo de stele, de dincolo de Soare. 
  
Kant avea dreptate când spunea că atât senzaţiile cât şi raţiunea joacă un rol important în cunoaştere. Afirma că sufletul omului este nemuritor, are o voinţă liberă şi există Dumnezeu. 
  
Ciudat! Vrem să înţelegem Universul, pe Dumnezeu, dar nu suntem în stare să ne înţelegem pe noi înşine. 
  
Şi ,totuşi, "două lucruri umple sufletul cu mereu mai noua şi crescuta admiraţie şi veneraţie, cu cât mai des şi mai intens gândirea se preocupă de ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine."(Kant) 
  
-Cuvintele tale de ordine sunt: sentiment, dorinţă, trăire, dor, fantezie, vis.... 
  
_Sunt un romantic întârziat care încearcă să dea o interpretare personală existenţei. 
  
Când ascult Simfonia Destinului a lui Beethowen îmi dau lacrimile şi "lumea devine vis, visul devine lume"(Novalis) 
  
Mă simt atras de lumini, de umbre, de trecut, de frumos, de natură. 
  
_Natura e spiritul vizibil. 
  
_Aşa a spus Schelling, iar spiritul ar fi natura invizibilă. Spiritul universal este peste tot, chiar şi în om, în conştiinţă. Omul poartă în sine un întreg univers şi dacă se adânceşte în sine va putea descoperi misterul în infinitul conştiinţei sale. 
  
Esenţiale sunt alegerile pe care le facem. Acţiunile noastre se datorează de cele mai multe ori instinctelor"animalice" care se afla în natura omului zicea Freud. 
  
_Atâtea şi atâtea concepţii. Ce părere ai despre Darwin care a contestat actul de creaţie al lui Dumnezeu? 
  
_Nu-mi place deloc ideea că m-aş trage din maimuţă. Cred în actul creaţiei, dar nu ştiu dacă chiar Dumnezeu însuşi a creat omul sau a fost creat de alte fiinţe extraterestre sau intraterestre. 
  
Iar daca am fost creaţi de alte fiinţe cu siguranţă suntem în permanenţă monitorizaţi în evoluţia noastră. Nu putem şti adevărul. 
  
Am ajuns să nu mai cred în nimeni şi nimic. 
  
Mi-am dat seama că toţi manipulează şi duc omul în eroare, fie ei oameni religioşi, politici sau "de bine". Am ajuns să mă îndoiesc de toţi şi de toate. 
  
Avea dreptate Kierkegaard când spunea că palavrageala fără rost este cea mai importantă caracteristică a mulţimii. 
  
_Şi noi am pălăvrăgit fără rost, am pierdut timpul cu aiureli filozofice, în loc să ne ocupăm de lucruri mai serioase. 
  
Dar ce poate fi mai serios ca filozofia? 
  
_Concepţia unui copil. Mi-ar place să avem un copil al nostru. 
  
_Ioane! Într-o lume fără sens omul se simte străin zicea Sartre, iar tu vrei să-i dai un sens procreând ? 
  
_"Omul este condamnat la libertate"(Sartre) sau la sclavie? 
  
Vezi, fiecare a gândit în felul său. Orice om are propria lui filozofie. 
  
Omenirea se află în faţa unui schimb de paradigme. 
  
Au apărut diverse mişcări care militează pentru un nou stil de viaţă şi susţin că ne apropiem de o perioadă nouă în care se vor produce mari tranformări în conştiinţa oamenilor. 
  
Librăriile sunt pline de cărţi care sunt o adevarată aberaţie, aiureală, şi îndoctrinează omul cu noi oferte religioase. 
  
_Ce ai tu cu oamenii? 
  
_Nu am nimic. Dar aceste cărţi orbesc şi ameţesc pe sărmanii oameni însetaţi de mister. Fiecare om e liber să creadă ce vrea şi în cine vrea. Singur e responsabil pentru alegerea făcută şi nimeni altcineva. Mai bine să fii sceptic decât un naiv credul care cade în plasa întinsă de şarlatanii timpului prezent. Mă doare sufletul când văd cum oamenii sunt înşelaţi, amăgiţi şi manipulaţi. Dumnezeu vrea ca oamenii să fie liberi şi nu robi ai unui sistem filozofic, religios, politic sau economic. 
  
_Ioane, de unde ştii ce vrea Dumnezeu? Ai vorbit cu El ? 
  
_Nu. Nici măcar în vis. Dar raţiunea aşa îmi spune. Dacă Dumnezeu este o fiinţă perfectă, atotputernică, infinit de bună, de iertătoare, de iubitoare, cum spun majoritatea religiilor, şi nu seamănă cu zeii din vechime care erau vanitoşi şi plini de vicii, atunci e logic să vrea ca omul să fie liber şi fericit. 
  
_Ce părere ai despre religii ? 
  
_Mi-ai amintit de o întâmplare. Era de ziua unchiului meu Petrica B. Ne-am strâns mai multe rude, când apare un vecin îmbracat în roşu. Era înalt, slab, avea ochi albaştri şi părul negru. Purta ochelari şi avea ceva ce m-a dus cu gândul la un anumit guru celebru. S-a aşezat la masă şi a început să discute politică. Nu am ascultat nimic.Acest subiect îmi provoacă greaţă. Dar la un moment dat cineva îl întreabă: crezi că Iisus a existat cu adevărat? Atunci m-am mutat mai aproape de el, pentru că subiectele religioase mă incită. 
  
Îl întreb: Credeţi că religia este o formă de manipulare? El îmi răspunde:" Exact cum m-aţi întreba dacă paharul acesta e plin sau gol. Doar se vede destul de clar că religiile sunt o formă de manipulare. Aduceţi-vă aminte ce a zis Eminescu :"Religia o frază de dânşii inventată....". În lumea noastră toti vor să manipuleze, de la oamenii politici până la cei religiosi. Îi zic: religia este şi o formă de educare....Unchiul mă întrerupe şi-l întreabă:"Cristiane, dar tu ce religie ai?" 
  
Nu am niciuna, spune el. Întreb: Credeţi în reîncarnare? "Da, cred în reîncarnare". L-am privit în ochi vrând să descopăr ce se ascunde sub acel chip. El spune:"Puţini oameni au reuşit să mă privească în acest fel. Să stiţi că nu este adevărat ceea ce gândiţi acum despre mine". 
  
_Ce ai gândit despre el? 
  
_Că este un om care şi-a vândut sufletul diavolului şi-l întreb: Credeţi în spiritism? El zice:"Da,eu fac spiritism". Discuţia a continuat pe această temă. 
  
