Asfinţitul soarelui era un tablou ireal în acea zonă.  

Înlătură perdeaua şi deschise fereastra. Iubea acea parte a zilei. Ştia că venirea nopţii îi aducea liniştea mult dorită. Încăperea o transpunea într-o lume pe care şi-o dorise dintotdeauna! Lipsea ceva. O bătaie în uşă îi întrerupse gândurile.  

- Intră!  

John apăru cu tava, aducându-i cina cerută în cameră. Îl simpatiza pe bătrân, deşi avea impresia că e impropriu spus să-l numească astfel. Privirile lui strecurate pieziş o intrigau! Nimic nu părea la locul lui. Dar asta era atmosfera care o înconjura, tainică.  

- Mulţumesc, John!  

- Pentru o domnişoară dragă inimii mele, se înclină majordomul.  

Ava râse, puţin surprinsă.  

- Ai fost un mare cuceritor în tinereţe, John, nu-i aşa? zambi.  

- Am fost dar fără prea mult noroc, domnişoară Brown, se înclină cu modestie.  

- Dar nici majordom nu ai fost vreodată!  

Bătrânul evita să o privească în ochi.  

- Aveţi o părere prea bună despre umila mea persoană. Poftă bună!  

Ieşi grabit. Poate va reuşi să şi-l facă aliat pe John. Îi era de folos un om în anturajul Madamei.  

Savură mâncarea delicioasă. Era gurmanda. Ce “coincidenţă”, mâncărurile ei preferate. Situaţia devenea din ce în ce mai ciudată. Telefonul sună.  

- Draga mea, sper că cina a fost pe placul tău! Am încercat să îţi oferim specialităţile tale. Vocea inconfundabilă a Madamei.  

- Mulţumesc! Totul e bine.  

- Mâine dimineaţă te aştept în biroul meu, avem de discutat  

- Ok  

- Noapte bună!  

- Asemenea!aşeză receptorul în furcă.  

Deschise televizorul şi puse unul din dvd-urile date de Madame pentru informare. Pe ecran se succedau imagini neştiute de ea, cu omul-enigmă. Se aşeză comod în baldachinul mare şi se cufundă între pernele moi. Îi urmărea fiecare gest, disecă toate mişcările, limbajul corpului. Nimic suspect. Doar... anumite reţineri. Nu-şi putea exprima spontaneitatea reacţiilor, din cauza prejudecăţilor celor din jur. Avea ceva special. Fascina masele de oameni, le aducea la paroxism. Şi culmea, prin spontaneitate şi sinceritate. Avea o pasiune provenită din adâncul fiinţei, nativ. Să fi fost doar o artă a manipulării cum susţineau răuvoitorii? Rămânea de văzut. Făcuse câteva reportaje despre el, pertinente şi nu credea în acuzaţiile perfide ale habotnicilor şi inamicilor lui. Nici un om nu e perfect, dar valul de acuzaţii cu certitudine lăsa un semn de întrebare. Un zgomot provenit de sus o trezi din reverie. Deasupra era podul casei. Se auzeau paşi uşori. Înlătură cu repeziciune cearşaful. Deschise încet uşa. Linişte deplină. Holul liber era luminat discret. Desculţă, se uită în stânga şi în dreapta, Alergă spre scara ce ducea în pod. Urcă şovăielnic scările ce scârţăiau ca un vaiet  

"La naiba,ce vechituri!”  

Ajunse sus şi rămase neclintită,rotindu-şi privirea. Totul strălucea de curăţenie, dar era plin de costume bărbăteşti. Simţea că-i îngheaţă sângele în vene. era aproape întuneric,lumina puternică a lunii pline se revărsa în interior şi făcea ca totul să fie vizibil. Se învârti pierdută printre manechinele ce păreau vii. Era el în diferite ipostaze. Se apropie cu teamă de uniforma cu epoleţi şi o atinse şovăitor. Trase aer în piept. Baba era fan sau cu adevărat dementă. Unde nimerise? Auzi ceva în spate.  

- E cineva acolo? întreba tare.  

Se întâmpla ceva în acea casă şi nu ştia dacă ea era destul de tare pentru a intra într-o aventură care friza SF-ul. Dar nu putea renunţă, trebuia să ştie tot.  

O pisica mai speriată decât ea, trecu fulgerător pe lângă picioarele ei.  

Răsuflă uşurată:  

- Potaia naibii!  

Se simţea miros de scorţişoară. Tavanul era din geamuri. Privi luna rotundă. Nu era prietena ei, nu înţelegea de ce toţi poeţii o elogiau. Doar o căţea rece. Chestie de glande.  

“Hmmm” ... în colţ zări un scrin mare. Era plin cu poze şi scrisori. Mâine va citi dar acum pozele îi reţineau atenţia. Le privea atentă şi nu-i venea să creadă. Au curs râuri de cerneală despre ce credeau ei că înseamna el, dar nici unul din cei care îl blamaseră nu văzuseră acele fotografii! Cu certitudine iubise femeile. Multe, puţine, doar una a fost cu certitudine în inima lui şi nu l-a înţeles. Deschise tremurând de emoţie o scrisoare şi o parcurse cu respiraţia tăiată. Strânse hârtia în pumn, cu neputinţă. Nu suporta nedreptatea! El nu fusese niciodată o slăbiciune a ei, dar ce citise era infam. Oameni de nimic! Cineva urca scările. Se ascunse după un manechin. John, în capătul scărilor scruta semiîntunericul. Femeia îşi ţinu respiraţia. Se rugă să nu fie descoperită. John ezită şi coborâ. Ava aşteptă ca el să se îndepărteze apoi coborâ.  

Într-un colţ al podului bărbatul îşi acoperi faţa cu palmele şi îşi înnăbuşi nemulţumirea. Devenea neatent şi asta îl putea costa totul. Femeia era mai isteaţă decât îşi închipuia. Oare de ce nu o cunoscuse îndeaproape la momentul potrivit? Îl intriga. Femeia era o provocare ... dar toată viaţă îi plăcuseră provocările... şi le venise în întâmpinare.  

 

Camelia Constantin  

2016  

ENIGMA (1)  

http://confluente.ro/Enigma_partea_i_camelia_constantin_1373912135.html