După ce Cristian a terminat de vorbit despre spiritism, unchiul Florin povesteşte: "Eram copil şi ţin minte că la noi acasă se ţineau sedinţe de spiritism. Casa noastră era pe o străduţă frumoasă din Bucureşti. Comuniştii au demolat toate casele şi în locul acela acum sunt blocuri. Aveam o vecină, tanti Florica care era tare drăcoasă , zicea la toată lumea că ea vorbeşte cu morţii. Venea la miezul nopţii cu câteva persoane, aprindeau lumânări, se aşezau în jurul unei mese rotunde ţinându-se de mână şi femeia începea să întrebe spiritul. Masa începea să se mişte şi o voce înfundată răspundea la toate întrebările Floricăi. Într-o seară am descoperit că spiritul care vorbea cu tanti Florica era chiar vecinul de peste drum, nenea Dumitru, care sta pitit şi îşi punea ceva pe gură ca nu cumva să-i cunoască vocea careva. După ce oamenii plecau, femeia îi dădea tatei câţiva banuţi pentru găzduire. Aşa se vorbiseră vecinii între ei să mai facă şi ei un ban pe seama naivilor, că era foamete mare atunci după război." 
  
Cristian zice:"Eu vorbesc despre spiritism autentic, nu despre înşelătorie". "Parcă mortul mai vorbeşte, astea sunt prostii "spune mătuşa Floreţ. "Poate vorbesc dracii şi nu morţii. De fiecare dată vine cel pe care-l chemaţi " 
  
"Nu, nu vine mereu. Depinde mult şi de starea sufletească în care te afli . Sunt mai mulţi factori care contribuie la reuşita unei sedinţe de spiritism. 
  
Unchiul Petrică zice: "Cristiane, parcă şi bunicul tău vorbea cu morţii. Mi-a povestit că la o şedinţă de spiritism l-a chemat pe Gheorghiu Dej şi acesta i-a spus: Du-te dacului ! E adevărat?" 
  
"Da, aşa mi-a povestit şi mie bunicul." 
  
Unchiul Gheorghe întreabă:"Creştinismul este în pragul morţii şi va apare o nouă religie?" 
  
"Ca orice religie care e impusă, mai devreme sau mai târziu va dispărea. Cu siguranţă va apare ceva nou care va semăna cu confucianismul", răspunde Cristian. 
  
_Recunosc că m-am distrat asistând la discuţia care se încinsese . 
  
_Nu ai încercat să-l convingi? 
  
_Nu. Eu nu încerc să conving pe nimeni de nimic şi respect opţiunile celorlalţi, chiar dacă nu sunt de acord cu ele. Orice om este un unicat şi are propria lui filozofie . Nu poţi să schimbi mentalitatea, credinţa cuiva. Omul te va asculta, poate din politeţe, dar va face ce-i spune inima sau conştiinţa şi nu ce-i spui tu. 
  
Oamenii sunt de două categorii vorba lui Raskolnikov, unul din personajele lui Dostoievski. Oameni obişnuiţi care au înclinaţia înnăscută să asculte şi să-i urmeze pe cei neobişnuiţi care "spun cuvântul nou" şi se cred înaintaţi, aleşi, care nu se supun legilor şi nimănui, chiar dacă în realitate sunt şarlatani, ticăloşi. Gloata, turma îi urmează şi le ridică statui chiar dacă sunt mai răi decât criminalii în serie. 
  
_Văd că ţi-a plăcut Crimă şi pedeapsă a lui Dostoievski. 
  
_Da, mi-a plăcut şi cine ştie peste câte sute de ani se va mai naşte un scriitor de talia lui.. 
  
-Ioane, crezi în gnoză? Crezi în religia mea? 
  
_"Oare poate, acum, credinţa ei să nu fie şi credinţa mea" 
  
_Nu vreau să-mi răspunzi cu o frază din Dostoievski. 
  
_Ce să fac dacă-l iubesc pe rusul ăsta ? 
  
A fost un mare scriitor şi un foarte bun psiholog. 
  
Mariana, te iubesc şi fac ceea ce vrei tu. 
  
_Nu vreau să faci ceea ce vreau eu, ci dacă simţi că gnoza este adevărata religie? 
  
_În ultimul timp am început să am alergie la religii, prefer credinţa. Sunt un om liber care te iubeşte ca un nebun. 
  
_Ioane,vreau un răspuns. 
  
_Nu cunosc atât de bine gnoza ta şi sunt o mulţime de gnoze. 
  
Este un adevărat arbore. 
  
Noi suntem ca două păsărele pe ramura unui copăcel. Dar arborele este uriaş, are zeci, sute, chiar mii de rămurele, iar eu vreau să le cunosc pe toate. Doresc să explorez nu numai ramurile, dar şi rădăcinile. Am mult, tare mult de studiat şi nici măcar nu visez să termin în viaţa asta. 
  
_Mulţumeşte-te cu rămureau pe care suntem. 
  
_O! Nu,nu...Eu vreau să ştiu.... 
  
_ Când vorbeşti aşa începi să semeni cu un gnostic. 
  
_Draga mea, uneori, cred că sunt un agnostic rătăcit şi pierdut, dar ştiu că împreună cu tine voi ajunge la liman.Totul este în transformare. Mentalitatea oamenilor se schimbă. 
  
Este timpul marilor schimbări, marilor paradigme, marilor treceri. 
  
Sunt conştient că la orizont apare ceva nou, indiferent că unora le place şi altora nu. Nu poţi să te opui mersului istoriei. Nu poţi să te opui evoluţiei omului. 
  
Calauzită de steaua ei omenirea va rătăcii înainte pe drumuri neştiute. 
  
De-a lungul timpului oamenii au luptat împotriva subjugării şi destinului potrivnic. Uneori au protestat, alteori s-au resemnat, dar întotdeauna au dorit să se înalţe, să se ridice din mocirla existenţială. Au iubit, au urât, au fost pasionaţi de căutarea adevărului, de dezlegarea enigmelor. 
  
Trăim într-o lume în care unii se cred deasupra restului lumii. Ei cred că pot controla, comanda şi manipula tot. 
  
Uită că "pământ eşti şi în pământ te vei întoarce"(Facerea) . 
  
Chiar dacă viaţa le este uşoară, frumoasă şi traiesc în lux şi bogăţii, tot în pământ vor ajunge şi hrană viermilor pământului. Nu are rost nici o mândrie, nici o trufie, pentru că totul este zădărnicie şi vânare de vânt. 
  
Doar iubirea este cea care-l înalţă pe om şi îi dă aripi să zboare până la cer şi dincolo de el. Omul cand iubeşte devine creator, inventiv, aproape un zeu. Sunt un om beat de iubire. 
  
_De ce spui asta? 
  
_Numai un om într-o astfel de stare se poate înşela asupra realităţii şi poate fi atât de nebun, de imprudent, capabil să se dăruiască pe sine în orice moment. 
  
-Pe cine iubeşti atât de mult, încât nu mai eşti în stare să vezi nici realitatea? 
  
_Tu, îmi pui o astfel de întrebare? 
  
_Ador când spui:"Pe tine te iubesc, Mariana !" 
  
_Pe tine te iubesc! Iubesc tot ce este frumos, nobil, înălţător. Iubesc vocea ta, mersul tău, zâmbetul tău şi urmele paşilor tăi. Iubesc energiile divine ale sufletului tău care sunt chemate să slujească oamenilor, binelui şi adevărului. Mereu am aspirat spre ceva care depăşeşte înţelegerea umană mărginită. Am năzuit spre ceva care este vrednic de a fi îmbrăţişat şi iubit cu toată căldura şi puterea dogoritoare a inimii. 
  
Întotdeauna am năzuit spre cer. Am privit spre el şi am vrut să-l îmbrăţişez pe Dumnezeu. 
  
Dumnezeu şi-a trimis Fiul, iar oamenii l-au batjocorit şi ucis. 
  
Sunt loial unei cauze nobile şi drepte. Nu ne este dat să fim sclavi, să îndurăm exploatarea, ci ne este sortit să luptăm pentru libertate. Cerului nu îi plac fricoşii, umilii, resemnaţii, ci curajoşii care rup lanţurile sclaviei, ignoranţei. 
  
Iisus a spus: “Căutaţi adevărul, adevărul vă va elibera”. Omul nu trebuie să fie robul nimănui. 
  
_Doar al Domnului. 
  
_Dumnezeu nu vrea sclavi, nu vrea jertfe, nu vrea temple, nu vrea osanale, ci vrea ca noi să fim Oameni buni, frumoşi, iubitori şi iertători. Iisus a venit să ne înveţe, dar câţi au înţeles? 
  
-Suntem însumarea energiilor cosmice. Prin noi curg şi se manifestă energii. Ioane, eşti sigur că mă cunoşti? Poate sunt egoistă cum zice bărbatul meu şi ţie ţi s-a năzărit să mă iei de nevastă, necunoscându-mă. 
  
Adevărul nu este uşor de suportat. Putem să descoperim că nu ne potrivim, că nu suntem făcuţi unul pentru altul, că nu avem ce vorbi, că nu ne simţim bine împreună. E uşor să cazi în capcana naturii, să faci copii şi să descoperi după un timp că totul s-a sfârşit. Un bărbat îl cucereşti foarte repede spunându-i cât este de frumos, de inteligent, de talentat....cum nu seamănă cu nimeni altul, cum îi stă atât de bine cu cămaşa roşie şi noua frizură de parcă ar fi un actor de cinema. 
  
_Şi el ca fraierul cade în plasă. 
  
_Femeile sunt prefăcute şi posedă foarte bine arta de a se ascunde. 
  
_Iar dacă vor să îndepărteze un bărbat ce trebuie să facă? 
  
_Să-l critice mereu şi ai să-l vezi cum pleacă cu coada între picioare, preferând-o pe cea care-l laudă şi-l aşteaptă cu şampanie şi lumânări aprinse. 
  
_Cum eşti tu, Mariana? 
  
_Sunt geloasă, posesivă şi nu uşor de suportat atunci când mă înfurii. 
  
_Visez să trăiesc cu tine o bucurie întreagă, o dăruire totală şi să ating fericirea. 
  
Uneori, mă simt rătăcit gândindu-mă că te-aş putea pierde. Nu aş suporta să te văd în braţele altuia. Vezi, am aceleaşi defecte ca tine. Sunt gelos şi posesiv. Mi-ai cucerit sufletul femeie-copil, cu sinceritatea, cu duioşia, cu tandreţea, cu generozitatea, cu puterea ta de iubire şi dăruire. 
  
Tu eşti floarea rară pe care vreau să o iau cu mine la Sibiu. Fetiţa mea, vino în braţele mele! 
  
Ioan o îmbrăţişează lipindu-şi faţa de a ei. O sărută de zeci de ori strângând-o puternic. Se luptase cu sine atâţia ani, conştiinţa împotrivindu-se acestei iubiri aproape obsedante, dar nu a rezistat impulsului lăuntric de a o căuta şi a-i spune adevărul. Stau îmbrăţişaţi privindu-se. 
  
_Mariana, îmi iei minţile. Flăcările iubirii mă topesc, ard tot. 
  
_Ardem, ne topim împreună şi devenim din nou puri ca la început. 
  
_Privirea ta îmi spune că vii de la începuturile lumii, din ceaţa veacurilor. Parcă ai fi o frumoasă preoteasă antică! Îmi eşti dragă, chiar şi atunci când te înfurii. 
  
_Am venit din trecut să-ţi eliberez sufletul şi să te-nvăţ iubirea. 
  
_Învaţă-mă iubirea! Tot ceea ce trăiesc cu tine mi se pare un vis. 
  
Mâinile lui îi mângâie spatele şi încearcă să-i desfacă fermoarul rochiei. 
  
_O să cădem în abis, o să murim, dacă mai continuăm aşa, Ioane. 
  
_Vreau să mor, dar împreună cu tine. Îngenunchează în faţa ei ca în faţa unei zeităţi sărutându-i picioarele şi mângâindu-i fiecare părticică. Iubirea îl înrobise, simţea că devenise dependent de ea. Pasiunea cărnii striga în el cu putere. Trupurile înlănţuite de dorinţă, de iubire, se unesc. 
  
O admira şi preţuia efortul ei de a se sacrifica pentru alţii. Mariana era unul dintre cei mai buni misionari . Credea cu toată fiinţa în ceea ce făcea. Avea emoţii pentru ea, mâine va fi rândul ei să ţină un discurs. 
  
O sărută pe frunte urându-i succes, spunându-i cât de mult o preţuieşte. 
  
_Aprecierea celui pe care-l iubesc este un mare sprijin pentru mine. 
  
_Poate sunt subiectiv, dar ştiu că eşti foarte bună în ceea ce faci. 
  
_Iubirea ne face să vedem totul în roz. Când iubim ni se pare totul bun, frumos, perfect. 
  
_Binele şi răul foarte rar apar în stare pură, de cele mai multe ori sunt amestecate şi relative. 
  
_Da. Nu ştii că mâine prietenul de azi te va lovi. 
  
_Sau duşmanul de azi, maine îţi va întinde mâna şi te va salva. 
  
_Ce crezi prin divinitate? 
  
_Puterile Universului care veghează asupra noastră. 
  
_Ce este spiritul? 
  
_Conştiinţa universală. 
  
_Crezi că va veni sfârşitul lumii? 
  
_Va fi un sfârşit al unei orânduiri sociale, dar nu al lumii. Lumea veche, care deja este putredă se va scufunda şi va apare o nouă lume. 
  
Dumnezeu nu va fi de acord să se termine cu specia umană, chiar dacă oamenii tind spre degenerare. În faţa Lui toţi sunt egali, toţi sunt copii ai divinităţii în care sunt forţe creatoare. Florile firave şi delicate ale iubirii, dragostei, încă sălăşuiesc în inimile multora 
  
Soarele se pregătea să apună peste cerul Indiei. Un sentiment de tristeţe, o nelinişte adâncă începe să pună stăpânire pe sufletul lui. Presimte că fericirea lui cu Mariana se va sfârşi. Simţurile nu l-au înşelat niciodată, dar acum speră să se înşele. Poate este de vină asfinţitul soarelui care-i dă această senzaţie de sfârşit. Poate că nu o să fie chiar aşa de rău cum îi spune inima. Se simte tare obosit. Mariana a plecat cu două colege, iar el o să se odihnească puţin. 
  
Adoarme şi visează că se plimba cu Mariana pe străzile frumoase şi curate ale Sibiului. Se opresc în faţa unei vile elegante şi impunătoare. El o invită înăuntru fiind tare fericit că şi-a adus iubirea acasă. Urcă scara în spirală, de lemn nuc, care îi duc într-un hol imens. Îi arată cele 4 dormitoare de la etaj, care erau decorate diferit. Într-o cameră totul era violet, de la draperii, covoare până la tapet.În altă cameră predomina culoarea roz, în următoarea domnea culoarea verde, şi-n ultima trona auriul. La parter era o sufragerie imensă cu un frumos şemineu alb. În stânga era o bibliotecă cu un birou foarte vechi cu incrustaţii, care părea nou, un hol, o baie şi o bucătarie. Casa avea două terase cu multe flori, o gradină cu mulţi arbuşti şi trandafiri. 
  
Mariana inspectează biblioteca şi rămâne surprinsă de ediţiile foarte vechi şi rare. Erau aşezate la loc de frunte Platon, Dante, Goethe,Tolstoi, Dostoievski,..... 
  
Ioan dechide ochii şi simte inima bătându-i puternic. O durere surdă îi sfâşie pieptul. Pe noptieră zăreşte un plic. Era scrisul Marianei. Îl deschide şi după ce-l citeşte spune: "Ştiam că se va întâmpla o nenorocire." Îi scria că Vasile a avut un grav accident şi ea va pleca cu primul avion în ţară.Când a venit la el dormea atât de adanc şi nu s-a îndurat să-l trezească. L-a sărutat pe constelaţia Orion de la baza gâtului şi el nici nu a simţit. Ioan avea nişte aluniţe care semănau cu constelatia Orion, iar Marianei îi plăcea mereu să le mângâie şi să le sărute. Se duce la baie îşi face un duş, aruncă hainele de-a valma în geamantan şi pleacă la aeroport. Ajunge în Bucureşti şi se întâlneşte cu Mariana în faţa spitalului, prabuşindu-se în braţele lui plângând. 
  
_O să moară, aşa au spus medicii! 
  
_Nu trebuie să crezi tot ce spun ei. Pe lumea asta se mai întâmplă şi minuni, trebuie doar să crezi. 
  
_Nu, nu mai are nici o şansă. A fost operat de cei mai buni medici, dar nu mai este nici o speranţă. Au zis că în câteva ore se duce. 
  
_Du-mă la el! 
  
Îl conduce la Vasile care era de nerecunoscut. Semăna cu o mumie egipteană. Nu i se mai vedeau decât faţa şi degetele de la mâini, tot corpul era numai bandaje şi respira cu ajutorul aparatelor. 
  
E în comă, spune Mariana printre lacrimi. Nu vede, nu aude, nu poate să mişte nici măcar un deget. 
  
_O să-şi revină.Linişteşte-te! 
  
Ioan se concentrează, întinde palmele deasupra capului lui Vasile şi spune : "Doamne, în numele Fiului Tău Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru noi, te rog trimite energia Ta vindecătoare în bolnavul acesta!" 
  
Plimbă mâinile peste tot corpul lui Vasile repetând mereu rugăciunea:"Doamne, Iisuse Hristoase ,te rog trimite energia ta vindecatoare în bolnavul acesta". După care lipeşte palmele de capul lui Vasile spunând aceeaşi rugăciune. Atinge uşor pieptul bolnavului deasupra inimii, după care îi ia mâna stângă în palmele lui şi-l strânge uşor de degete spunându-i: "Luptă! Fii învingător !" 
  
_ Mariana, te asigur că o să-şi revină curând. Să te rogi şi tu pentru însănatoşirea lui. Priveşte! Degetele lui Vasile încep să se mişte în palma lui Ioan. 
  
_Doamne ! Îşi revine! 
  
_În curând o să deschidă ochii şi o să vorbiţi. Te rog, iartă-l ! Te asigur că de azi va fi alt om. Eu o să plec la Sibiu. Dacă ai nevoie de ceva să mă suni. Acum, important este să stai lângă el, să-i fii aproape. Are nevoie de tine şi de toată dragostea ta. A fost un suflet rebel, dar se va schimba. Iartă-l! 
  
Ioan îl priveşte pe Vasile cu dragoste. Era slab, palid, iar buzele subţiri par a vrea să spună ceva. Ioan îşi lipeşte capul de fruntea lui Vasile concentrându-se. După un timp se ridică, îl sărută pe obraji şoptindu-i :"Iartă-mă!" 
  
O sărută şi pe Mariana pe frunte spunându-i:"Te rog, ai grijă de el! Să te rogi Fecioarei Maria, lui Iisus şi Sfintei Treimi! " 
  
Mariana vrea să-l conducă, dar el o opreşte. 
  
_Ioane, cine eşti? 
  
_Un nimeni, şi iese pe uşă. 
  
Era a treia oara când Ioan îşi folosea capacităţile cu care se născuse şi lua din ghearele morţii încă un suflet, întorcându-l la viaţă. Ştia din experienţă că în curând o să-i fie rău. Merge repede pe culoarele spitalului, când dintr-o dată începe să se împleticească ca un om beat. Simte că o să leşine. Reuşeşte să iasă din spital şi se îndreaptă spre parcul din faţa spitalului, aşezându-se pe iarbă. 
  
Priveşte cerul spunând:”Multumesc, Doamne! Iartă-mă, că am fost un mare păcătos! Am râvnit la femeia altuia fiind hotărât să o iau, dar se pare ca voinţa Ta este alta. Azi am înţeles că cel mai important pentru mine eşti Tu. Nici o femeie şi nici o iubire pământeană nu se poate compara cu iubirea Ta. Mă las în voia Ta şi fă cu mine ce doreşti. Am renunţat la Mariana. Nu sunt chiar atât de ticălos, încât să trec peste cadavre, pentru fericirea mea. Mulţumesc că i-ai mai dat o şansă lui Vasile. Va fi alt om şi o va face fericită pe Mariana. Experienţele trăite la limita dintre viaţă şi moarte schimbă mentalitatea omului pentru totdeauna. Aşa va fi şi cu el.Va fi o schimbare radicală. Mulţumesc, Doamne!” 
  
Leşină în iarbă. Pe lângă el trec oameni nepăsători. 
  
Mariana sta lângă Vasile şi privea cum se stingeau luminile amurgului. Încet, încet întunericul câştiga cât mai mult teren în lupta sa cu lumina. Femeia era copleşită de un sentiment de milă profundă pentru cel ce-i fusese soţ timp de peste 20 de ani. L-a iubit de când era o copilă. Cineva le-a făcut cunoştinţă şi s-au plăcut din prima clipă. Se întreabă :”Unde am greşit?” 
  
După 5 ani de căsnicie a simţit că Vasile este complet alt om. Când a descoperit că o înşeală a plâns, a suferit, iar odată cu trecerea timpului i-a devenit indiferent, străin şi ura acele momente când el o atingea, ştiind prea bine că venea de la amantă. 
  
Era soţul ei, dar ajunsese să-i fie scârbă să se lase atinsă de el. Se ducea în baie şi plângea, îi venea să vomite, se spăla în neştire şi îi era silă de ea însaşi că s-a lăsat pângărită de acest om. De multe ori se întreba prin ce traume trec femeile care sunt violate, dacă ea trece prin aceste stări groaznice. Repulsia faţă de el atinsese cote maxime. Prefera să-l ştie plecat în delegaţii şi să nu vină cu lunile. A vrut de nenumărate ori sa divorţeze, dar duhovnicul ei a sfătuit-o să nu despartă ceea ce Dumnezeu a unit şi să-şi ducă crucea, sacrificându-se pentru copil. 
  
De atunci nu s-a mai dus la biserică, iar după ce a cunoscut-o pe Olga a trecut la gnoză. 
  
Vasile afişase în ultimii ani un aer de mulţumire de sine, de înfumurare, iar ea avea o graţie naivă, plină de nevinovăţie şi de vioiciune. Au fost câţiva bărbaţi care i-au făcut curte, dar s-au izbit de un zid. Ea ura aceşti bărbaţi gălăgioşi, neruşinaţi şi se gândea la nevestele lor care au avut nenorocul să se căsătorească cu nişte hahalere. 
  
Când l-a cunoscut pe Vasile acesta era un tinerel de 20 ani, înalt, slab, cu nas acvilin, firav, cu trăsături neregulate, dar fine. Ochii mari, caprui, o priveau cu înflăcărare şi dorinţă. Părul castaniu- deschis şi vag ondulat îi acoperea fruntea şi îi da un aer îngeresc. Firea lui gânditoare şi paloarea acea o ducea la gandul că suferă din cauza ei. 
  
Ce mult l-a iubit! Trăsăturile aproape feminine, părul cârlionţat, acei ochi care o priveau drăgăstos, obrajii palizi care se îmbujorau când o stângea în braţe, vocea lui sfioasă şi subţire ca de domnisoară, când îi recita poezii de Minulescu au cucerit-o. A simţit pentru el simpatie, admiraţie şi iubire, ca în timp, toate acestea să se transforme în repulsie şi ură. 
  
Ce ciudată este viaţa! Cum timpul, viaţa, transformă sentimentele omului, cum se ajunge de la o mare iubire la o mare ură! La început în el găsea fericire, mângâiere, extaz, în ultimii ani a găsit doar suferinţă, lacrimi, deznădejde, disperare. Îşi aminteşte cum într-o seară erau în parcul Trivale şi priveau amândoi cerul acoperit de nori mari şi negrii. Norii erau purtaţi spre sud de un vânt puternic ce vestea apropierea unei furtuni. Timid i-a luat mâna, i-a sărutat-o, roşindu-se tot, în timp ce ei inima îi bătea într-un mod neobişnuit şi tare ciudat. 
  
“Ce frumos era atunci la început! spune în gând Mariana. 
  
Cum ascultam fermecaţi suspinele vântului în frunzişul des al copacilor şi ropotul picăturilor de ploaie ce începuseră să cadă! Pentru prima dată m- a îmbrăţişat şi toată seara mâna mea a rămas în mâna lui. Când eram gravidă am fost la munte şi el s-a urcat pe o stâncă uriaşă privind cerul învăpăiat de august. A început să strige ca un nebun:”Te iubesc, Mariana!”A venit la poalele stâncii unde eram şi a început să mă sărute şi să-mi spună cât e de fericit că în curând o să se nască copilul nostru. Şi-a pus urechea pe pântecele meu încercând să surprindă o mişcare a copilului, dar nu se auzea decât cântatul greierilor. 
  
Ne iubeam şi eram fericiţi. Uneori, cădea într-o visare dulce şi blândă recitindu-mi câteva versuri compuse de el, sărutându-mă, mulţumindu-i cerului că m-a întâlnit. 
  
A fost mereu nesăţios de viaţă, stăpânit de neastâmpăr, la fel ca un copil. Se purta ca un adolescent rebel îndrăgostit de verbul a fi, dornic de a şoca, de a ieşi mereu în evidenţă. Mereu era optimist, plin de încredere, curios, dornic de cunoaştere şi de a participa la toate cele ale lumii. Era stăpânit de o poftă nebună de viaţă, iar fiorul fiinţării îl cutremura şi aprindea în el o patimă înflăcărată şi iraţională. 
  
Epata strigându-şi fericirea sau indignarea. În schimb, eu devenisem opusul, preferam mai mult liniştea. Exista în el dorinţa de a călători, de a cunoaşte, de a vedea, de a gusta din roadele spiritului. 
  
Mereu a fost îndrăgostit de viaţă, iar eu mai mult de idei şi de natură. 
  
Când făcea declaraţii de amor devenea patetic, exuberant şi exaltat. Greşeala mea a fost că am iubit paroxistic, am spus mereu ce gândesc, am criticat şi m-am revoltat când a fost cazul. 
  
Căutam izvorul fericirii şi al adevărului, iar el căuta distracţia. Am ajuns să trăim în universuri paralele. Fericirea noastră a durat 5 ani. Într-o zi am aflat că soţul meu mă înşeală. A fost un moment groaznic. Sufletul mi s-a rătăcit în ţinuturi necunoscute. Dintr-o dată m-am prăbuşit într-o deznădejde cumplită. Simţeam că mintea se tulbură. Eram sfâşiată de gândul chinuitor că el iubeşte altă femeie. Intuiam că vroia să fie liber, să facă ce vrea. Într-o zi i-am spus :”Eşti liber, poţi să faci ce vrei, dar să nu-ţi uiţi datoria de tată.” De atunci viaţa mi-a devenit un lung şir de chinuri felurite şi de neîndurat. Când tristeţea m-a îmbolnăvit şi fizic nu numai sufleteşte am spus :”Ajunge! Gata!” 
  
Ca să –mi uit nefericirea m-am refugiat în muncă şi studiu. Am descoperit că multe femei sunt în situaţia mea. 
  
Când a apărut Ioan am descoperit că încă mai pot iubi, că nuanţele fericirii sunt noi pentru mine. Cum îmi spunea:” Am sentimentul că te cunosc şi te iubesc din vremuri primordiale. Iubito, fără tine sunt nimic, tu ai devenit cerul şi soarele meu. Aş vrea să trăiesc o veşnicie lângă tine. Cerul mi te-a trimis în cale să te venerez, să te ador ca pe o zeiţă. Prin tine Dumnezeu mi-a revelat iubirea sa. Tu ai devenit icoana vieţii mele, luminându-mă cu dragostea ta divină. Oare nu este o minune că eşti în braţele mele, că te iubesc şi mă iubeşti? Tu eşti miracolul divin din viaţa mea….” 
  
Am început iar să sper şi să visez la o viaţă plină de fericire. Eram hotărâtă să divortez, dar cum să-l părăsesc pe soţul meu, în situaţia care este? Ar fi inuman!” 
  
Razele soarelui mângâiau cu duioşie chipul slab şi palid al lui Vasile. Deschide ochii şi o zăreşte pe Mariana dormind pe scaun lângă el. Îi este ruşine, amintindu-şi comportarea lui . Unde era tânărul acela cu sentimente înalte, cu suflet mare şi generos? 
  
“ Când se va trezi Mariana o să-i spun adevărul. M-am trezit la realitate şi vreau să avem o viaţă fericită. Doar pe ea am iubit-o, celelalte femei din viaţa mea au fost trecătoare, neimportante. Dragostea mea pentru femei era doar ambiţie: bucuria de a poseda. În preajma lor mereu am avut un sentiment de atracţie dar şi de dezgust. Prostituata de pe stradă şi aşa zisa intelectuală rafinată au acelaşi zâmbet şi urmăresc acelaşi lucru. Prima este sinceră şi o face de nevoie, nu are cu ce trăi, iar cealaltă minte, joacă teatru, se preface că este frământată de sentimente înalte, nobile, alese, dar, în realitate se joacă, se distrează fiind o adevarată otravă pentru cel ce o atinge. Nu am avut de-a face cu femei de stradă. Întotdeauna am avut un sentiment de milă şi de silă când le priveam. În schimb, am cunoscut o mulţime de femei culte, care erau mai depravate decât prostituatele de rând şi se ascundeau sub o mască estetică, uneori poetică, bine studiată, câştigându-mi admiraţia. Astfel am căzut ca un fraier în mocirla desfrâului, nefiind capabil să deosebesc binele de rău. 
  
Ca toţi oamenii am avut în mine o latură întunecată. Uneori, am ascuns şi am reuşit să suprim acest lucru, dar alteori toate relele din mine izbucneau şi mă dominau. Am deschis propria-mi cutie a Pandorei şi mă ruşinez de ceea ce am făcut. 
  
E dezgustător! Îmi este ruşine de faptele mele. Nu mi-a păsat de sentimentele sincere, curate ale nevestei. 
  
Am fost un egoist ordinar.Nebunia viciului m-a dus în întuneric. 
  
Apa murdară în care mă bălăceam mi se părea limpede ca cristalul. Ce orb am fost! 
  
Am greşit de nenumărate ori. Ce o fi fost în sufletul soţiei mele? Mă va ierta vreodată? Mă mai iubeşte sau stă cu mine de dragul copilului? Este aici din iubire sau din milă? Nu merit iubirea ei. 
  
În femei vedeam un mijloc de desfătare, obiecte ale plăcerii. Ajunsesem să cred că fericirea omului stă în asta. 
  
Deviza mea a fost : ”Trăieşte clipa!” 
  
În sufletul meu era doar întuneric. Conştiinţa mea a dormitat ani buni,dar acum s-a trezit. Îmi este silă de cel care am fost până azi. Doamne, te rog ajută-mă ! 
  
Am găsit drumul, călăuzeşte-mi paşii de acum încolo. 
  
Constiinţa mea cere ajutor. Ai zis să ne rugăm în singurătate, în duh şi adevăr. Ai promis libertate celor înrobiţi, eliberează-mă din lanţurile viciului! Aş vrea să transformi omul imatur care am fost, în omul desăvârşit. Azi m-am născut din nou.” 
  
O adiere răcoroasă îl înconjoară. Ioan deschide ochii şi priveşte luna ce strălucea. Se simte tare slăbit şi ameţeşte când se ridică. Se controlează în buzunar, banii şi actele erau. A avut noroc. Nimeni nu s-a apropiat de el, cât a zăcut în iarbă. Cei care l-au zărit au crezut că este vreun beţiv. Se urcă într-un taxi şi se îndreaptă spre hotel să-şi ia bagajele. 
  
Telefonul sună şi Mariana îl anunţă fericită că Vasile şi-a revenit. Medicii i-au spus că este o minune. Aşa ceva nu au mai văzut. Vasile i-a cerut iertare pentru toate suferinţele pe care i le-a pricinuit şi i-a promis că se va schimba. 
  
Ioan îi spune doar atât : 
  
“Să ai grijă de tine şi mai ales de el. Are mare nevoie de iubirea şi de dragostea ta.” 
  
Priveşte trist la oamenii de pe stradă, care la ora aceea din noapte mergeau în cupluri, ţinându-se de mână, sărutându-se şi îmbrăţişându-se. Se gândeşte la întâmplările care i-au marcat viaţa, la povestea lui banală de iubire. Conştiinţa îi spune să renunţe la Mariana. 
  
Când iubeşti sufletul se predă în totalitate, trăieşti doar pentru a fi cu cea pe care o iubeşti. El trebuie să renunţe la femeia iubită. 
  
“Oamenii se iubesc, dar se şi despart, pretutindeni în lumea aceasta. El găseşte o alta, ea găseşte un altul şi o iau iar de la început. Poate să fie mai bine sau poate mai rău. Cine ştie? 
  
Viaţa fără iubire, fără Mariana, va fi searbădă, pustie, făra sens. Simt cum mă cuprinde un frig interior şi o înstrăinare de tot ceea ce este omenesc. Speranţa fericirii mele cu ea a murit. Mă prăbuşesc într-un abis insondabil. Viaţa nu mai are nici un sens. Inima îmi este în agonie şi sufletul un pustiu imens. Ea este a altuia şi va rămâne cu el. 
  
Ce nebun ai fost, Ioane!Ce nebun! Acum suportă suferinţa, durerea, care te sfâşie. Inima mea a îngheţat pe veşnicie. Totul mă lasă rece. Am căzut în abisul deznădejdii. 
  
Poate că este mai bine aşa. Să mor pentru o femeie? Lumea este plină de femei, dar ca Mariana nu este niciuna. Are un suflet de înger. 
  
Cred că am luat-o razna. Nu ştiu ce să fac…Mai bine mă duc să mă confesez, dar oare nu propria-mi conştiinţă e cel mai bun duhovnic? Nu ea îmi şopteşte mereu să fac ceea ce este bun, frumos, corect şi moral? Eu am fost un imoral, dorind ceea ce aparţinea altuia. 
  
Despărţirea de Mariana este sfâşietoare, iar eu mă las în voia Ta, Doamne. Doar Tu poţi să mă ridici din prăpastia disperării în care am căzut. Numai Tu poţi să-mi vindeci inima şi sufletul. Mă abandonez în braţele Tale, chiar dacă în adâncul sufletului tânjesc după braţele ei moi. 
  
Iartă-ne, Doamne! Toţi suntem vinovaţi şi nevrednici să-i îndreptăm pe alţii. Atâta timp cât în inima mea va fi milă, iertare şi iubire pentru duşmani, pot spune că încă mai sunt om. 
  
Poate că într-o zi altă iubire va renaşte în sufletul meu.O iubire mai frumoasă, mai pură, mai pasională.... 
  
Mă amăgesc singur. 
  
Voi mai putea iubi vreodată altă femeie? Cu siguranţă, nu. Mariana va rămâne unica şi marea mea iubire. 
  
La naiba cu femeile! Mai bine mă călugăream, dar nu aş putea sta închis într-o mânăstire şi să mă supun orbeşte unui regulament. Mai bine pustnic şi liber în mijlocul naturii. Nimeni nu-şi poate lega soarta de a altuia.Venim în lume singuri şi tot singuri o să plecăm. Fiecare este unic. Existenţa este unică şi ceea ce este pierdut, pierdut rămâne. Ar fi mai înţelept să nu mai filozofez atât. Dar poţi să trăieşti fără să gândeşti? Unii pot, dar alţii nu. 
  
Şi totuşi, fericirea este posibilă şi este aproape de mine. Doar să întind mâna, dar mai bine nu. Moral, bine, corect este ca eu să renunţ la Mariana, chiar dacă o iubesc mai mult ca orice pe lumea asta. Totul se va schimba. În Vasile s-a trezit conştiinţa şi eul său spiritual va străluci puternic. 
  
Eu trebuie să dispar din calea lor. Aşa este cel mai bine. O să mă lupt cu cel mai mare duşman al meu: tristeţea, dar într-o zi îmi va trece. Nimic nu durează o veşnicie, totul se schimbă, se transformă. 
  
Nori de toamnă buimacă se strâng pe cerul sufletului meu şi un vânt puternic încearcă sa împrăştie sentimentele mele. O voi putea uita vreodata? Nu. 
  
Pasiunile sunt zadarnice, conflictele inutile şi o nebunie să crezi că poţi fi fericit printr-o femeie. 
  
Simt nevoia acută să merg pe o potecă de munte, să fiu ameţit de mirosul brazilor, să aud murmurul izvorului, foşnetul frunzelor, să văd semeţia munţilor care întotdeauna mi-au dat forţa de a merge mai departe. În momentele grele mereu m-am adresat cerului, brazilor, munţilor, apelor, simţind că aparţin fiecărui element şi ele îmi dădeau mereu energie şi putere. 
  
Eu cel echilibrat, m-am pierdut în faţa Marianei. Fascinat şi tremurând de dorinţă mă năpusteam asupra ei ca un animal înfometat. Îngenuncheam în fata zeiţei iubirii mele cerşindu-i graţia. 
  
Acum am nevoie de linişte şi singurătate să mă regăsesc. Toamna din sufletul meu împrăştie frunzele şi florile iubirii. 
  
Cum să părăsesc această femeie care mi-a dat farmec, mister şi iubire? Şi, totuşi, trebuie să o uit. 
  
Valurile suferinţei mele se vor sparge de mal şi un nou val dătător de speranţă, de iubire divină se va naşte în sufletu-mi trist, venind din adâncuri neştiute, necunoscute, care mă va face puternic. 
  
Între mine şi ea se va crea o distanţă incomensurabilă. 
  
Vorba lui Marin Preda:”Distanţa care se crease, cu anii între noi era atât de mare, încât reproducea parcă în mic fuga spre roşu a galaxiilor, datorită expansiunii uriaşe a universului, îndepărtarea lor cu o viteză fantastică de bing-bangul iniţial. Nu cumva mă întrebai asta este legea universului nostru sufletesc, a apariţiei şi apoi a îndepărtării unui sentiment a fugi lui ţicnite spre roşu de locul şi de omul care i-a dat naştere ? Mai degrabă sminteala e în adâncuri, în micul şi nu în marele cosmos, acolo unde nu mai există cauză şi efect, unde se crede că nu mai există nimic şi totuşi există, unde gândul încetează ca gând îndată ce s-a manifestat şi se transformă în stare “.(Cel mai iubit dintre pământeni) 
  
Ciudat! O bucurie stranie mă cuprinde. O forţă misterioasă mă copleşeşte. Încep să cred că viaţa omului este o adevărată aventură a cunoaşterii de sine. 
  
Sunt un om care nu poate să trăiască fără iubire. Mariana va rămâne de-a pururi mireasa sufletului meu, chiar dacă aparţine altcuiva şi nu am să o mai văd niciodată. Toţi am primit darul de la Dumnezeu: de a exista, de a fi. Deci, orice om are dreptul la iubire, fericire, cunoaştere a lumii şi a misterelor universului. 
  
Iubesc soarele, stelele, muntele, marea, şi mai ales pe Tine, Doamne. “ 
  
Un fluturaş frumos colorat se aşezase mândru pe o petală de trandafir, iar Marina, sora lui Ioan îl urmărea cu privirea. 
  
Era o femeie frumoasă, înaltă, slabă, cu părul lung, drept şi mătăsos de culoarea aurului. Ochii mari, negri, contrastau cu tenul alb ca florile de crin. Erau iscoditori şi emanau o duioşie aparte. Buzele uşor senzuale, frumos conturate trădau bunătate şi seriozitate. Iubea cu candoare oamenii, frumosul, iar natura o fascina. Era o fire liniştită, visătoare, dar avea şi momente când devenea exuberantă. 
  
Când o priveai aveai senzaţia că din fiinţa ei radiau raze de lumină, că mii de aurore o înconjoară. 
  
Şi, totuşi, dacă te oglindeai în acei ochi, descopereai o mare tristeţe. Doar când privea cerul, vreun firicel de iarbă, frunzele unui copac sau o floare, acea tristeţe dispărea, fiind înlocuită de o lumină şi o bucurie stranie. Sufletul îi era plin de o mare iubire imaculată nepământeană. Suferea nostalgia cunoaşterii. Avea însuşirile unui mag, vindecător, exorcizator. Ai fi tentat la prima vedere să crezi că se îndeletniceşte cu practici magice, hipnotice, spiritiste, ceea ce este total fals. Ea se născuse cu o sensibilitate aparte. Lumea, universul, i se păreau magice şi căuta să le înţeleagă, să le cunoască. Vorbea cu pietrele, florile, apele, vânturile pe care le iubea şi uneori se contopea cu ele, devenind şi ea piatră, floare, apă, vânt. Descoperise că taina Universului stă în revelaţia iubirii. Aflase că iubirea este principiu de bază al cosmosului şi din ea izvorăşte totul. Ajunsese la o deplină stăpânire a trupului şi a spiritului. 
  
Mereu descoperea drumuri noi care o duceau pe tărâmuri necunoscute. Intuia că la adevăr se ajunge pe o cale sau alta, iar ultimul adevăr este iubirea. Învăţase să renunţe la cele lumeşti şi o fericire stranie o cuprindea când contempla absolutul. Era iniţiată în Eros, dar şi în Thanatos. Era plină de armonie, fiind în acord cu simfonia universului. O lumină puternică îi strălucea în ochii întunecaţi ca mura câmpului când contempla cerul, norii, soarele, stelele, luna, lumina. Percepţiile simţurilor năvăleau ca un val multicolor acoperind-o în mii de nuanţe strălucitoare. Se juca cu forţe necunoscute omului. Aduna şi armoniza culorile risipite ale spiritului, în sufletul ei simplu, calm şi pios. Inima îi era plină de iubire şi credinţă. Exista înăuntrul ei un tainic imbold ce creştea mereu, îndemnând-o spre cunoaştere, ştiind că va descoperi splendori nebănuite, necunoscute. Pentru ea, natura era un templu misterios în care găsea miracole. 
  
Adora să rătăcească prin munţi, păduri, umplându-şi inima de linişte, azuriu şi verde. Eul ei plutea peste abis şi sublim căutând mereu divinul. 
  
Acum era în gradină şi-l aştepta pe Ioan. Îşi ridică privirea spre cer şi un vânt puternic începe să bată, aplecând crengile copacilor. Ridică braţele, murmură ceva şi se roteşte părând că dansează cu vântul, care pe loc se potoleşte. Se aşează pe iarbă şi mângâie cu privirea un firicel de iarbă. Se apleacă spre el şi şopteşte:”Te iubesc, firicel drag”. 
  
Ochii devin violeţi şi întreaga sa fiinţă părea dusă în altă lume. Radia lumină, puritate, gingăşie şi o fluiditate ciudată. Când privea o piatră, o bobiţă de rouă, unda unei ape, o floare, se metamorfoza. Era ca o vrajă care o cuprindea. Atunci ea pătrundea în alte lumi pe care le explora cu o curiozitate de copil. 
  
Marina era o fire singuratică. Ea nu avea nevoie de cuvinte pentru a comunica, putând patrunde cu uşurinţă în mintea omului citindu-i gândurile. Pentru oameni simţea o mare milă, înţelegând că majoritatea sunt conduşi de animalul din ei. I se păreau puerile, sterile şi inutile, toate discuţiile oamenilor. Era preocupată de cunoaştere, dar mai ales fascinată de lumea naturii. 
  
Aude ca prin vis:”Marina, ieşi din universul firicelului de iarbă şi îmbrăţişază-mă!” Se ridică brusc şi fericită se aruncă de gâtul lui Ioan care o strânge la pieptul său spunându-i:”Mi-a fost tare dor de tine,” şi o sărută pe frunte. Ea îl ea de mână şi face o piruetă în jurul lui zicându-i:”Se pare că în India ai răbdat de foame. Ştiu că ai reuşit să ridici vălul lui Isis, dar pe cine ai văzut?”. El privind-o cu multă dragoste răspunde :”Pe mine m-am văzut. Nu mă cerţi că iar am schimbat destinul unui om?” 
  
“Nu, pentru că te înteleg şi gândesc la fel ca Ion Agârbiceanu:”Pentru mine, cea mai înaltă frumuseţe omenească e frumuseţea spirituală, armonia şi desăvârşirea vieţii spirituale. Şi lupta cea mai de preţ e lupta pentru această desăvârşire….Şi m-a încântat mai ales lupta dată de omul conştient pentru ca în el să biruie binele asupra răului, poruncile superioare ale vieţii asupra instinctelor oarbe. Această luptă m-a impresionat poate şi mai mult decat un peisaj frumos, un apus sau un răsărit de soare, sau un cântec frumos”. 
  
”Ioane, este ceva ce nu am înţeles,”şi se face nevăzută. 
  
”Marina, nu-mi place când faci asta.” Apare lângă el şi-l întreabă: “De ce nu i-ai vorbit niciodată Marianei despre gnoza noastră?” 
  
Ioan o ia de mână, o priveşte trist spunându-i:”Surioară, fratele tău geamăn este conştient că oamenii nu sunt pregătiţi pentru acest adevăr, pe care nici noi nu-l cunoaştem în totalitate. Drumul cunoaşterii este lung, anevoios şi tare întortocheat. Sunt nenumărate gnoze, de la cele sataniste, luciferice, până la cele ultracreştine. Toate pretind că deţin adevărul, dar, vezi, adevărul e tare greu de aflat. Doar când o să am certitudinea că l-am gasit o să pot spune că sunt liber cu adevărat. “ 
  
“Fraţioare, adevărata cunoaştere trebuie căutată şi descoperită individual, în linişte şi singurătate. Tu să o cauţi neîncetat şi pretutindeni, atâta timp cât exişti. Poate ai noroc să o găseşti. 
  
Ea nu se învaţă, ci ţi se revelează, dacă într-adevăr meriţi.” 
  
Referinţă Bibliografică:
IOAN ŞI GNOZA / Carmen Gigârtu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2770, Anul VIII, 01 august 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Carmen Gigârtu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Carmen Gigârtu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!